Casablanca, 1954

Filtrează zgomotul copiilor care se joacă și îi rămân câteva sunete pe zi de care se agață cu disperare. Culege puținele sunete care pătrund prin pereți. După câteva luni își cunoaște deja vecinii, cu toate că nu iese niciodată din cameră, știe că la oamenii de alături vin mereu recuperatori, nu că ar avea vreun rost, fiindcă bărbatul nu are de gând să plătească. „Chiar dacă îmi scot mai întâi toate măruntaiele și pe urmă mă omoară“, îl aude spunându-i nevesti-sii după ce pleacă recuperatorii. Când surprinde asemenea detalii are impresia că e și ea o verigă în povestea și taina altora. Vizavi locuiește un domn foarte bătrân care își așază în fiecare dimineață scăunelul în mijlocul copiilor care se joacă și apoi boscorodește cât e după-amiaza de lungă că îi tulbură odihna și că tineretul din ziua de azi nu mai are nicio rușine. Își imaginează că stă în locul lui și că privește înăuntru prin propriul geam sau își închipuie că e copil și inventează cele mai bune moduri de a-l sâcâi pe bătrân. Acum băieții trag cu mingea într-un picior al taburetului, dar se poate mai bine de atât. De câteva săptămâni poartă și conversații cu oamenii ăștia. În mintea ei le povestește despre satul unde s-a născut și despre călătoria pe care a făcut-o, încuviințează cu compasiune, cu un râset sau cu indignare dacă se plâng de recuperatori, de bătrânul care bombăne și de copiii lipsiți de respect: „Dar sunt copii! Au nevoie de loc să se joace, și așa nu prea au unde aici în oraș. Ați construit câte ceva pe fiecare metru. Dați-vă scăunelul ceva mai încolo!“ Sau: „Poți să-i furi taburetul când se duce în casă după chibrituri ca să-și aprindă țigara!“ Nu vrea să i se întâmple lucruri importante și să nu aibă cu cine vorbi despre ele, așa nu are niciun rost. Îl înzestrează pe fiecare cu altă voce, diverse caracteristici, de fiecare dată altă tonalitate. Le povestește despre sine. 
Știe despre iad din poveștile auzite la predica de vineri din sat, e un loc unde durerea nu se îmblânzește niciodată, unde atunci când crezi că a trecut ce e mai rău, vine un rău și mai mare și aceeași durere îi arde acum între picioare. Întâi crede că i-au luat foc membrele, dar se uită și nu vede flăcări. Durerea coboară. Pentru prima oară după luni de tăcere își amintește cum îi sună glasul. Bărbatu-său nu a plecat de mai mult de o jumătate de zi, peste o zi și jumătate va ajunge la mama ei să îi spună că o duce bine, și când colo ea va fi moartă. Urlă fără oprire, răgușește, după un timp glasul îi înțepenește în gât, nu mai reușește să își zbiere durerea din trup. Lumea pălește și o vreme nu-și mai dă seama ce poziție ocupă în raport cu podeaua și cu tavanul. Apoi apare o siluetă deasupra ei. Vecina de sus își gonește copiii, o cară în brațe până la covor, îi împinge o pernă sub cap, pune apă la fiert și între timp strigă pe fereastră să o cheme cineva pe Lalla Cherki. „Lalla Cherki?“ Moașa. De ce trebuie să o cheme pe Lalla Cherki? Ea trage să moară.
Nu mai ține minte cât durează până când pricepe cum merge viața. O femeie. Un bărbat. Un copil. Parterul unei case lungi. Totul e simplu ca bună ziua. Durerea se stinge încetul cu încetul. Are un cap asudat, amețit, chior de somn. Nici nu s-a îngrășat în timpul sarcinii. Pruncul a stat pitit într-un trup de copilă. 
Îi curge iarăși sânge dintre picioare. Nu e o rană, care te doare nițel, acoperi locul sau strângi pielea laolaltă cu o fașă și pe urmă, după câteva ore, crește o coajă, după câteva zile, piele nouă. Durerea asta nu dispare, acolo va rămâne întotdeauna deschis. Nu scapă niciodată de sânge, chiar dacă se spală de douăzeci de ori pe zi. Dar nu se oprește din spălat. Cât timp se spală nu aude bebelușul plângând. Copiii vecinei de sus cer micul dejun. Îi bat la ușa închisă, ea nu deschide. Când pruncul se oprește din plâns o aude pe vecina de sus coborând în goană pe scara de lemn, îi șoptește numele prin ușă. Vecina de sus vrea să o ajute cu primul ei născut, să o învețe cum se face: să fii mamă. Dar ea ține totul încuiat, nu vrea să vadă pe nimeni. E murdar aici. Nu poate să pună de ceai într-o casă care miroase bălos, a scursuri de sânge și a placentă. Arde frunzele de mentă direct în flacără. Se îneacă cu fumul lor, pentru că a închis singurul geam și singura ușă a camerei. Vecina bate la ușă. Copilul zbiară. Dar ea ține toate ușile și ferestrele închise. 
Când orașul se cufundă în somn, deschide geamul cât mai fără zgomot și scoate capul afară. Lumina stelelor încă nu e împrăștiată, vede corpuri pe cer. Ar vrea să viseze la stele, dar noaptea gonește pe umerii unui balaur de argint care zboară prea sus peste satul ei natal. Vrea să-l roage să se scoboare și să se încline puțin la dreapta ca să poată privi în casa mamei, dar nu știe cum să facă sunete. Balaurul zboară tot mai sus, până când dispare pământul. La câteva ore odată tresare din somn din cauza zgomotului, dar când își dă seama că e copilul care urlă, adoarme la loc fără grijă.
Din două în două zile, spală covoarele. Freacă oalele cu sodă până când apare un strat nou de sub cel de rugină. Curăță bine bureții înainte să frece oalele cu ei. Clătește legumele de șapte ori înainte să le folosească. Spală robinetul din perete înainte să limpezească zarzavatul cu apa curgătoare. Nu zvântă niciodată paharele pe dinăuntru, deși a spălat ștergarele de bucătărie de trei ori, să fie sigură, ci le pune cu gura în jos ca apa să curgă din ele și să ia mizeria cu ea, iar dacă vrea să bea dintr-un pahar, îl miroase întâi, înainte să îl șteargă doar pe dinafară cu un șervet. În felul ăsta durează ore întregi până își pregătește micul dejun, iar când termină de mâncat poate să înceapă deja să pregătească prânzul, și când e în sfârșit gata și cu prânzul, cina. Noaptea adoarme imediat. 
E noaptea în toi. S-a oprit un pic plânsul. Se gândește că acum are o șansă să ia o gură de aer. La ora asta n-o să mai coboare vecina. Trage zăvorul și deschide ușa mai întâi doar de-o palmă. Și iat-o. Tot timpul ăsta așteptase pe scară. Vecina de sus ține ușa cu piciorul ca să nu i se mai închidă în nas. Când ochii femeii se opresc asupra bebelușului din colțul camerei e ca și cum abia atunci își vede și ea copila pentru prima oară, deși a mutat-o adesea de colo-colo ca să facă curat sub trupușor și în ungherele încăperii. Pe urmă a făcut totul cu spatele la copilă. S-a uitat doar pe geam afară. Îi țiuie urechile, pentru că plânsul a durat zile în șir și acum e liniște mormântală. 
„Ce ai făcut? Nu i-ai schimbat niciodată scutecele? Nu ai pus-o la sân deloc? A murit. A murit.” Își coboară privirea și vede petele ude de pe rochie, în dreptul sânilor. Vecina ridică brațele în aer și se lovește pe obraji și pe coapse, și tot timpul zbiară. După o vreme vecina își cuprinde capul între palme și se așază turcește, încercând să se calmeze. Apoi pune apă la fiert, ia o căldare și spală trupușorul de bebeluș de toate semnele abandonului. „Spune-i că a murit la naștere.” Vecina își cheamă soțul și, în crucea nopții, se duc la cimitir. Dacă plătesc îndeajuns, groparii n-o să pună întrebări.
Doar că a uitat să le spună vecinilor să ceară un mormânt de oameni mari pentru fetiță. Trebuie să aibă loc să se facă femeie acolo dedesubt. Nu știe cum e sub pământ, dar e mai bine decât aici. Pe vremuri se îngropau fetele de vii. Ea a lăsat-o să moară mai întâi. Așa moare o singură dată, nu din nou și din nou, când pleacă din satul ei, când o petrece pe maică-sa, când stă întinsă sub un bărbat atât de bătrân, încât miroase el însuși a mort. Peste un an sau doi nici n-o să se mai gândească la asta; dar și după un an sau doi amintirea dăinuie în tot ce face. Când va mânca clătite, chiar dacă e sătulă, o să mai mănânce una pentru ea, pe fiicele ei viitoare le va ține cât mai mult în casă, le va urî pentru că viețile lor nu seamănă în niciun fel cu ce a trăit ea. Le va urî pentru că nu au murit în leagăn, pentru că nu s-au măritat cu bărbați deja cărunți, pentru că nu le-a bătut nimeni și pentru că au avut voie pur și simplu să iasă din casă. Le va urî fiindcă le vor preocupa alte lucruri, inegalitatea salariilor și hărțuirea pe stradă, de parcă astea sunt lucruri de care merită să te plângi. Mai târziu află că o viață de femeie nu seamănă cu altă viață de femeie. Dar acum e de la sine înțeles că și-a lăsat fiica să moară. Nici nu ar ști de ce ar fi trebuit să o lase să trăiască.
Soțul se întoarce din satul natal cu butoaie de ulei de măsline și le așază în camera lor mult prea mică. Îl ajută să care, fiindcă îl doare spatele. Șterge de praf butoaiele seara și dimineața, până strălucesc. Miros a acasă. Bărbatul nu se mai întinde deasupra ei, fiindcă îl arde acolo jos. Nu vorbește despre asta. Când îl apucă din nou durerea, ia o sticlă de ulei și o strânge până o mototolește, fața lui arată ca cea a unei femei care stă să nască pentru a cincea oară și știe la ce să se aștepte. Dacă durerea ține mai mult, se ghemuiește ca un nou-născut. Pe podea, tăvălindu-se în uleiul dat pe-afară, își caută o poziție, dar fără scăpare: durerea nu-l părăsește. Ea aduce în tăcere cârpe curate să șteargă uleiul de pe jos, apoi restul zilei spală cârpele și covorul, le întinde la uscat și, pentru că uleiul nu se dă dus din cârpe și din covor, a doua zi o ia de la capăt cu spălatul. Nu o deranjează durerea lui, și pe ea a ars-o și a supraviețuit. O deranjează prezența lui. Că stă acasă mai multă vreme, că muncește tot mai puțin. Nu mai reușește să distribuie uleiul în magazinele din Casablanca. Uneori se duce la toaletă. Bate cu pumnii în ușă, geme, îl aude cum plânge. 
Degradarea e vizibilă, merge foarte repede. Nu e ceva rar pentru un bărbat de vârsta asta, dar mama lui îi tot face fierturi, pentru că nu vrea să accepte că e pe moarte și că nicio poțiune magică n-o să împiedice sau să amâne sfârșitul. Când îți sună ceasul, îți sună. Peste mai puțin de jumătate de an se stinge.
I se face loc în pământ dincolo de marginea satului. E umilitor să vezi de cât de puțin are nevoie un bărbat matur atunci când moare, ce rămâne dintr-o viață de om. Fiica lui e îngropată două sute de kilometri mai la nord, fără să fi învățat să vorbească, și n-o va întâlni niciodată, ea nu va putea să spună povestea, fiindcă nu știe cuvinte. Cele întâmplate s-au uitat, sunt mâncate sub pământ de viermi și umezeală, în patruzeci de ani se răstoarnă brazda, sunt amândoi țărână, se face iarăși loc pentru morminte noi.