“Een verdwijning van een van ons haalt het nieuws niet, omdat het geen nieuws is. De rest van de wereld denkt niet aan je – niet als ze jouw coke snuiven, niet als ze de kleding dragen die jij maakte, niet als ze je hun land uitzetten.” Dit is het verhaal over de uit Mexico gevluchte Alex, een teruggetrokken jongen die stage loopt op een Nederlandse universiteit en probeert te redden wat er te redden valt. Om te leven moet hij praten, om te overleven juist niet. Hou je stil is een meeslepende roman over dichte grenzen en grenzeloze moed, over de kracht van taal en het troebele onderscheid tussen daders en slachtoffers. Alle personages in dit boek zijn verzonnen. De feiten niet. Het boek is gebaseerd op jarenlang onderzoek en verhalen van mensen met ervaring met vluchten of uitgezet worden, mensen werkzaam in asielrecht, docenten van verschillende (Mexicaanse) universiteiten, traumapsychologen, mensenrechtenactivisten, journalisten, ondergedoken mensen, en slachtoffers en daders van kartel/bendegeweld. Het verhaal schijnt licht op de impact van (internationale) overheden op individuen alsook op drugs gerelateerd en seksueel geweld. Ook legt dit aangrijpende verhaal de complexe relatie bloot tussen ‘drugslanden’ zoals Mexico en Europa: een continent dat haar grenzen steeds meer optrekt voor asielzoekers en tegelijkertijd een grote cocaïnedoorvoerder en – gebruiker is.

Wysokie bloki mieszkalne prowincjonalnego miasta, lata dziewięćdziesiąte. Bintu dorasta w rozbitej rodzinie. Jej kongijski ojciec to fanatycznie religijny człowiek, niespełniony pisarz, który nie może znaleźć pracy i całe dnie spędza na pisaniu swoich wspomnień. Im bardziej ogarnia go rozczarowanie, tym częściej sięga po alkohol i tym bardziej agresywny staje się w domu. Mimo to Bintu uwielbia ojca i próbuje sprowadzić go na właściwą drogę. Kiedy jednak staje się jasne, że nie da się go uratować, zrywa z nim wszelki kontakt. Trzydzieści lat później Bintu powiela ten sam schemat. Rozwiedziona i skłócona z synem, nadal mieszka w podupadłych już blokach i zmaga się z własnymi uzależnieniami. Pewne oparcie daje jej praca nauczycielki, aż do chwili, gdy w szkole traci kontrolę i zostaje zmuszona do zmierzenia się z traumami z dzieciństwa. „Salumu potrafi opisać Bintu całkowicie od środka, tak jak robią to doświadczeni pisarze powieściowi. Dzięki licznym wymownym detalom tworzy niezwykle realistyczny portret trzech udręczonych istnień: Bintu, ojca Yumy i matki Kristel. Bintu to debiut marzeń.” De Standaard „Salumu boleśnie szczerze opisuje w oszczędnej, lecz precyzyjnej prozie, jak to jest dorastać jako dziewczynka i kobieta o innym kolorze skóry w środowisku, gdzie kolor skóry wciąż pozostaje czynnikiem decydującym. Bintu to mocny debiut o „codzienności rasizmu”. Het Nieuwsblad

Каква следа оставяме? На какво сме готови, за да постигнем целта си? Какво бихме пожертвали, за да сме в мир със себе си? Две двойки, чиито пътища не би трябвало да се пресекат – различно социално положение, образование, среда. Общото помежду им – мечтата за дете. Тя ги изправя един срещу друг в най-важната битка в живота им.

Осемгодишният Щерн живее в Грейщад. Баща му е дипломат, а майка му е затворена по характер художничка, която все повече се отдръпва в себе си. Без да е указано изрично, читателят отрано разбира, че родителите на Щерн се развеждат. Появява се леля Ема (сестра на близък приятел на бащата на Щерн, млад амбициозен полковник от армията), която трябва да се грижи за момчето, докато баща му е в командировка в чужбина. Той е обещал да се върне за рождения ден на Щерн точно преди Коледа, но скоро става ясно, че спазването на това обещание е много сложно, точно както политическата ситуация в страната. Грейщад подозрително напомня на София, но лесно може да бъде която и да е друга централно/източноевропейска столица. Неясно остава и кога точно се развива историята – различни препратки към 30-те, 40-те, края на 80-те или дори настоящия момент, са пръснати из повествованието. Това създава съноподобна атмосфера на déjà vu и deja vécu, предизвиквайки усещането за повторение на историята, за памет и травма. Романът смесва паралелни сюжетни линии и алюзии към теми като популизъм, паравоенни крайнодесни организации и опасните ефекти на социалните медии. Книгата започва с няколко привидно несвързани събития в Грейщад. Обувки започват да изчезват от произволни къщи, разположени в различни части на града; мистериозен аристократ с амбициозни планове пристига с дирижабъла си. Летящата му резиденция остава заплашително да се рее над града, въплъщавайки по този начин чувството за заплаха и безпокойство, което се настанява във въздуха. Баронът има коварен план, който ще бъде разкрит много по-късно – да открадне мечтите на жителите на Грейщад.

Stern, de ocho años, vive en Greystadt. Su padre es diplomático y su madre, una artista de carácter reservado, se va encerrando cada vez más en sí misma. Aunque no se indica de manera explícita, el lector comprende desde el principio que los padres de Stern se están divorciando. Aparece la tía Emma (hermana de un amigo íntimo del padre de Stern, un joven y ambicioso coronel del ejército), que debe cuidar del niño mientras su padre está de viaje de trabajo en el extranjero. Él ha prometido volver para el cumpleaños de Stern justo antes de Navidad, pero pronto queda claro que cumplir esa promesa es muy complicado, al igual que la situación política del país. Greystad recuerda sospechosamente a Sofía, pero podría ser cualquier otra capital de Europa central o del este. Tampoco queda claro cuándo se desarrolla la historia: a lo largo de la narración se intercalan diversas referencias a los años 30, 40, finales de los 80 o incluso a la época actual. Esto crea una atmósfera onírica de déjà vu y déjà vécu, provocando una sensación de repetición de la historia, así como de memoria y trauma. La novela mezcla tramas paralelas y alusiones a temas como el populismo, las organizaciones paramilitares de extrema derecha y los peligrosos efectos de las redes sociales. El libro comienza con varios sucesos, en apariencia inconexos, en Greystad. Empiezan a desaparecer de manera aleatoria zapatos de casas situadas en diferentes partes de la ciudad; un misterioso aristócrata con planes ambiciosos llega en su dirigible. Su residencia voladora permanece flotando de forma amenazadora sobre la ciudad, encarnando así la sensación de peligro e inquietud que se cierne en el aire. El barón tiene un plan retorcido que se revelará mucho más tarde: robar los sueños de los habitantes de Greystad.

In una mano una lattina di birra bionda, nell’altra un rosario, una sigaretta in bocca, gli Aerosmith alla radio. Tre ragazze che provano qualcosa l’una per l’altra, in viaggio attraverso la Polonia di provincia a bordo di una sgangherata Opel. Una racconta alle altre della sua vita: della prima scuola, della prima amicizia e del primo amore. Il viaggio spirituale negli anni Novanta e Duemila intrapreso dalla narratrice di questo romanzo on the road si rivela in realtà un'analisi penetrante dell'identità di classe e di genere, ma anche un tentativo di descrivere il desiderio omoerotico: dapprima completamente represso dall’eteronormatività, poi espresso in piccoli gesti e baci, infine, apertamente dichiarato durante un viaggio in auto. La sua destinazione geografica è Radom, ma quella esistenziale: la trasgressione, l’affermazione e l’esperienza estatica della libertà.

Ima dvadeset četiri godine, napola je Napuljac, napola Mađar, studirao je u Bolonji i želeo bi da bude režiser i još uvek pokušava da nađe svoj put: ovo je inicijalni foto-robot protagoniste knjige „Da skratim priču“, debitantskog romana Davida di Lorenca. Zove se Davide, upravo kao i autor romana, i prvi put ga srećemo u Budimpešti, u gradu u kojem je rođena i odrasla njegova majka. Napustio je Italiju, prijatelje, porodicu i, uprkos tome što mu život u inostranstvu pruža obilje grotesknih avantura, njegova svakodnevica je dremljiva i nestalna. Preseljenje u Berlin neće ništa promeniti, a stvari će krenuti da se razvijaju tek kada bude primljen u školu filma i preseli se u Rim. Pinjeto, noći provedene u đuskanju (i posledična pustolovna vraćanja kući), umor i novi susreti doprineće novom Davideovom buđenju, rešenom da se uhvati u koštac sa jednom misterijom: besmisleno pojavljivanje, ali sve češće, razbijenog jajeta na stepeništu. Davide di Lorenco uspeva da verno i ironično predstavi svakodnevni život momka na pragu odraslog doba, što u svojoj intimnoj i melahnoličnoj dimenziji, što u beskrajnim rimskim noćima, i zabavama punim alkohola širom Evrope. „Da skratim priču” je opušten i dirljiv roman, koji u potpunosti čuva haotičan ritam i svežinu dvadesetih godina.

Și dacă toți vor uita o poveste despre identitate, înstrăinare și neînțelegere, este primul roman al Selmei Skenderović, laureată a Festivalului de literatură pentru tineri „Urška” 2020. Și dacă toți vor uita este un roman al maturizării și al căutării identității, care continuă să exploreze întrebările pe care autoarea și le-a pus deja în volumul său de debut, de proză scurtă, „De ce taci, Hava?”. Povestea este o narațiune intimă, la persoana întâi, a unei studente, despre complexul de a aparține unei clase, consecințele violenței familiale, înstrăinare și probleme identitare. Cum poți trăi când ești un străin atât „aici” cât și „acasă”? Zina este fiica unor imigranți din Kosovo, care decide să urmeze studii universitare. După ce se mută dintr-un mic orășel sloven la cămin, în Ljubljana, își caută calea între lumile care o definesc. Pentru ea există două lumi: cea de aici, din Slovenia, și cea din Kosovo, așa cum există două lumi și între ea și părinți, între ea și „ai ei” (imigranți din alte părți) și sloveni, dar și altele două, în ea însăși. Să se distanțeze, să se îngrădească, să se apropie, să se contopească sau să se excludă? Dar cu cine, în fața cui sau de cine, când, până la urmă, toți suntem oameni. Zina e o observatoare severă a lumii din jur, a părinților, a ei înseși. Reflectează la cine este cu adevărat. Își dorește propriul spațiu, o lume în care să existe mai multe îmbrățișări decât violență. Cu cât va prelua mai puține tipare patriarhale în existența ei tot mai independentă, cu atât mai bine îi va fi. E complet conștientă de asta. Și de faptul că singur îți trasezi drumul în viață. Cel puțin din momentul în care te împotrivești manipulărilor și loviturilor care în anumite locuri încă mai sunt considerate ca fiind o educație adecvată. Zina, prin gândirea ei clară și prin analiza evenimentelor din viața ei și a rudelor din Kosovo, vorbește despre diferențele dintre oameni care se află la o distanță unii de alții de „numai” 700 de kilometri, sau de numai câțiva centimetri, în propria familie.

Această carte de proză scurtă este mărturia unui soldat cu privire la experiența unui mare război. Credința pe front, fraternitatea dintre soldați, frica și speranța, moartea și iubirea. Autorul procesează propriile amintiri traumatizante, dar textul poate deveni o psihoterapie nu doar pentru el, ci și pentru cititori. Autorul vorbește despre sine, repovestește realitatea și visele, dar, în primul rând, surprinde viața la limită. Aici apare Dumnezeul Tranșeelor și începe Cel mai nou Testament, cultura ucraineană din rucsac devine un sprijin, iar celebrii maeștri ai literaturii de război nu rezistă la încercarea realității. Ei nu știu nimic despre noi, ucrainenii. Doar noi putem vorbi despre noi înșine, pentru că pe frontul estic s-a schimbat totul. Iar Artur Dron vorbește despre asta deschis și direct. Așa cum vorbesc cei care au fost la limită. Și s-au întors.

„Dispariția unuia din noi nu ajunge la știri, pentru că noi nu reprezentăm o știre. Restul lumii nu se gândește la tine – nici atunci când trag pe nas cocaina de la tine, nici când poartă hainele pe care tu le-ai făcut, nici când te alungă din țara lor.” Asta este povestea lui Alex, un imigrant din Mexic, un băiat retras, stagiar într-o universitate din Țările de Jos, care încearcă să salveze ce mai poate fi salvat. Pentru a trăi, trebuie să vorbească, pentru a supraviețui, nu. Păstrează tăcerea este un roman captivant despre granițe închise și curaj fără granițe, despre puterea limbajului și distincția vagă dintre făptași și victime. Toate personajele din acest roman sunt fictive. Faptele nu sunt. Cartea se bazează pe ani de cercetare și povești ale unor oameni care au fugit sau au fost deportați, oameni care lucrează în domeniul dreptului la azil, profesori din diverse universități (din Mexic), psihologi specializați în traumă, activiști pentru drepturile omului, jurnaliști, persoane care trăiesc în clandestinitate și făptași și victime ale violenței din carteluri și bande. Povestea pune în lumină impactul autorităților (internaționale) asupra indivizilor, precum și asupra violenței asociate drogurilor și asupra violenței sexuale. De asemenea, această poveste cutremurătoare expune relația complexă dintre „țările drogurilor”, precum Mexic, și Europa: un continent care își închide din ce în ce mai des granițele pentru solicitanții de azil și care este, în același timp, un mare traficant și consumator de cocaină. „Un roman magistral. M-a făcut să plâng. Pătrunzător, plin de dragoste și dureros. Sper ca toți oamenii din Țările de Jos să citească cartea asta.” – Nikki Dekker (scriitoare, participantă CELA #2) „Un roman impresionant, fenomenal. Marjolein Visser a scris o carte tulburătoare despre unul dintre cele mai violente sisteme din lume.” – Lex Bohlmeijer, De Correspondent

«Invisibles» es una novela sobre la intolerancia hacia quienes son diferentes, en la que los niños se inventan a sus padres. Una chica que creció en un orfanato intenta superar los traumas de su infancia. Tras una serie de rupturas, conoce a Dara, una niña abandonada en la que se reconoce a sí misma de pequeña. Se encariña con ella y decide, a toda costa, encontrar la manera de regalarle la vida que ella misma nunca tuvo. Esta es una novela sobre las personas que viven en los márgenes de la sociedad. Diferentes tramas se entrelazan para contar una historia común: la de la invisibilidad.

Тази книга с кратка проза е свидетелството на един войник за опита му от голямата война. За вярата на фронта, братството между военните, страха и надеждата, смъртта и Любовта. Авторът преработва собствените си травматични спомени, но текстът може да се превърне в психотерапия не само за него, а и за читателите. Авторът говори за себе си, преразказва реалността и сънищата, но преди всичко запечатва живота на ръба. Разказва за хората с голямата Любов, върху плещите на която всичко. Тук се появява Окопният Господ, започва Най-новият Завет, украинската култура в раницата става опора, а признатите майстори на военната литература не издържат изпитанието на реалността. Те не знаят нищо за нас, украинците. За себе си можем да говорим само ние, защото на Източния фронт всичко се промени. И Артур Дрон говори за това открито и директно. Както говорят онези, които са били на ръба. И са се върнали.