Apartamentul 11 
COPILUL 

Pe acel copil, priviți-l bine. 
În fiecare vară, acel copil are cu un an mai mult. 
În fiecare vară, părul lui castaniu capătă în lumina soarelui o delicată  nuanță arămie, cu reflexe deschise. În fiecare vară, dimineața, umflă cauciu curile bmx-ului și pedalează în interiorul ansamblului rezidențial  Residence, de-a lungul gardului de piatră, în spatele căruia se ascunde și ur mărește pe furiș copiii de vârsta lui care bat mingea pe terenul bătătorit. Se  aud urlete și vorbe urâte de tot felul. Vorbe urâte pe care copilul nu le-a  spus niciodată. 
Ansamblul Residence cuprinde două blocuri cu trei etaje, identice. Unul  este imaginea în oglindă a celuilalt. Le desparte o grădină cu iarba bătăto rită, un leagăn ici-colo. De jur împrejur, gardul de piatră. Desigur, există și  o poartă. 
Copilul nu iese niciodată. 
În fiecare vară, înainte de prânz, la parterul unuia dintre blocuri, sala de  jocuri se umple de copii. Sunt mult mai mari decât copilul. El îi urmărește  de la balcon (balconul cel scurt), de la etajul al treilea. Cu pumnii prinși pu ternic de grilajul negru și cu ochii care privesc în gol. 
Când copilul se uită în sus, el numără. 
Numără liniile, de la cea mai apropiată la cea mai îndepărtată. Gardul. 
Parapetul. 
Linia albă, linia despărțitoare. 
Al doilea parapet. Cel cu flori. 
Plaja. 
Orizontul. 
Apoi, numără cantitățile. 
Câte bărci. 
Câte umbrele. De câte culori. 
Câte persoane pe aleea care duce spre plajă. 
Câte pleacă. Câte se întorc. 
Câte mașini gonesc cu viteză pe drumul național. 
Câte spre sud. Câte spre nord. 
Câți băieți sunt în fața sălii de jocuri.  
Câte fete. 
Apoi, o voce. Îl cheamă la masă.
Între ora două și trei după-amiaza, toți cei din ansamblul Residence au  mâncat deja. O liniște totală. Copilul este uimit de modul în care chipul lui  dolofan intră perfect în spațiile goale desenate de balustrada neagră a balco nului (cel lung). Urmărește ferestrele clădirii opuse. Toate obloanele sunt  închise, toate cele douăsprezece. Mașinile parcate în jurul grădinii cu iarba bătătorită sunt de toate felurile. Două Mercedes, un BMW, un Fiat, un alt  Fiat, un Suzuki (un jeep cu o remorcă pentru barcă) și trei motociclete, ale  căror mărci copilul nu le cunoaște. 
Apoi ajunge ecoul. 
Copilul știe, ecoul ajunge, mai devreme sau mai târziu. 
Este ecoul ciclic al șinelor. 
Neașteptat –înconjoară totul. 
Copilul nu are timp să numere vagoanele. Uneori reușește. Copilul imită zgomotul trenului, amestecat cu un oftat, cu o su  flare. 
Liniște. 
Copilul se întoarce pe balconul scurt. Prin perdelele de bambus, pătrunde  puțin soarele și copilul are chef să se uite fix la el. Știe că ar putea să-l ră nească, așa că încetează. Aude o voce - este ascunsă, nervoasă. Nu este cea obișnuită, nu cea de la prânz. 
Hei! Hei tu! Hei! 
Este băiatul din apartamentul de alături, de aceeași vârstă cu el. Fiul profe sorului. Arată spre un balcon scurt, la etajul inferior. Pentru a-l vedea mai  bine, copilul se mută la fereastra bucătăriei. Se ridică pe vârfuri, se uită pe  fereastră. De acolo, privirea poate ajunge la o parte a balconului scurt de la  
primul etaj. 
E o fată. Are pielea unsuroasă. Are ochii închiși, nu doarme. Are  costumul desfăcut. Sânul gol. 
Copilul rămâne să privească. 
Apoi, un urlet întrerupe totul. 

Apartamentul 7 
FATA 

Nu m-au întrebat niciodată. Ar fi putut. Era simplu.
Viola, vrei să-ți petreci, pentru a nu știu câta oară, luna august în  acea casă Residence unde te duceam când erai mică, la doi pași de mare,  unde de fapt nu există nimic de făcut? 
Știau că oricum aș fi spus da. Sigur. Nu credeam că la șaisprezece ani  relația între mine și părinții mei ar putea fi bazată exclusiv pe a da totul. Totul, să consideri totul ca sigur.  
Cu siguranță s-or fi gândit, oricum este o sală de jocuri, o să-și facă  prieteni, va decurge totul fără probleme. 
Cum să nu, prieteni. 
Într-un loc care nu-ți place, n-ai cum să-ți faci prieteni. 
Am încercat să intru în sala de jocuri. O gaură în întuneric, plină de  copii care mânuiesc joystickuri, se insultă într-un dialect pe care nu-l înțe leg și când marchează la flipper, invită în mod elegant adversarul să-i pupe  undeva însoțind osanaua cu un gest cu amândouă mâinile.  Iar eu nu. Eu nu pot. 
Și apoi, cei de vârsta mea merg la plajă după-amiaza. Desigur, noi  mergem doar dimineața. De fapt, aș putea chiar să merg singură, la mare,  știu, știu. 
Dar nu. Nu am chef. 
Prefer să aștept până după prânz când toată lumea doarme. Vin aici,  pe balcon, unde la ora asta soarele bate tare, cobor spatele șezlogului, mă  umplu de cremă și mă întind ca o șopârlă. 
Și aștept. 
În timp ce rămân cu ochii închiși, nu pot să nu mă gândesc la  Ortensio. Acel om în vârstă, sau cel puțin arată în vârstă. Înalt, pielea incre dibil de bronzată, poartă întotdeauna acel maieu alb - și îmi place să cred că  
este întotdeauna același. Stă toată după-amiaza așezat în curtea clădirii  Residence, observând persoanele care merg și vin de la plajă, salută pe câte  cineva pe care, probabil, îl cunoaște. 
În rest, nu vorbește. Cine îl deprimă?  
Lucrul care îmi place cel mai mult la el este că în fiecare dimineață  merge aproape până la jumătatea traseului, care duce de la podul de sub  drumul național până la plajă, și se ocupă de copacii pe care i-a plantat cu  ani în urmă. Acești copaci, astăzi, sunt mai înalți decât mine. Dar eu mi-l  amintesc când nu era absolut nimic în jurul acelei platforme. Mai mult de  zece minute de mers pe jos sub soare și în jur numai nisip și tufișuri uscate.  Acolo, pescarii merg în căutare de momeală vie. Numai corul greierilor ve ghează. 
Zi și noapte. 
Acel gând mă face să zâmbesc. 
Ortensio a creat umbra în deșert.
Pare un vers al lui Borges. Dar cine mă cred, profa de spaniolă mi-ar  fi pus 4 doar pentru că l-am pomenit în zadar. 
Uite. Aceasta este problema. 
Cei care se îngrămădesc în sala de jocuri cu siguranță nu se gândesc  la băncile de școală. Nici eu nu ar trebui să mă gândesc la asta. Cu atât mai  puțin n-ar trebui să stau aici pentru a mă analiza. Bineînțeles, medicul la  care mama și tata mă trimit o dată pe săptămână m-ar analiza gratis, dacă aș  fi dispusă să mă întind pe canapeaua lui, așa cum sunt acum, plină de  cremă și pe jumătate goală. 
Dar de ce i-am vorbit despre acea fază în mașină cu Gio. Proasto, de ce? De îndată ce i-am spus medicului aceste două cuvinte simple - mi-a / plăcut - el a hotărât să-mi pună numai întrebări despre sex. 
Despre monogamie. Despre excitație. Despre trădare. 
Trădare. Poate că de asta mama și tata vor să rămână aici vara asta. Vor să uite. 
Dar eu îmi amintesc totul. 
Acum soarele începe să ardă prea mult. 
Sânul stâng pare mai cald decât cel drept. Poate că ar trebui să-i acopăr. 
Stai puțin. Aud vocea cuiva. Sigur e băiatul de la etajul al treilea. Dar ăla nu  vorbește niciodată, nu face altceva decât să călărească o bicicletă în curte,  de sute de ori pe zi. Nu face nimic altceva. 
Uite. Poate cu el m-aș înțelege. 
Stai să deschid ochii. 
Da. Mă privește. Poate că sunt primul trup gol pe care-l vede în viața  lui. Bucură-te de aceste momente, puștiule. 
La dracu '. Cine a țipat? 

Apartamentul 1 
ORTENSIO 

Ploaia este fără îndoială ceva care se întâmplă în trecut. Chiar dacă îl  prevăd din când în când, viitorul a început deja să picure. Îi văd întorcân du-se de pe plajă, se înghesuiesc sub umbrele, sperând că cerul se va des chide și liniștea se va întoarce în acest timp în care au de pierdut sau de  câștigat. 
Despre vară și despre plictiseala care miroase a gudron fierbinte nu  se vorbește niciodată în serios. Se pare că în timpul verii plictiseala se  bucură de dreptul de a fi păstrată. Merg pe jos când e răcoare și baloane, biciclete și palete pentru tenis de plajă dorm în garaj. Oblonul magazinului  de înghețată echipat cu jocuri video cu jetoane este închis. Eu aici mă simt bine atunci când nu e nici dracu'. 
Lăsați-mă să merg, că cei optzeci de ani se uită la mine și mă așteaptă,  și trebuie să-i ajung, pentru că reușesc încă să mă îngrijesc singur. Dar, mai  presus de toate, vreau să mor știind că încă pot avea grijă de altcineva. Sau altceva. 
De la mama am moștenit virtutea disprețului față de toate formele  de superstiție. Când acești nenorociți care gestionează acest conglomerat  estiv cu ciment numit Residence au decis să numească bulevardul ortensio aleea care duce la plajă - în timp ce eu încă mai trăiesc - nu mi-a  trecut deloc prin cap să-mi strâng coaiele cu ambele mâini, pentru a înlă tura superstiția. Numele meu, acei părinți care-și țin lângă ei umbrele și șe zlonguri trebuie să și-l bage bine în cap de fiecare dată când copilașii lor țipă  pentru că nisipul arde și trebuie să mulțumească sfântei Fecioare că, la ju mătatea drumului, se regăsesc ca prin minune în pădurea pe care am cre at-o cu mâinile mele sfinte. 
Am creat-o când, în jur, nu exista nici un suflet viu. 
Veniți. Veniți aici în februarie. Veniți. 
Veniți să distrugeți plictiseala sufletului cu radiatorul electric. Veniți  și prefăceți-vă că nu se întâmplă nimic atunci când proprietarii apartamen telor își aduc aici curvele lor triste, ca să se culce cu ele. Fetișcane din ale  căror glezne subțiri atârnă brățări colorate și puțin armonioase pentru o  femeie care se poate numi adultă. Veniți. 
Veniți cu mine să udăm copacii și să stăm cu spatele la mare. Să aș teptăm soarele. 
Crește din câmpie și survolează abandonul. 
Veniți 
În februarie. 
Atâta noroc. Atâta noroc că aici, la un moment dat, se face ora  două. Și mă pot întinde cu călcâiele pe trotuar, închid ochii pe căldură.  Lasă-le să digere, pe acele nenorocite. Pentru că apoi, se îneacă în apă. 
Stai așa. 
Cred că.. 
... că cineva a urlat.   

Apartamentul 12 
SOȚIA 

Mi-a spus să iau anșoa, că sora lui ni le va găti cu pastele potrivite de sfânta  Maria. 
Mi-a spus să cumpăr lapte proaspăt pentru că dimineața la ora 8 revine de  la pescuit și vrea să-l bea proaspăt, proaspăt de azi. 
Mi-a spus că bărbatul preferă carnea în sânge, iar pe femeie broccoli o fac să  vomite. 
Nu i-am mai gătit, broccoli. Niciodată. 
Ce noroc că nu avem un telefon aici la Residence. Pentru că iarna, dacă  cineva îl trezește când ațipește după prânz, mereu sfârșește prin a, prin a… Chiar am devenit pricepută în a nu lovi paharele în timp ce le clătesc.  Reușesc chiar să privesc afară în timp ce o fac. 
Și cât de calmă este, marea. 
A făcut o treabă bună, Ortensio, plantând acei copăcei. 
Mie mi-ar plăcea să plantez ardei iu… 
Nu! 
O linguriță. E doar o linguriță. 
A căzut pe covor, a făcut zgomot doar o singură dată, pentru puțin timp. O  iau de pe jos, o clătesc, o usuc și o pun în sertar. 
Această linguriță n-a existat niciodată. 
Bine. Termin de spălat aici, ca, dacă reușesc, să mă duc să fac un meci  de burraco cu celelalte. Pe Susanna de data asta trebuie să o bat, pentru că  ea își dă prea multe aere, că fiul ei a câștigat premiul Pucciarelli, că în fiecare  dimineață face pilates și seara yoga, spune că o relaxează. Da, se relaxează.  Dar vezi ce trebuie să faci. Vreau să știu cum te relaxezi când afli că soțul tău  aduce aici târfe slave, în timpul iernii. 
Da.. nu. 
Soțul meu nu face așa ceva. 
Așa ceva.. 
Nu, încă nu a uns clanța dormitorului. Întotdeauna face acel zgomot  când deschidem ușa. Și o închidem. Un clic surd și plictisitor. 
Ai auzit lingurița, nu-i așa? 
Știam că o să te ridici. 
Tu ai somnul ușor, iar eu m-am săturat să stau trează.
Trebuie să-ți cumpăr niște chiloți noi. 
Ține. Folosește tocătorul, cel mic. 
E mai puțin zgomotos. 
Dar, te rog. 
Nu trezi copiii. 

Apartamentul 2 
PICTORUL 

Este aici. Șirul discontinuu de ghemuri de ață opace, prelungirea  răspândită a unui fals cer desfăcut. 
Privirea pictorului adună acest sens de veșnicie și râde de el însuși  constatând că numără copacii care însoțesc urcarea profundă și se liniș tește: da, copacii sunt încă acolo. 
Tot acolo cu el. 
Norii continuă să treacă. 
Pictorul a auzit un strigăt - ca toți ceilalți, în ansamblul Residence -  în momentul precis al unei după-amiezi care tocmai începuse. După masa  de prânz cere să i se împingă scaunul cu rotile pe balcon (balconul cel scurt)  de unde reușește să vadă tot ceea ce o viață întreagă a ignorat. Numai după  ce boala a început să-și mănânce mișcările, să uite intențiile, primul dintre sincerele simptome a fost acela de a nu mai vrea să privească marea. 
Prea puternică durerea de a nu mai putea să meargă până la țărm, să  afunde picioarele în pietre, să simtă că apa dă viață spatelui, ca și cum refle xele roșii pe valuri ar fi răsuflarea unei sirene, amestecate cu lacrimile celor  care nu mai sunt în stare să înoate spre orizont. 
A auzit, a auzit urletul și a continuat să urmărească tăcerea câmpiei  care cunoaște pe de rost acest cer, dar nu este obișnuită să se lase privită. Urletul - ca o despicătură, a distrus sensul. A dat un șoc electric gân dului, cel care nu moare niciodată. 
Pictorul, lângă el, are o măsuță cu creioane și foi. 
La mâna dreaptă, arătătorul și inelarul nu mai răspund. 
Vârful tremură, și ce reprezintă acel cerc, acel coridor vertical, acel ci lindru, acele liniuțe, știe doar imaginația lui. Există un cârlig, asemănător în  întregime cu luna. Și o linie diagonală, ca o coborâre.

Apoi sunt puține, cuvintele de care are nevoie, ca să definească opera. Le scrie, încet.
Înainte de boală 
gândurile erau norișori 
trandafirii dimineața sus pe 
munți, acum sunt bolovani uriași 
grei care se rostogolesc 
în vale.