Nici până astăzi nu știu ce anume căutam în insule. Știu doar ce lăsasem în urmă. Țara care îmi dăduse pașaportul. Femeia care mă adusese pe lume. Lucrurile pe care le puteam cumpăra cu bani. Lumea pe care nu reușisem să o schimb.
Apa mării era caldă. Seara valurile sclipeau de la planctonul luminescent. După ani de călătorii, confundam debarcaderele dintre pâlcurile de palmieri, de unde urcam în bărci. Confundam numele insulelor care începeau cu koh și nusa. Confundam ochii întunecați și hainele colorate ale celorlalți pasageri. Totuși, în drumul meu întâlneam persoane care căutau același lucru ca mine. Nu ne spuneam prea multe. „De unde ești?“, „Încotro mergi?“ erau cuvintele de bun venit și rămas-bun. Știam că nu înseamnă nimic.
Am căutat pe bâjbâite până l-am întâlnit pe Thomas.
*
S-a așezat la masa mea într-un bistrou din apropierea debarcaderului. Soarele dispărea lent la orizont. Nevestele pescarilor curățau în bărci plasele după o zi lungă de pescuit. O femeie scundă spăla niște tacâmuri de plastic lângă un căruț cu macaroane. Nu știam să citesc semnele de pe sticla cu whisky local. Era întunecat ca marea fremătând mereu în depărtare.
— Sunt de pe insulă, așa mi-a răspuns la salut.
A ridicat din sprâncene atunci când l-am întrebat de pe care. Insula nu are nume. La fel ca oamenii care o locuiesc.
*
Thomas privea blând de sub bretonul brunet. Maioul îi dezvăluia corpul suplu, musculos. Îmi venea greu să-i ghicesc vârsta. Pielea arsă de soare se încrețea în jurul ochilor în primele riduri. Am simțit că în acea seară, la acel debarcader, vreau să știu despre el mai mult.
Mi-a povestit că s-a născut pe malul unui lac. Mama lui era lungită într-un așternut printre cearșafuri albe. Femeile înțelepte, cele mai bătrâne, o țineau de mâini și îi ștergeau sudoarea de pe frunte. Erau aprinse torțe. Alți locuitori se strânseseră împrejur, dansând și cântând până târziu în noapte. Când a venit pe lume, fiecare a vrut să-l țină o clipă în brațe. Noua viață mirosea tainic.
Și-a petrecut primii ani alături de părinți. A băut laptele mamei și s-a impregnat de dragostea necondiționată a oamenilor care l-au adus pe lume. Când a împlinit trei ani, s-a mutat la internat, pentru a sta acolo cu alți copii. Toți locuitorii doritori ai insulei puteau fi îngrijitori. Fiecare avea șansa să simtă dragostea și apropierea, dezgustul și iritarea. Părinții puteau să-l viziteze în orice moment, dacă și el își exprima dorința de a-i întâlni.
Tatăl și mama sa erau printre puținii care primiseră acordul comunității de a aduce pe lume un copil. Semenii lor consideraseră că sunt îndeajuns de responsabili, stabili emoțional, conștienți de propriile limite. Totuși, iubirea lor nu a rezistat celor trei ani de îngrijire a copilului. Când Thomas a plecat la internat, s-au despărțit alegându-și alți parteneri.
— Pe insulă nu există familii, mi-a explicat văzându-mi mirarea. Fiecare poate avea oricâte relații are nevoie. Acolo locuiesc perechi care s-au îndrăgostit cu mulți ani în urmă și trăiesc în continuare împreună. Dar e loc și pentru persoanele care trec de la un partener la altul și nu simt niciodată nevoia statorniciei. Și pentru cei cu inimă mare, capabili să iubească concomitent mai multe persoane, bărbați și femei. Insula e pentru toți.
Când Thomas era mic, nu-i plăcea să se joace cu alți copii. Îngrijitoarele de la internat știau și îl lăsau să se plimbe unde voia. Aveau siguranța că orice persoană întâlnită ar fi avut grijă de el în caz de nevoie. Pe insulă nu existau necunoscuți, așa că nimeni nu i-ar fi putut face vreun rău.
Lui Thomas îi plăcea foarte mult să-i privească pe locuitori. Unii aveau pielea deschisă la culoare și sensibilă, chiar dacă soarele puternic o ardea. Altora le creștea păr negru pe pielea de culoarea ciocolatei. Unii se rădeau pe cap precum călugării. Alții își lăsau părul lung până la călcâie și nu îl pieptănau niciodată. Unii se îmbrăcau în rochii elegante, pe buze le strălucea rujul, iar pe pleoape – fardurile. Altora le era suficientă o bucată de material peste șolduri.
Casele în care locuiau erau la fel de diferite ca ei înșiși. Le construiau cu propriile mâini din ce producea insula și ce arunca la mal marea. Unii se mulțumeau cu iurte simple din pânză și bețe solide. Alții presau paie în blocuri pătrate și umpleau cu ele un schelet complicat din lemn. În locurile pe care le lăsaseră în urmă domneau diverse obiceiuri. Pe insulă, nu era vreunul mai bun decât altele. În timpul plimbărilor, Thomas se oprea uneori mai mult timp în dreptul unei case. Ajuta la săpatul fundației sau la presatul paielor.
*
— N-ai mers la școală? am întrebat, deși presimțeam care va fi răspunsul.
Aveam impresia că îi cunosc insula. Că purtasem în mine tot timpul imaginea ei, mirosul și căldura pământului. O simțeam înăuntru clar, ca pe un whisky cald, care începea ușor să circule prin corp.
Thomas a râs încetișor.
— Localnicii m-au învățat ce știau.
Știau să facă apa să curgă pe sub pământ și la suprafața lui.
Când veniseră pe insulă, nu existau nici copaci, nici lac. Pământul roșu crăpa din lipsa umidității, izvoarele subterane secaseră de mult. Oamenii care locuiseră aici înainte devastaseră pădurile pentru a vinde lemnul. Chinuiseră pământul cu culturi intensive. Când nu mai rămăsese nimic de prădat, plecaseră pe altă insulă.
Nou-veniții au ascultat pământul. Au închis ochii și au fărâmat în mâini bulgării tari.
Au construit pe insulă terase, șanțuri și baraje care încetineau cursul apei ploilor către mare. Apa a pătruns din nou în pământul însetat. După câteva luni, izvorașele s-au ivit – întâi sub pământ, apoi la suprafață. După un an, în mijlocul insulei a început să se adune un lac care a adus și verdeața.
Când s-a petrecut acest lucru, nou-veniții au format un cerc și s-au privit îndelung în ochi. Au jurat ca pământul de pe insulă să nu mai sufere niciodată din cauza prezenței umane, că vor fi atenți precum căprioarele din luncă. Când aleargă, se poate întâmpla să calce tufele de pelin cu copitele lor tari, dar până seara plantele își îndreaptă la loc toate frunzele.
Câmpurile au dat cereale din care au putut coace pâine parfumată. Vrejurile de fasole, roșii și vinete au dat o bogăție de legume. Pe ramurile pomilor s-au înroșit mere și mango. Locuitorii insulei au știut că îi pot lua pământului doar o fărâmă mai mult decât au nevoie pentru a supraviețui. Surplusul îl dădeau la schimb pe insulele vecine pentru pânzeturi, unelte și oglinzi.
L-au învățat pe Thomas să creeze construcții complicate din oglinzi. Reflectau lumina soarelui în așa fel încât să încălzească vasele mari în care pregăteau mâncarea. L-au învățat să construiască panouri care captau energia. O redau apoi lămpilor când se lăsa întunericul sau sobițelor când vântul rece bătea dinspre mare.
Știau să iubească ființele animale. L-au învățat pe Thomas că nu are voie niciodată să ucidă vreuna. Pe insulă, vacile și caii pășteau liberi. Caii îi ofereau uneori spinările când trebuia să străbată insula de la un capăt la altul. Vacile îi ofereau uneori lapte când era bolnav și nu se putea pune singur pe picioare. Dar întotdeauna trebuia să-i ceară voie animalului. Îl privea adânc în ochi și îi punea întrebarea în gând. Îl învățaseră cum să audă răspunsul.
Când și-a finalizat educația, Thomas era pregătit să lucreze la fel ca ceilalți. Pe insulă era mereu câte ceva de făcut. De semănat sau de cules roadele. De gătit, de curățat resturile. De construit o casă, de întreținut în bună stare. Nimănui nu i se repartiza mai mult de muncă decât altora. Afară de cazul în care cineva își exprima o asemenea dorință.
Când termina lucrul, tot restul zilei și nopții, Thomas putea face ce-i plăcea mai mult.
Îi plăcea să cânte la chitară. Sunetele armonioase îi trezeau în suflet un dor necunoscut până atunci.
Îi plăcea să stea nemișcat pe plajă și să privească ritmul liniștitor al valurilor. Își îndrepta atenția înăuntru, spre bătăile propriei inimi, sau în exterior – spre bătăile inimii naturii. Pe insulă, Dumnezeu era peste tot și nicăieri. Templul era sub orice copac și lângă orice piatră. Totul era perfect. Exact așa cum este, a fost și va fi.
*
— Nu e peste tot așa, am spus, gândindu-mă la locul lăsat în urmă.
— Știu, a zâmbit Thomas cu tristețe și o umbră abia perceptibilă i-a trecut peste chip. Părinții mi-au spus povești despre lumea din care au venit. Despre orașele construite de oameni, în care unii lucrează douăsprezece ore pe zi, iar alții deloc. Și cu toate acestea, unii mor de foame, iar alții strâng averi uriașe. Despre oameni care ucid alți oameni numai pentru că vor să le ia proprietățile. Despre locuri în care copacii și pământul mor fiindcă omul nu știe să trăiască împreună cu ele.
Părinții lui Thomas își aminteau titlurile filmelor văzute la cinematograf. Atingerea spumei pe piele atunci când făceau baie în cadă. Gustul vinului alb, bine răcit, în după-amiezile fierbinți. Totuși, pe insulă voiau să le uite. Știau că atunci când se va ivi dorința de a avea mai mult, va urma ispita de a tăia copacii și a le vinde lemnul. De a porunci pământului să rodească mai mult și mai mult.
Pentru a uita, locuitorii insulei se întâlneau o dată pe zi în grupuri mici. Ieșeau pe rând în mijlocul cercului și își mărturiseau cele mai ascunse sentimente. „Aș vrea“, spuneau. „Doresc.“ „Invidiez.“ Din ochi le curgeau lacrimi amare. Ceilalți se apropiau atunci de ei. Îi cuprindeau puternic cu brațele și își adânceau fețele în scobitura gâtului lor. Rămâneau așa mult, până când durerea slăbea, iar în final se îndepărta. Thomas participa la astfel de ședințe, dar nu ieșea niciodată în mijloc. Nu își amintea. Nu invidia. Nu dorea. Auzea cum cei mai bătrâni șopteau că, atunci când va dispărea și ultimul care își mai amintește, ședințele nu vor mai fi necesare.
*
— Crezi că aș putea merge pe insulă? l-am întrebat timid pe Thomas.
Se făcuse deja noapte, în întuneric abia îi vedeam albul ochilor. Aerul mirosea a fructe putrezite, vibra de la cântecul cicadelor. Nevestele pescarilor plecaseră de mult acasă. Femeia scundă lăsase căruțul cu macaroane într-un colț și îl acoperise cu o foaie de cort. Simțeam tot mai clar că insula este exact locul pe care-l caut. Pe care-l căutăm cu toții.
— Astăzi nu mai știu cum să ajung acolo, a spus lent Thomas. Dar știu că e posibil.
*
La malurile insulei opreau uneori bărci care purtau călători oarecare. Pe insulă nu-i întreba nimeni de unde au venit și ce caută acolo. Nimeni nu era curios de pământurile unde se născuseră și nici de gândurile pe care le aveau în minte. Nimeni, în afară de Thomas.
De regulă, locuitorii le permiteau călătorilor să se așeze la masă împreună cu ei. Le arătau insula. Le răspundeau la întrebări, chiar dacă le considerau nelalocul lor. Dar când soarele se înclina spre apus, îi conduceau pe plajă direct la bărci. Nicio mână nu se ridica în semn de rămas-bun. Nimeni nu se gândise vreodată că s-ar putea urca și el în barcă.
— Am fost primul, a spus Thomas și pentru o clipă a privit tăcut în noapte.
*
Când a spus că vrea să plece, în urechi i-au răsunat îndelung gongurile care îi chemau pe toți la întrunirea din aula de lângă lac.
Pe insulă nimeni nu e conducător. Nu există reguli scrise care să guverneze viața locuitorilor. De fapt, doar una este obligatorie – fiecare poate face ce vrea atâta timp cât nu-i deranjează pe ceilalți.
Uneori, se întâmpla ca două persoane să se incomodeze una pe alta. Cineva își înălța casa prea aproape de a vecinului. Unul îl deranja pe celălalt printr-un comportament zgomotos. Atunci cei doi se întâlneau și discutau până când găseau o rezolvare. Dacă era greu să se înțeleagă, cereau sfatul altei persoane de pe insulă.
Se mai întâmplase ca gongurile să cheme la adunare.
Fusese un an când avuseseră nevoie de mai multe materiale de construcții decât de obicei. Fuseseră nevoiți să se gândească de unde să le obțină.
Fusese un an când pământul nu-i ajutase pe oameni cu destule roade și trebuiseră să găsească o modalitate de a supraviețui.
Locuitorii se așezaseră atunci într-un cerc larg și discutaseră până când toți rămăseseră mulțumiți de rezolvare. Uneori durase zile, alteori săptămâni.
Totuși, plecarea lui Thomas era o problemă complet nouă. Astăzi nu-și mai amintește câte săptămâni au discutat până când toți au fost de acord cu rezolvarea. Dar puțini au fost pe deplin mulțumiți. Cei mai bătrâni locuitori aveau lacrimi în ochi când au pregătit barca ce avea să-l poarte pe Thomas pe mare. Toți știau însă că, dacă vor spune „nu“, insula încetează să mai fie insulă.
*
— Când am urcat în barcă nicio mână nu s-a ridicat în semn de rămas-bun, a spus Thomas, dar n-am simțit în vocea lui părerea de rău.
La orizont, cerul se lumina vestind zorii. Pe lângă noi au trecut primii pescari, gata să ducă în larg bărcile atât de diferite de cele în care urcăm noi. Bărcile lor reveneau întotdeauna la același mal de la care porniseră dimineață. Noi stăteam la debarcader ca într-o stare bardo, între vis și trezie, între o lume și cealaltă.
— Încotro? am pus întrebarea care trebuia să fie un rămas-bun.
— Nu știu, a ridicat din umeri. Știu doar ce am lăsat în urmă.
(Gânditorul englez Thomas More a descris insula Utopia – locul bun sau ne-locul – în care a ajuns călătorul portughez Raphael Hythlodaeus în secolul al XVII-lea. Sunt șanse mari ca astăzi să fi ajuns chiar pe această bucată de pământ.)
