Lumina puternică a unui tub de neon de proastă calitate o apasă pe Mariana Grujić în timp ce încearcă să-și spele praful de pe coapse. E încă mică și viața îi oferă alergări fără sens până la intrare, fiindcă nu trebuie să meargă pe asfalt, ci poate să-și târască adidașii vechi pe pământ și prin praf. Se gândește că până mai ieri a putut să sară elasticul „la coapse fără atins“, iar astăzi a sărutat-o prietenul cu limba, o limbă caldă și aspră care i-a umplut gura. „Viața se schimbă“, așa spune bunica, „viața se schimbă încontinuu și întotdeauna merge spre rău.“ Totuși, se gândește Mariana Grujić, limba noului său prieten înlocuiește destul de bine chiar și a treizecea rundă de „la coapse fără atins“, acea senzație în piept când simți că nu mai poți, căderea în genunchi, atingerea asfaltului cu mâinile, pielea zgâriată și speranța că prietenelor tale le-a fost și mai rău decât ție. 
    Pentru că a crescut, Mariana vorbește acum la telefon și când face duș, și când bunica povestește despre tinerețe, și când mama și tata se ceartă. Chiar și acum, în cadă, Marianei îi sună telefonul și ea răspunde. E o fată care o cheamă la bătaie, îi spune „Curvo, mi-ai furat prietenul“, iar ea, desigur, e de acord, îi mulțumește și închide. Trei ore întregi a petrecut Mariana Grujić în cadă, încercând să nu mai iasă de acolo niciodată. Mai întâi s-a lipit cu spatele de fundul ud al căzii, apoi și-a apropiat picioarele și le-a ridicat pe pereții reci. Aburul cald al apei îi amintea canalul unde vâna broscuțe verzui. Dacă ar fi continuat să vâneze broaște, să sară elasticul, să le rupă capul păpușilor și dacă ar fi rugat-o pe bunica să-i coasă încă o rochie pentru Barbie, n-ar trebui să se bată acum. Ea singură e vinovată. „Viața se schimbă, dar de ce trebuie să te schimbi și tu cu ea?“ se enervează Mariana și își dă seama că trebuie să meargă la bătaie, i se face greață și aproape că vomită o parte din cină. Seara de aprilie se transformă într-un zgomot puternic în urechile Marianei Grujić, pe care o trec toate sudorile în noaptea aceea, fără nicio speranță că mâine va fi din nou suficient de mică pentru a nu mai fi nevoie să meargă pe pasarelă și să care la pumni și la flegme.
      De dimineață, bunica a șters cu o cârpă uscată perele coapte ca fundul tânăr al Marianei, la amiază a fost servit un prânz mediocru, din carne de o calitate discutabilă, iar până după-amiază totul s-a transformat într-un nor suveran de haos în stomacul Marianei Grujić, care se pregătea de bătaie. „Așa se trăiește viața“, gândește în timp ce-și încalță cu durere și frică adidașii care i-au rămas mici. Aceasta va fi ultima pereche de adidași care îi vor rămâne Marianei mici și, dacă ar fi știut atunci acest lucru, dacă ar fi știut că în acești adidași va spune adio copilăriei, care va rămâne pentru totdeauna în urmă, dacă ar fi știut toate acestea, ar fi sărit imediat de la etajul al doisprezecelea al blocului-turn.
      Pe pasarelă se întinde o ceață măruntă și densă peste betonul cald. Fata care vrea să se bată a venit cu gașca. Douăzeci de adolescenți ațâțați țopăie pe loc și așteaptă ca pasul moale să răsune undeva în apropiere. Mariana Grujić înaintează, dar parcă nu e pasul ei. Strânge o pietricică în pumn, șireturile și le-a legat strâns. Se pierde în mulțime de parcă e de-a lor. Fata care a vrut să se bată primește o palmă înapoi. Apoi încă una și cade la pământ. Ceva furios și întărâtat se precipită între sinapsele Marianei, care o atacă și mai violent, însă mulțimea o acoperă cu pumni și palme până când capul ei mic lovește direct în natura incomodă a blocului de beton. Tăcerea care a atins atunci corpul Marianei Grujić avea gustul puternic și delicat al celei mai gustoase înghețate de vanilie. Primăvara s-a retras spre măsuțele de toaletă ale stăpânelor ei pudrate și a lăsat pasarela goală. Ce aude acea noapte primăvăratică?
      O băltoacă de urină se revarsă în chiloții Marianei. Din această perspectivă, vede clar cum broasca își umple gura cu aer și supraviețuiește. Își observă și degetele întinse lângă cap, își aduce aminte de primul orgasm și își dă seama că viața s-a schimbat și că niciodată nimic nu va fi mai bine.
      A sperat că s-a lovit cu capul de beton suficient de tare încât să uite diminețile frumoase ale copilăriei pe care o pierduse. Piciorul i-a crescut pe loc încă un milimetru și apoi a încetat pentru totdeauna să mai crească. În ciuda primăverii.