Bănuiesc că nici ceea ce avem mai de încredere – simţurile, cu alte cuvinte, ce vedem, auzim sau percepem cu corpul nostru – nu se dovedește de încredere în împrejurări precum moartea unui părinte, naşterea unui copil sau primejdia de-a muri lovit de o mașină. Acum, că l-am înmormântat pe tata şi, în sfârşit, sunt singur cu gândurile mele, constat că ieri, la capelă, la fel ca în urmă cu treizeci de ani, timpul a stat în loc. Da, preţ de câteva secunde. Şi s-a întâmplat din nou. Am ştiut de îndată că este vorba de acelaşi fenomen pe care îl trăisem în copilărie.
      Şi în seara aceea eram tot cu tata.
      S-a întâmplat acelaşi lucru, timpul a stat în loc preţ de câteva secunde, a încremenit În seara aceea, totul de pe şosea din jurul meu – frunzele copacilor, mâinile ridicate ale tatei, strigătul lui, camionul cu farurile aprinse, orbindu-mă – a încremenit în timp. În toți acești ani am fost convins că născocisem totul. Deşi amintirea era vie, m-am silit să cred că visasem şi că nimic nu se petrecuse aievea. M-am agăţat cu disperare de ideea aceasta de-a lungul anilor, dar nu mă mai pot minți.
      Acum, în patul meu, în casa mea, în loc să mă odihnesc, în sfârşit, să mă întind în întuneric, să închid ochii şi să adorm, imaginile mi se succed în minte. Sicriul deschis, păianjenul încremenit, mâinile mele sfâşiind pânza de care atârna, trăgând-o spre tata. Marta, în schimb, doarme alături de mine, îi aud respiraţia înceată, aproape oprindu-se, copila nu plânge, nu se aude, iar dinspre stradă, aflată la câţiva metri mai jos, urcă poate, imperceptibil, câte un zgomot, o maşină care frânează, se pare, cineva lovește o cutie de conserve pe asfalt. Sau poate nu. Poate că sunt înconjurat de o tăcere deplină care mă sileşte să-mi ţin respiraţia şi să retrăiesc totul.
      Era trecut de douăsprezece noaptea. După toate ceasurile și calendarele, era deja a doua zi după moartea tatei. Tata murise atât de târziu, încât priveghiul a început la căderea nopţii şi s-a prelungit până în zori. Prin capela înţesată de coroane de flori, cu podeaua acoperită cu un covor, se perindau rude nedormite, sculate din aşternuturi, reținute.
      Când timpul a stat în loc, şedeam pe canapeaua din zona de vizite, între unchiul Alberto şi bunica, uşor strivit, înghesuit între ei. Bunica sporovăia întruna, aplecată spre mine, cu faţa lipită de urechea mea, îmi vorbea cu o voce scăzută, monotonă, anesteziantă, şi nu găsea decât insulte elegante la adresa rudelor mamei care se apropiaseră să ne prezinte condoleanţe. „Neruşinaţi”, repeta cu voce joasă, „după atâţia ani în care n-au dat niciun semn de viaţă”. Ştiu că i-am luat mâinile într-ale mele, ştiu că încuviinţam şi încercam să o fac să simtă că era ascultată, la urma urmei eu pierdusem un părinte, dar ea tocmai pierduse un fiu. Îmi roteam privirea prin încăpere, încercând să găsesc ceva care să-mi distragă atenţia de la vocea ei, când l-am văzut. Privirea mi s-a aţintit într-un colţ al încăperii la un punct negru care cobora armonios din tavan, aninat de un fir invizibil. Era un păiajen.
      Tata detesta păienjenii.
      Păianjenul acela era acolo, viu, ţesându-şi pânza în capelă, coborând fără oprire din tavan. În timp ce-l urmăream cu privirea, păianjenul se opri. Odată cu el, totul stătu în loc. Murmurul vocilor se stinse, înghiţit parcă de o gaură neagră. Îmi auzeam sângele pulsând în trup, bătăile inimii, lente, sigure. Căruciorul copilei nu se mai legăna, iar Marta stătea cuminte, cu ochii închişi şi braţele întinse către cărucior, la jumătatea unei mişcări. M-am întors spre bunica. Batista, umedă de lacrimi, care-i acoperea o parte din faţă şi ochii umezi, se oprise în aer, ca o pânză în bătaia vântului, aproape acoperindu-i chipul. Am apropiat un deget ca s-o ating şi, aşa cum părea, batista devenise tare ca piatra.
      În loc să mă sperie, aceste împrejurări m-au stârnit.
      Poate fiindcă le cunoşteam deja.
      Aveam şapte ani când mi s-a întâmplat prima oară. Străbăteam o șosea, iar maşina rămăsese fără benzină. De o parte şi de alta a drumului se întindea o pădure deasă şi întunecată, însă tata a fost nevoit să oprească pe acostament. Afară era un frig pătrunzător, însă n-am vrut să rămân singur. L-am însoţit pe tata la benzinărie, am înaintat pe jos de-a lungul acostamentului, pe marginea şoselei. Am mers împreună, ţinându-ne de mână, şi ne-am întors împreună.
      Pe drumul de întoarcere, tata căra un bidon cu benzină care-i ocupa ambele mâini, aşa că mi-a spus să merg alături de el, să nu mă îndepărtez. Frunzele uscate de pe marginea acostamentului foşneau sub pașii noștri. În porţiunea neasfaltată, pământul era moale. Mă uitam în jos ca să nu calc pe ceva ciudat, ca să nu mă îndepărtez de picioarele tatei. Dintr-o dată, pe lângă noi trecu o maşină în mare viteză. Tata se opri şi îmi spuse să o iau înainte, fiindcă prefera să mă aibă sub ochi. A trebuit să mă înarmez cu curaj ca să merg singur, pădurea era întunecată şi simţeam că totul respira ca şi cum ar fi fost viu şi că mă privea.
      Am iuţit pasul, la fel şi tata, în urma mea. Brusc, m-am oprit. Fascinat, am rămas cu privirea la o pânză de păianjen nemaipomenit de mare care atârna între două crengi. Lumina lunii, roua sau cine ştie ce fenomen o făceau să strălucească în întuneric, aşa ca-n filme. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Am rămas cu ochii la ea până ce tata a sfâşiat-o cu un băţ. Păianjenul, pe care până atunci nu-l zărisem, căzu la pământ. Era mare, iute şi negru, dar tata îl strivi cu piciorul. „Ajunge cu prostiile”, a spus şi m-a silit să merg mai departe spre maşină. Nu m-am împotrivit, dar îmi simţeam picioarele grele şi mi-era frig. Aşa că am alergat pentru a alunga senzaţia aceea din interior. Am alergat spre maşină fără să mă uit în lături, ignorându-l pe tata care mă striga. N-am zărit camionul până când farurile nu s-au ivit asemenea unor ochi de animal în noapte, imediat după curbă, şi m-au orbit. N-am reuşit să ţip, din gură nu mi-a ieşit niciun sunet, liniştea era atât de adâncă încât părea că are să ne înghită, şi totul s-a petrecut cu lentoare. Tata a strigat, îndelung. Şi ştiu că în momentul acela timpul a stat în loc. Camionul s-a oprit, la doar doi metri, cu farurile aţintite asupra mea. Îmi amintesc mirosul de benzină. Mi-l amintesc pe tata cu gura căscată şi pădurea întreagă nemișcată. Tăcere deplină. Nu respirau nici frunzele. Am traversat şoseaua, am alergat spre maşina noastră şi am urcat. Când am închis portiera, totul s-a reactivat. Camionul ne-a depăşit huruind, tata a traversat şoseaua, m-a strigat de afară, a umplut rezervorul cu benzină şi, fără un cuvânt, a condus la spital. Mama era internată de câteva săptămâni şi aproape că nu ne îngăduiau să o vizităm.
      Au trecut aproape treizeci de ani de la noaptea aceea, dar ştiu că ieri s-a întâmplat acelaşi lucru. De data asta, tata nu putea striga, trupul i se odihnea într-o cutie de lemn, dincolo de un geam. Era la fel de nemişcat ca totul împrejur. M-am ridicat încet, încercând să mă desprind cu grijă de bunica, rezemată de mine. La fel ca prima dată, numai eu mă puteam mişca. Am mers încet către cealaltă încăpere, unde se afla trupul tatei. M-am apropiat de vitrină şi am atins geamul cu ambele mâini. Era atât de curat încât părea inexistent, l-am apăsat cu degetele, am vrut să-l murdăresc, să las o urmă. M-am lipit cât am putut ca să-l cercetez pe tata. Pentru o clipă, am crezut că-l văd respirând, mişcându-se, ridicându-se şi reactivând mecanismul care punea lumea în mişcare. Dar nu.
      Tata era la fel de neclintit ca restul lucrurilor.
      Am vrut să respir foarte încet, cât mai încet cu putinţă, doar pentru a încerca să nu mă mişc, să mă integrez în timpul oprit. Să rămân acolo, la fel de nemişcat ca toţi ceilalţi. M-am silit să nu clipesc, mi-am forţat ochii la maximum, până când n-am mai rezistat. Atunci m-am îndreptat repede spre păianjen. M-am ridicat pe vârfuri pentru a reteza firul invizibil de deasupra, firul care, acum, era subţire şi extrem de rezistent. L-am apucat între două degete, cu grijă ca să nu cadă păianjenul atârnat la capăt, şi am intrat în încăperea unde-l aşezaseră pe tata. Înăuntru era frig. Parfumul greu al florilor m-a lovit în stomac, dar m-am apropiat hotărât de sicriu. Nu mai făcusem asta până acum. Am străbătut cu privirea corpul tatei, din cap până la picioarele îndesate în nişte pantofi lustruiți. I-am privit gura, mâinile, mâinile acelea atât de ale lui, încrucişate peste pântece. Şi apoi, uşurel, am aşezat firul de pânză de păianjen chiar deasura capului său, cu păianjenul aproape lipit de faţă.
      Atunci au revenit zgomotul, mişcarea. Mi-am auzit fetiţa plângând. De cealaltă parte a geamului oamenii au început să se mişte, fraţii mamei, care se aflau în partea aceea când timpul a stat în loc, mă priveau din cealaltă parte, parcă întrebându-se cum ajunsesem aici înăuntru.
      Am privit pentru ultima dată corpul tatei. Păianjenul i-a străbătut faţa, a coborât până la ureche şi a început să-şi ţeasă pânza. Am închis capacul de la coşciug fără să stau pe gânduri. Am închis capacul cu păianjenul înăuntru. Cu trupul tatălui meu înăuntru. În ultima clipă, tocmai când magnetul a închis definitiv capacul de lemn, am simţit mirosul de putred. Păianjenul avea să se hrănească neîntârziat cu viermii care aveau să iasă din trupul celui care-mi fusese tată.
      Ştiu că n-o să uit niciodată mirosul acela, nici foşnetul picioarelor de păianjen peste faţa tatălui meu. De asemenea, cu toate că mă aflu în casa şi în patul meu, n-o să pot adormi până ce n-o să aud zgomotul uşor pe care-l face ceva care se mişcă în întunericul ăsta. Ceva, frunzele dansând în copaci, respiraţia Martei, plânsetul fetiţei. Orice. Ceva care să-mi dovedească faptul că lumea se mișcă în continuare, că nimic nu se mai poate opri. Că nimic nu mă poate lăsa aici, nemişcat, pe buza prăpăstiei, cu respiraţia înfrânată şi inima bătându-mi nebuneşte.
      Şi câtă răspundere!