Fiecare om are dreptul, iar dreptul acesta este unul divin, și nici nu poate fi  altfel, la o ultimă frază, nu e obligatoriu ca fraza aceasta să fie lungă, nici să  semene unui bilet de adio, dar contează ca ea să fie adevărată, atât adevăr cât  să încapă, totuși, într-o frază, fie ea și ultima, căci adevărul are obiceiul de a fi capricios, ceea ce nu înseamnă că el nu există, desigur că există, și trebuie  spus, doar că el nu poate fi spus într-o poveste, fiindcă povestea își are ade vărul ei, care nu e totuna cu adevărul adevărat, fără să fie însă mai puțin, iar  fraza aceasta e dreptul meu la o poveste, și îl voi folosi până la capăt, până la  punct, eu am pus multe puncte, eu am fost ziarist, pe când ziarele obișnu iau să existe, și noi, tineri cum eram, nu credeam că ele vor muri, dar bine înțeles că ele au murit, căci nu contează ce cred tinerii, ba dimpotrivă, la  ziar ne obligau să scriem în propoziții scurte, ca să nu plictisim cititorul,  dar cititorul tot s-a plictisit de noi, așa cum se plictisesc oamenii în trecerea  timpului, de altfel, deși nu vi s-a spus niciodată să știți că oamenii mor fi indcă se plitcisesc să trăiască, să trăiești poate fi foarte obositor, mie nu  mi-au plăcut niciodată propozițiile scurte, dar le foloseam, nu aveam înco tro, nimeni nu avea încotro, și în apărarea mea nu pot să chem decât realita tea că mai lăsam, când și când, câte o pisică, întotdeauna neagră, să-mi  traverseze propozițiile scurte, să se îndrepte spre nicăieri, și pisicile îmi traversau propozițiile scurte și eu mă mândream că nu sunt la fel ca toți cei lalți, eu credeam în pisicile mele negre, eram gata să mor pentru dreptul  meu de a lăsa pisicile negre să călătorească prin paginile ziarelor, dar nimeni  nu mi-a cerut să mor dintr-atât, ziariștii trăiau în niște hale imense care se  numeau redacții, înjurau mult, se băteau, se îmbătau, nu credeau în Dumnezeu, credeau în dreptate, ziariștii făceau dragoste fără preludiu,  erau grăbiți, mereu erau grăbiți, ei chiar trăiau fiecare zi, își dădeau viața  pentru o iluzie, și, constatând că au trăit pentru o iluzie, mureau tineri,  fiind imediat uitați, dar acum așa ceva nu se mai întâmplă, în țara noastră  nu mai există ziare, nu mai există redacții, era frumos pe atunci, dar nu  vreau să devin unul dintre bătrânii aceia, îi știți, unul dintre bătrânii aceia care trăncănesc despre tinerețea lor pierdută, despre șarete și cai și iubiri în cărcate de mister, căci adevărul, capricios cum deja prea bine îl știm, este că  nostalgia e împotriva adevărului, ea obișnuiește să șlefuiască adevărul, în  trecut e întotdeauna mai bine, și de ce să nu fie bine, de ce să nu avem drep tul acesta de ne visa viața pe care am trăit-o, și poate că există și alte feluri de  a ne apropia de sfârșit, dar eu nu îl cunosc decât pe aceasta, de a privi  înapoi, întotdeauna înapoi, și de a așeza toate cele întâmplate, precum și  toate cele neîntâmplate, toate zilele și toate nopțile trecerii mele pe pământ  în această unică frază pentru care nu cer să fiu judecat, nici înțeles, e drep tul meu să o scriu exact așa cum îmi place, ea ar putea fi o poezie mai lungă  sau ar putea fi o scrisoare sau ar putea fi chiar o dare de seamă sau ar putea fi  – și chiar așa și este – o adeverință, o adeverință că m-am născut, am copilărit, am fost adolescent și am dansat, am băut beri în grădini de vară și am  fost la filme de cinematograf, am fost la spectacole de teatru și am ascultat  pianiștii plângând, pianiștii plâng mult în sonatele lor scrise de bărbați de  demult, bărbați cum nu mai există acum, pianiștii plâng călătorind prin  fanteziile și nocturnelor acestor bărbați vechi, bărbați cu peruci, și mai ales  am scris, am scris, am scris, am fost împotriva granițelor între cuvintele  scrise, am fost pentru deplina libertate și egalitate a cuvintelor scrise, am  fost pentru reabilitarea clișeelor, m-am slujit de clișee și o fac în continuare,  căci le iubesc, ele sunt abuzate și batjocorite și nimeni nu le ia în serios, deși  fără ele nimic nu s-ar mai putea spune, am prețuit mai ales tăcerile, am scris  căci mi-a plăcut să mă pierd printre cuvintele și virgulele mele, ca un pia nist printre partiturile din concerte de acum o jumătate de secol sau și mai  mult, ziarele au fost muzica mea, aveam ritmul meu, și ritmul meu bătea ca  o inimă, ritmul meu era însăși respirația lumii, eu trebuia să aflu, repede!,  repede!, totul și să caut în micile întâmplări înțelesul lucrurilor, care bine înțeles că nu există, în fiecare dimineață aflam ce s-a mai întâmplat prin  lume, în fiecare dimineață căutam înțelesul care nu există, apoi chiar m-au  trimis prin lume, și eu am călătorit lumea, într-o noapte la Havana, Cuba,  m-a iubit o tânără negresă, iar la Beijing, China, am exploatat un om, un  chinez foarte bătrân, probabil etern, și chinezul acesta m-a dus cu ricșa lui  pe o ploaie ca în Vechiul Testament, iar într-o iarnă, în Transnistria, am  intrat în portbagajul unei mașini, eram încă în viață, am cunoscut deznă dejdea pe o stradă secundară din Lima, Perú, și am urmat un orb tocmai pe  Insula Oia, iar la Bruges am prins o domnișoară de talie și am ridicat-o către  cer și atunci ea chiar a atins cerul, la Istanbul aproape am văzut urma pasu lui lui Mahomed pe nisip, iar în Sicilia am fredonat romanțe pentru măgari  și iubirile birjarilor, în Santiago de Chile am dansat bolero pe marile bule varde, am trecut printr-o furtună pe mare, între orașul Stockholm și orașul  Helsinki, n-am naufragiat niciodată, deși am cunoscut atâtea insule și  atâtea corăbii, iar Praga a aruncat peste mine un pumn de aur, la Lecce  mi-am făcut speranțe baroce, nu am fost ucis în duel la Florența, deși mi-ar  fi plăcut atât de mult să fiu omorât acolo, să fiu îngropat acolo, pe o colină,  sub un măslin, și am lăsat, fără niciun regret, să-mi cadă masca în plin festi val, la Veneția, iar în Moscova m-am simțit zdrobit de simfonia unor groaz nice tăceri post-industriale, la Minsk m-am uitat la statuia lui Lenin, iar  Lenin nu a avut curajul să privească în jos, înspre oameni, la Paris am sosit  prea târziu și toată poezia lumii deja se sfârșise, la Ierusalim mi-am sprijint  capul de Zidul Plângerii și o clipă am ajuns până la o iubire ceva mai înaltă,  fiica unui rabin a vrut să fugă cu mine în deșert și nu am putut împiedica  acest deznodământ decât fugind eu într-o amiază, în timpul somnului ei de  frumusețe, de care avea atâta nevoie, am sacrificat un vers alb în acel cartier  din Amsterdam, iar la Napoli m-am îmbătat, până la delir, cu marea frumusețe, la Lisabona m-am recules la umbrele lui Pessoa, eu am ascultat  chemarea nopților, am cunoscut mahalale și regi și criminali și cerșetori și  actrițe de varieté, eu am umblat îndelung prin porturi, prin bordeluri, prin  mine, și am scos la lumină oameni întregi, iar altădată, vă spun, am privit,  pur și simplu, o noapte întreagă marea, să privești o noapte întreagă marea  este copleșitor, iar eu am fost atunci copleșit, eu am ridicat baricade și am  prăbușit ziduri, am crezut în Internaționala Oamenilor Buni de pe Planeta  Pământ, și nu am fost niciodată în război, nu mi-au plăcut războaiele, deși  războaielor le datorez începutul, căci trăiam pe atunci pe Aleea Zorilor, în tr-un mic oraș de provincie, și tot orașul depindea de fabrica de armament,  în fabrica de armament se făceau cu mâinile oamenilor arme, iar cu armele  acelea se ucideau alți oameni în Kinshasa sau poate că în Brazzaville, cine să  mai știe?, dar nu am auzit niciodată pe nimeni întrebându-se dacă este bine sau dacă nu este bine că se întâmplă așa, dar începuturile obișnuiesc să  zboare și să se ridice într-o clipă la cer, și s-a făcut noapte, și s-a făcut dimi neață, și în oraș nu mai era liniște, tocmai căzuse Dictatorul, începuse liber tatea, dar libertatea era complicată și oamenii nu știau ce să facă, așa ceva nu  se mai pomenise!, se întâmplase o Revoluție și era bine, fiindcă aveam să  mâncăm multe portocale, nu s-a tras niciun singur glonț la noi în oraș, noi  nu am avut eroi, în capitală a murit fiul unui lăcătuș-mecanic de la fabrica  de armament, un student la Politehnică, dar babele vorbeau că murise de  beat ce era, că ieșise băut să strige și el “libertate! libertate!”, cum se striga în  iarna aceea, și mergea în zig-zag și striga și un soldat l-a somat să se oprească  la un control de rutină, câtă rutină încape și într-o Revoluție, și el, de beat  ce era, nici gând să oprească, și a mai băgat și mâna în palton, ca și cum ar fi  vrut să scoată o armă, iar soldatul l-a împușcat mortal, căci el nu avea de  unde să știe că acolo fiul lăcătușului-mecanic, student la Polithenică, nu ținea nicio armă, ci o sticlă de tărie, dar în Revoluții nu ai cum să previi lu crurile astea, în oraș nu mai era liniște, prea puțini erau de partea lăcătușu lui-mecanic, puțini credeau că fiul său fusese, într-adevăr, un erou, se  spunea că primise și o decorație post-mortem, dar nu cunoșteam pe nimeni  care să cunoască pe cineva care ar fi văzut-o, iar lăcătușul-mecanic a căzut în patima alcoolului, a luat calea restaurantului “Căprioara”, bărbații, fie ei frezori sau strungari sau chiar medici, luau cu toții calea restaurantului  “Căprioara”, atunci când viața își pierdea sensul, eu aveam șase ani, dar  știam ce înseamnă să cazi în patima alcoolului, la noi, pe Aleea Zorilor,  mulți bărbați cădeau în patima aceasta, ei erau aceia pe care îi aduceau ne vestele beți acasă, îi aduceau petrecându-i pe drum cu tot felul de cuvinte  urâte pe care noi, copii cum eram, nu aveam voie să le folosim, dar bineîn țeles că le foloseam, și săracii oameni căzuți în patimă nu mai aveau ce să  facă și își pocneau și ei femeile, le pocneau de le mutau fălcile din loc, căci  așa se spunea, dar noi, copii fiind, dragilor, nu vedeam nicio falcă mutată din niciun loc, vedeam doar cum li se umflau femeilor ochii, dar existau și  femei mai puternice care se luptau cu ei, le țineau piept, și nu o singură  dată oamenii căzuți în patimă abia mai ajungeau pe la casele lor, de înjurați  și loviți ce erau, și lăcătușul-mecanic a căzut și el în patimă, cum vă spu neam, nevastă-sa îl lăsase încă de pe vremea dictatorului și se mutase cu altul, unul cu o față de lup, un bărbat aspru, de la la țară, și lăcătușul-meca nic era singur, și el noaptea se gândea la fiul său mort, împușcat mortal fi indcă și-a lăsat mâna dreaptă să se strecoare în buzunarul de la piept al unui  palton în timpul unei Revoluții, ceea ce nu se face, lăcătușul-mecanic bine înțeles că a înnebunit, el umbla întotdeauna cu o geantă mică din piele, în  care avea morcovi, scotea la nesfârşit morcovi din geanta aceea, era ca şi  cum geanta din piele ar fi fost, de fapt, un joben în care ar fi crescut iepuri,  şi iepurii ar fi avut nevoie de toţi morcovii aceia, e de neînţeles misterul pe  care îl purtau morcovii în viaţa lăcătuşului-mecanic, dar într-o zi şi viaţa lui  s-a sfârşit, el a ales ziua aceea, și-a făcut dintr-un scaun de bucătărie un eșafod, el s-a spânzurat, era înspre toamnă deja, l-au înmormântat la margi nea cimitirului, orașul nici nu avea biserică, lângă cimitir era doar o capelă,  și nu l-au băgat în capelă pe lăcătușul-mecanic, și cel mai curios e că avea un  basc pe cap atunci când l-au băgat în pământ, eu îmi amintesc toate aces tea, cum să nu mi le amintesc?, fiindcă îl știu de pe vremea Dictatorului, de  când era un bărbat înalt care putea să ducă pe umeri tot cerul...