Când l-am văzut pe Andrei îndepărtându-se, am început să-l iubesc. Mă uitam la rucsacul lui negru care dădea pe dinafară, îl căra în spinare ca pe un scut. Era atât de burdușit, încât îți dădeai seama că nu te uiți la un călător, că omul nu se duce nicăieri. Dacă ar fi mers cu el la munte, greutatea l-ar fi tras poate înapoi, în prăpastie. Fermoarele erau uzate, stăteau să pocnească, așa că mi-am imaginat rucsacul desfăcându-se ca un airbag, ca o pernă de aer, tot mai mare și mai mare, o parașută care l-ar ridica și l-ar purta spre locul unde trebuie să ajungă.

    În primul an de liceu, toți copiii umblau cu ghiozdane grele în spinare, ușor trași de spate, cu bretelele largi atârnându-le de umeri. Fiecare își nota numele pe etichetă. Unii copii nu-și scriau numele în interiorul ghiozdanului, ci pe el, cu carioca, ca și cum ar fi vrut să-și apere proprietatea, să marcheze un teritoriu. Colegii de clasă care făceau parte din aceeași gașcă se semnau unii pe lucrurile celorlalți. Cine n-avea voie să-și scrie numele pe nicio copertă părea să nu existe. În clasă, ochii mei s-au întâlnit cu cei ai băiatului care era mereu tăcut. Era singurul căruia îi mijea barba pe obraji și avea sprâncene întunecate, care îi umbreau ochii ca niște streșini. 
    I-am luat carioca și m-am semnat pe penarul lui. El mi-a luat carioca și s-a semnat pe penarul meu. Totul trebuia marcat. Ne lăsam numele în urmă peste tot. Pe brațele și pe picioarele celuilalt, pe tălpile tenișilor celuilalt, pe tapițeria scaunelor din autobuz, pe ușile de la toaleta fetelor, pe băncile din sala de sport, pe zidurile de lângă poarta școlii; ne lăsam numele ca dovadă, pentru mai târziu, când ne vom continua singuri drumul. Erau strigăte împotriva uitării, era un legământ. Ne trimiteam unul altuia bilețele ascunse în cărți, eu îi piteam lui poezii în pantofi, păstram biletele de autobuz și de tren. Ne gândiserăm să scriem o scrisoare împreună și să o îngropăm, iar mai târziu să o dezgropăm din nisip. Toată lumea ar urma să fie cu susul în jos, dar scrisul nostru de mână ar fi fost încă acolo, pălit, abia lizibil. 

    L-am cunoscut pe Andrei într-o piață din Bruxelles. Era îmbrăcat cu o cămașă crem și o cravată albastră. Pantaloni de stofă cum purtau bărbații acum cincizeci de ani. Pantofi de lac. La prima vedere, părea un domnișor în vârstă, ar fi putut să aibă în mână un diplomat, un baston sau să poarte monoclu. M-a întrebat dacă am puțin timp, căuta pe cineva care vorbește neerlandeza. Ochii lui îmi aminteau de cineva. Aveam senzația că ne cunoaștem de mult mai multă vreme. 
Îl trădau rucsacul greu și ceasul de la mână. Era un știft de plastic roșu învechit, o chestie pentru copii, ca și cum l-ar fi câștigat din vreun automat cu jucării, într-un bâlci sau la un parc de distracții. Ar fi trebuit să aibă la încheietură un ceas cu montură de aur, cu ecran de sticlă adevărată și inox, nu cu cadran de plastic. 
Era un om cu care, în mod normal, n-aș fi vorbit niciodată.
Își deschisese rucsacul și căutase printre hârtii. Hârtii îndoite în alte hârtii, ca o carte improvizată. Pe fiecare spațiu gol îngrămădise litere negre, tot albul era folosit, cu notițe scrise în limbi diferite. Am zărit numere de telefon și nume, propoziții și ore exacte, enumerări și semne de exclamație. Pescuise o foiță dintre hârtii și o despăturise. 
    Întâi nu reușisem să citesc. Era scris ordonat în alfabet chirilic, uneori cu o tăietură, iar propozițiile erau ordonate în strofe. Literele nu aveau sens pentru mine. Am citit undeva: toți pe lume frați noi suntem. Mi-a arătat textul și a râs, a început să vorbească despre Schiller și Beethoven. Mă așteptasem să vrea să îi explic ceva practic, o programare la medic, un formular sau cum să ajungă undeva, dar mă uitam la o traducere din Schiller făcută de el în patru limbi. Odă bucuriei. Imnul Uniunii Europene. 
    — Tous les humains deviennent frères, a șoptit el.
— Alle mensen worden broers, am spus.
    — Broers sau broeders?
    — Merge și așa, și așa.
    — Al-le men-sen wor-den broe-ders.
    A cântat cuvintele foarte lent. L-am corectat. Rosteam curgător propozițiile și Andrei se uita cu atenție la cum mi se mișcă gura, cum formez cuvintele. I-am scris textul în neerlandeză pe foiță. El a scris propoziția în română pentru mine. Scrisul îi era puțin tremurat, nesigur, entuziast, șovăitor. Am făcut schimb de bilețele. Pe urmă și-a scris numele pe hârtie. Și eu mi-am scris numele pe a lui, ca un ritual tăcut. Când am pus capacul pixului, m-am uitat la ceasul de la încheietură și la limbile argintii care sclipeau în soare.
    — Mă duc și eu…
    Glasul mi-a înțepenit în gât. Voisem să spun că mă duc acasă, dar în ultima clipă înghițisem cuvântul acasă. Nu vorbeam despre case sau paturi, evitam subiectul. El a spus la revedere și a plecat mai departe, ca o țestoasă, cu sacul negru precum o casă în spinare.
    A doua zi, l-am căutat la fiecare colț de stradă. Plănuiam să merg cu el la muzeu sau să bem o cafea. Începusem să cred că ne vom reîntâlni, că întâmplarea va face să ni se încrucișeze din nou drumurile. Orașul s-a transformat sub ochii mei, împărțindu-se în două grupuri. Pe străzi umblau oameni cu și fără documente. Nu știam unde l-aș putea regăsi, așa că am luat-o spre centru. Lângă parlament am văzut bărbați tineri la costum. Deasupra capetelor fluturau steaguri europene. Pe sacouri aveau insigne cu nume, duceau cu ei serviete și vorbeau engleză. Umblau încoace și încolo în fața instituției cu telefoanele lipite de ureche. Am văzut cum clădirea care găzduia congrese îmi reflectă imaginea de peste drum. Bărbații își fluturau badge-urile la intrare, intrau și ieșeau din hol, făceau semn cu mâna și urcau fără zgomot în taxiuri, dispăreau după geamuri blindate, mergând către ambasade, recepții de hotel sau vile din suburbii. 

    Câteva zile mai târziu, am primit de la Andrei un e-mail plin cu poezii. Scria despre flori, stele, prietenie și păsări. Își trecuse poeziile în română prin Google Translate și le trimisese în patru limbi. Nu știu cum îmi găsise adresa și de unde trimitea e-mailurile. 
În aceeași săptămână, ne-am dat întâlnire în piață. Purta altă cravată și adusese flori culese cu mâna lui. Ne-am așezat pe o bancă și ne-am uitat cum zboară deasupra noastră porumbeii unii în jurul altora. Avea vocea răgușită și puțin tremurată, la fel ca scrisul.     
— Când am venit aici, aveam șapte stickuri USB, acum nu mai am decât patru.
    A zgâmâit ceva la catarama ceasului de plastic și m-a privit cu coada ochiului. Undeva pe drum, pierduse trei stickuri USB, pe care avusese certificatul de naștere, foaia matricolă din liceu și diploma de bac. Pe ecranul ceasului era o zgârietură. Își trecea degetul peste ea în timp ce îmi povestea cum adormise pe stradă și cum îl snopiseră în bătaie. 
— Aveam o cheie. Au furat-o.
    Cum stătea în fața mea, și-a îndreptat cravata, și-a netezit cutele pantalonilor. Apoi a arătat cu mâna către porumbeii de deasupra noastră și a tăcut. 
Abia mai târziu am înțeles că acea cheie se potrivea la un seif undeva în România, în care avea toate documentele originale și niște vrafuri de fotografii cu părinții lui, bunicii, frații, surorile, mătușile, unchii, fața lui de bebeluș. Fără toate astea, nu mai era nicio dovadă a existenței lui Andrei. 
M-am gândit la albumele cu fotografii de la ai mei de acasă. Ultimele fotografii lipite în album erau cam de când aveam 13 ani. După aceea nu mai păstraseră cine știe ce, toată lumea își salva imaginile pe casete video pentru care apoi se pierdea playerul, pe stickuri USB care deveneau ilizibile, pe harduri externe care erau șterse din greșeală sau în cloud, imateriale, într-un loc despre care nimeni nu știa unde se află. Toată lumea își ținea fotografiile pe telefon și le păstra pentru sine. Imaginile erau năluci, miniaturi pe care le deschideai cu un clic la patru dimineața înainte să le dai iarăși drumul. 
    Andrei m-a întrebat dacă vreau să fac o poză cu noi și să i-o printez. Cel mai bine în piață, cu păsările, fiindcă ni se potrivea. „Toți pe lume frați noi suntem“, murmurase în timp ce făceam poza, cu privirea pătrunsă de încredere. Imnul Uniunii Europene, care pentru mine sunase întotdeauna senin și vesel, avea acum un sunet cătrănit și încărcat de tristețe, ca un cântec despre o despărțire. Îl auzeam pretutindeni de când mă întâlnisem cu Andrei. Versiunea simfonică se folosea în timpul Eurovisionului, al campionatului de fotbal sau de ziua națională. În secțiunea alămurilor auzeam vocea lui Andrei. El era singurul care știa textul pe dinafară.

    Pe partea cealaltă a canalului vedeam bărbați cu rucsacuri în spate, târându-se încet ca țestoasele, fără să se ducă nicăieri. Purtau mai multe straturi de haine, pantofi scâlciați și priveau în pământ fără o vorbă. Soarele strălucea deasupra capetelor lor. În ultimii ani mă uitasem prin ei, nici nu-i percepusem ca pe niște trecători, erau copaci, pietre de pavaj, nori. Acum îmi apăreau în față din senin unul câte unul. Erau atâția, încât păreau o mulțime, o hoardă, un cor. Le vedeam siluetele reflectate în apă. Mergeau încet de-a lungul canalului, nu se uitau niciodată înapoi, dispăreau în depărtare. De cât timp erau aici? Când li se odihniseră pentru ultima oară spinările? Cât timp e nevoie să rămâi treaz ca să-ți pierzi complet mințile? 

    Noaptea, în pat, i-am evocat figura înaintea ochilor. Spatele meu se odihnea pe saltea, drept, m-am întrebat unde se află el acum. 
Andrei își construise un adăpost sub un viaduct din oraș. Susținea că e bine să dormi sub cerul liber. Și totuși, nu l-am luat niciodată acasă. Mă gândeam la ce-mi spusese în după-amiaza aceea. 
— Dacă mă uit seara în sus, cum stau întins pe spate, văd doi porumbei. Se sărută, stau împreună, fără să le ceară cineva. 

    Îl chema Andrei și era trecut de șaizeci de ani. Zicea că totul se rezolvă întotdeauna. Era bibliotecar, chimist, constructor, șofer de autobuz, persoană fără documente și dansator, făcea piruete și figuri, țopăia, cădea în genunchi. Era infinit mai puternic decât mine. Puternic ca un animal de povară, un diamant strălucitor îmbrăcat în cămașă crem și cravată, cu rucsac negru și pantofi de lac. Fața lui era fața unui român bătrân, dar de aproape se transforma încet, în spatele ochilor lui străluceau făclii, arzătoare, gura lui era gura unui iubit, sprâncenele erau întunecate și îi umbreau ochii ca niște streșini. 
    Ne gândeam unul la altul în același timp, de asta sunt sigură. Poți să ghidezi gândurile celuilalt dacă vă gândiți destul de tare unul la altul. Când te trezești în miez de noapte cu fața cuiva înaintea ochilor, poți să fii sigur că și la capătul celălalt e la fel. În momentele astea se întinde un fir drept de la o inimă la alta. Uneori, simt cum coarda asta mă trage de inimă. Și atunci mă gândesc iar la rucsacul lui Andrei. Cum merge cu el prin oraș. Cum trage de bretele și rucsacul se desface, explodează, ca un airbag, ca o pernă de aer, tot mai mare și mai mare, nu e o parașută, ci un castel gonflabil care îl ridică spre cer, îmi face semn în timp ce cântă și râde, toți pe lume frați noi suntem, strigă, cu bilețelul între degete, tous les humains deviennent frères, și se înalță deasupra străzilor Bruxellesului, deasupra parlamentului, a canalului, deasupra băncuțelor, a porumbeilor, a copacilor, a norilor, pe drum către stele, cântând, făcând cu mâna.