Aproape tot ce s-a întâmplat în ziua aceea se petrece aici. Țin degetul arătă tor îndreptat spre cap. După mulți ani, în timp ce îl duc pe fiul meu să des copere gheața, încă îmi amintesc toate întâmplările din acea unică zi ca o pe  “executare”. 
N-a murit nimeni. Oamenii erau periculoși, mai ales copiii mici,  atârnați în copaci. Bălăbănindu-și picioarele – și din limba aflată în mijlo cul gurii aveau să vină cele mai îngrozitoare crime. Să auzi doare, să mergi e  un truc. Să mergem. 
Până și micii dictatori îmbătrânesc. Copiii conlocuiesc pe pământ  cu părinții, de milioane, poate mii de milioane de ani. Imaginați-vă, milio ane! Fii de celule și lei, celule fiice de celule, un șir de fii care-și continuă  părinții, cu o singurătate de ventriloci. Cele mai reușite omoruri sunt si lențioase, se petrec în timp. Altfel spus: moartea e supusă uitării. Familiile  sunt deghizări, la final murim toți. Micii dictatori? Lăsați-i să se facă mari. 
Da, aici e aproape tot, așa cum era la început. Veniserăm la casa gal benă cu entuziasmul disimulat, specific marilor scriitori. N-am devenit  prieteni. Un motiv? Nu ne doream prietenia. Un motiv e de ajuns. Stăteam  împreună, sub același acoperiș, mici înăuntrul aceleiași case. Pentru tot deauna? 
- Mama mea e profesoară de matematică, ea predă matematică. Tatăl  meu e profesor de matematică, predă matematică. Eu nu vreau să predau  matematică. 
Veniserăm ca să scriem și ca să corectăm comportamente. Unul  dintre cei mici voia să fie pictor, altul să escaladeze munți și unui al treilea îi  plăceau femeile. Mult. Asta a fost înainte de ce s-a întâmplat. Acelui copil îi  plăceau femeile așa cum îi plac unui bărbat femeile, ca o invenție de carne și  oase, mai bună decât o mamă. Băiatul citea despre femei și vedea imagini cu  femei în reviste. Puterea presei. 
- Mie-mi place libertatea – mi-a explicat, într-o zi în care n-a vorbit  de femei. 
- Ești sigur? 
Grupul acela de copii se hrănea din vechea vocație: să-și chinuiască  părinții. Cel mai interesant era că acum trebuia să trăiască fără părinți.  Adunați laolaltă pentru literatură, cea mai mică problemă a lor era statutul  de orfani. Da, tehnic mulți aveau tată, deși definiția de tată era aceea a pri mului obiect de care nu le plăcuse. Fiul colonelului, de exemplu, nu avea pe  nimeni care să-i scrie. Se făcea august și octombrie, și nicio corespondență,  până și octombrie își pierduse majuscula care amintea de o revoluție. 
Povestea mea? E prea simplă. Eu voiam ca celorlalți să le placă de  mine. Mult. Oameni, animale, copaci, treaba devenea tot mai periculoasă  cu fiecare zi. Înhață animalele ca să te iubească. Doboară un copac, pentru  ca, prăbușit, să te poată iubi.

Orele de literatură erau așa: literatura avea să semene în noi empatia  grijulie a matematicienilor. Ne obligau să scriem câteo poveste pe  săptămână și ne garantau că la sfârșitul anului o să avem cincizeci și două de  povești și una dintre acele cincizeci și două o să fie o poveste bună.  Literatura era manuală, ca și timpul, și poveștile erau ca țările; unele feri cite, altele ca niște insule în pacific, micuțe, unde locuiesc femei goale, doar  de la brâu în sus. 
Dacă aveam dușmani? Foaia albă. Eu presimțeam mii de foi duș mane, alb în zăpadă. Mototoleam foile și îmi imaginam un sentiment în  zăpadă. 
- Ce e chestia asta albă? 
- E un sentiment. 
Sentimentele sunt cu miile și nu le putem omorî pe toate. Spunem  dușman și fiecare se gândește la un dușman diferit. E ca și cum ai zice câine,  dușman. Fiecare se gândește la câinele lui și la final există ceva care ne  unește. 
Altă oră de literatură? Să căutăm echilibrul între a arăta și a povesti.  Amândouă mâinile sus, o mână pentru a arăta, cealaltă pentru a povesti,  găsește echilibrul suspendat între cele două mâini din aer. Și mai multă lite ratură? Nimeni nu are nevoie de dumnezeu ca să spună o poveste, e sufi cient ceva mai puțin decât dumnezeu. Încearcă omnisciența la persoana a  treia: ea a zis și ea s-a gândit, în același timp. Deghizează-te în dumnezeu în  timp ce scrii. 
Cacat, fiul colonelului, a spus povestea scufiței roșii și el era lupul,  tăietorul de lemne, toporul și dinții lupului. Foamea lui era teribilă. Nu  scrie când ți-e foame, ne-au sfătuit. La exercițiul de literatură americană,  Căcat voia să fie dinții balenei, desigur, sau piciorul mâncat al căpitanului  navei. Cea mai frumoasă sală de studiu a fost denumită Weltliteratur. Era  decorată în stilul european oriental, tavanele albe cu basoreliefuri și o  lumină slabă ca un apus în Viena, Budapesta, Berlin. Erau gândaci pe acolo. 
La început, n-a înțeles nimeni pe de-a întregul pericolul înclinațiilor  lui Căcat. Nici Aleaa, victima, nici eu. Fără să-mi dau seama, toți au ajuns  să-și dorească să fie scriitori, în cel mai rău sens al cuvântului scriitor. Ne  apropiem iar de omnisciență? Copiii aceia voiau să fie omniscienți cu cuți tul în mână, și erau în căutare. Adoptau mereu perspectiva cuțitului, punc tul de vedere al cărnii, scriau cu o înspăimântătoare insuficiență de  alimente. Asta era alegerea lor.  
Căcat a anunțat că o să se tatueze singur, pe spate. O să folosească  dinții ascuțiți ai unei furculițe. N-a avut curaj și, în ziua în care și-a pierdut  curajul de a se răni pe sine, Căcat a descoperit cum să-l chinuiascăpe Aleaa. - Maică-ta e foarte frumoasă, maică-ta e foarte frumoasă.

La ordinele lui Căcat, copiii îl înconjurau pe Aleaa, cu capetele sus  ca niște furnici oarbe, și îl convingeau de frumusețea propriei mame. O in sultă, deci. Aleaa plângea și eu de multe ori mă îndepărtam, căutând în  zadar un nou înțeles pentru frumusețea maternă. 
- Burta maică-tii – țipau – eu am văzut burta maică-tii. 
- Părul. 
- Eu am văzut mâna. 
- Degetele de la picioare. 
- Coatele și fundul. 
- Mai ales fundul. 
Cuvântul burtă suna a minciună. Învățam literatură și învățam să  mințim, dar să mințim fără să omorâm. Pentru unii, să nu omoare era o de cepție. În cercul acela de furnici, se găsise un echivalent pentru sânge.  Burtă îmi suna a cuvânt indian, nou-venit din americi din răzbunare, la  schimb cu pojarul și variola pe care li le trimiseserăm cu secole înainte. - Arată-mi cotul! – i-a ordonat Căcat. 
- Nu-ți arăt. 
Ne e frică de propriul nostru cot. Ceva familiar și invizibil. Aleaa a  rezistat. Într-un final a arătat cotul invizibil. 
- Nu v-arăt nimic. 
Roata de copii-furnici cânta. “Noi am văzut cotul maică-tii! Noi am  văzut...” Era un realism magic, mai ales realism, în efortul acesta de concen trare pe anumite părți ale corpului. Realitatea e cea mai bună literatură. Și  de ce scriau copiii? Scriau cu stomacul, cu sângele înăuntru? Pentru viața  interioară, pentru prieteni, ca să fie iubiți? Scriau așa cum un pom face  mere, scriau ca un măr? 
Într-o zi, unul dintre adulți a venit să întrerupă masacrul. “Ce cre deți, că aici e Auschwitz? Aici nu e Auschwitz, aici e democrație!”. Căcat  habar n-avea ce era Auschwitz, credea că Auschwitz e o persoană. Îmi  amintesc că m-am gândit: „ăsta nu știe ce e Auschwitz, crede că Auschwitz  e o persoană.” Cine e Auschwitz? Cum să nu știe o persoană că Auschwitz  nu e o persoană? Cum de o ființă umană n-a aflat...? Ființe umane, aflați  despre Auschwitz! 
- Eu vreau să mănânc democrația – a bombănit Căcat, o foame re cunoscând o ignoranță. 
Sfârșitul a venit dintr-o dată, la două zile după ce m-am gândit la  Auschwitz, când Căcat, atârnat de picioare într-un copac, cu capul în jos,  privea trupul unei femei într-o revistă deschisă. De la înălțimea aceea groaz nică, limba lui Căcat, scoasă din gură, era gata să ucidă. Și cu toate astea,  Căcat tăcea, echilibrat și atent ca un șchiop, iar copiii scriitori, furnici  stând roată pe jos, erau cei care îl înconjurau pentru ultima dată pe sărma nul Aleaa cu cânturi teribile despre frumusețea maternă.

- Mama lui Aleaa e frumoasă, frumoasă, frumoasă! 
Și apoi am înțeles. Și apoi am văzut. De fapt am văzut și am înțeles,  în această uriașă, antică ordine. Eu eram ca Homer, fratele orb, iar femeia  din revistă vorbea, întreagă și goală, în felul în care nimeni nu mai văzuse o  femeie goală. Nu există descrieri fizice în Biblie. Nici de-ale oamenilor, nici  de-ale lui Dumnezeu. Ceea ce am văzut era crud și adevărat. Fără nicio cer titudine că femeia din revistă era mama lui Aleaa, am înțeles voracitatea co piilor, excitarea lor, neputința în fața unei femei care vestea o parte din  viitor. Femeia era foarte frumoasă. Folosiți-vă toate cele cinci simțuri, nu  fiți doar vizuali, li se recomandă învățăceilor de literatură. Din vârful acelui  copac cobora ceva care imita mirosul și pipăitul, dar ajungea până jos ca  imaginea și promisiunea unui haos. Nu exista haos, nu era un început.  Lucrurile se terminau acolo.  
Mi-am făcut loc. Aleaa era în mijloc, pe jos, cu spatele la fel de gol ca  trupul pretinsei lui mame. Pe spate aveaun portativ cu litere foarte subțiri,  făcute cu o furculiță care nu intrase prea adânc. Eu îi văd spatele, pielea,  coatele, mai ales coatele. Ceva se sfârșea acolo. Se întâmplă ceva? 
Căderea ne-a surzit ca o răzbunare. A urmat o tăcere exagerată,  Căcat n-a avut timp să-și termine țipătul. A zburat din copac în jos cu  viteza unui rănit încercând să evadeze. L-am crezut pe dată mort. Ținea re vista cu o mână strânsă peste imaginile cu femei, fără pudoare, degetele de  liniște imitând parfumul inspirațiilor puternice. Preț de un minut toată  lumea se uita, nimeni n-a mișcat. 
Căcat n-a murit. 
Dintre toți copiii scriitori niciunul n-avea să devină scriitor. Unii  s-au făcut poeți, normal, unul, traducător de prestigiu. Aleaa s-a transfor mat în săritor olimpic și Căcat în cel mai migălos angajat al unei case fune rare. Nici acum n-am încetat să mă gândesc că niciunul dintre copiii  de-atunci n-a uitat acea zi, acea frumusețe și acel accident.