Disclaimer: Aproape mortală este o colecție de proză scurtă formată din șase cicluri („O veste neobișnuită“, „Păsările nu zboară peste mahala“, „Schițe din microbuz“, „Aproape mortală“, „Pe gură“, „Nu contează că ne-ați bombardat“). Fiecare ciclu conține cinci proze scurte, în care sunt comprimate personaje și evenimente cu final deschis, adesea fără introducere și interconectate spațial. Ca întreg, colecția Aproape mortală tratează cu umor și ironie o serie de subiecte grave din viața de zi cu zi a personajelor aflate în situații-limită, într-o anumită perioadă istorică sau intimă.

Păsările nu zboară peste mahala

Toate casele de cultură de la sate s-au transformat în magazine în fața cărora trei sau patru inși în papuci de cauciuc Abibas stau și beau bere. Unul spune că politicienii sunt de rahat, altul înjură, al treilea scuipă, iar al patrulea, dacă există, doar apasă liniștit cu piciorul în pământ capătul unui jgheab vechi. Nu-l vei întâlni niciodată într-o astfel de companie pe Jovan Vokanović, singurul fiu al unei familii înstărite din Desimirovac, aproape absolvent de facultate, cu interese fine și vacanțe de vară petrecute pe litoralul grecesc. Jovan nu-și face cumpărăturile în magazinul înțesat de produse locale de mâna a treia, dintre care probabil cel mai dezgustător i se pare cofrajul cu ouă pline de rahat, pus chiar lângă casa de marcat. Însă, când îi e lene să meargă la oraș să cumpere produse de calitate de la distribuitori germani și francezi, despre care el, economist cu facultatea aproape terminată, știe multe, își face curaj și trece printre rafturile ponosite. Lui Jovan i-ar fi mult mai ușor dacă n-ar trebui s-o întâlnească de fiecare dată pe casiera Jagoda Velikić, înaltă ca crucea din fața bisericii din Desimirovac și neagră ca întunericul de iarnă din Opornik. Dantura ei cariată, galben-negricioasă, a fost prima pe care limba lui Jovan Vokanović a atins-o și, ciudat, de fiecare dată când se uită la el, își amintește de seara din clubul de biliard și se cutremură la gândul că ar fi putut rămâne împreună și că acum ar fi trebuit să-i sărute gura stâlcită. Chiar așa a formulat în gând, gura stâlcită, încercând să dezlipează bancnotele una de alta și uitându-se mai degrabă la ouăle pline de rahat decât în ochii triști ai Jagodei Velikić. Iar privirea ei, care în fiecare zi aluneca jucăuș peste clienți ca să prindă bancuri mai mult sau mai puțin porcoase, se întuneca și se lipea de podea de fiecare dată când Jovan pășea în magazin. De fapt, Jagoda era sigură că-i recunoaște mașina doar după mirosul benzinei, știa dacă o să intre sau nu după sunetul pe care-l face când parchează și, cel mai rău, în ciuda privirilor lui disprețuitoare, Jagoda nu putea să își sufoce fluturele dintre ovare, care își fâlfâia de fiecare dată aripile-i întărite în pântecul ei. Simțea că Jovan ar putea să-și ridice în orice moment privirea, să o ia de mână și să-i spună: „Jagoda, vreau să mă însor cu tine.“ Dar Jovan n-o s-o ia niciodată pe Jagoda de nevastă. O să trăiască din banii părinților până la patruzeci și opt de ani, pe la patruzeci o să-și găsească o fătucă de douăzeci de ani, o să-i deschidă un salon de coafură, ea o să-i nască doi copii, unul gras și celălalt frumos, să semene cu ea, iar el o s-o înșele din când în când cu nașa ei care știe să facă un profiterol perfect. Ceea ce Jagoda nu înțelege însă, în timp ce își trece degetele peste banda adezivă care nu se mai dezlipește de pe tejghea sau aranjează pe rafturi pâinile tari pentru a doua zi și o lacrimă sărată de dezamăgire i se prelinge pe obraz, e că în întreaga viață a lui Jovan Vokanović, din acest moment, când îi aruncă douăzeci de dinari, și până când va muri de ciroză, în întreaga lui viață nu va exista nici măcar o clipă a cărei forță se poate compara cu cel mai banal banc aruncat de Jagoda colegei sale de fiecare dată când în magazin intră vreun bărbat chipeș, după care închidea ochii, își ducea mâna la frunte și își deschidea într-un zâmbet larg cele două rânduri de dinți galbeni și negri. Jagoda nu înțelege acum, însă mâine cu siguranță va zâmbi la fel.

Ciclul „Schițe din microbuz“

Prima pictură în ulei a pictorului Neša Nedeljković a fost vândută chiar în microbuzul firmei Gea, în apropiere de Bujanovac. Un prieten îi oferise cincizeci de euro, așa scria în SMS, și Neša îi mulțumi lui Dumnezeu că e încă de partea aceasta a graniței și poate primi vestea minunată. Mai întâi se uită lung la telefonul și apoi încercă să găsească cel mai teatral mod în care să-i spună de tablou nevestei, Đurđa Nedeljković, care în acel moment important sforăia regulamentar pe o pernă gonflabilă de călătorie, cu degetul mic agățat de geanta burdușită cu dinari. După câteva minute, Neša își trezi ușor nevasta, îi arătă poza tabloului și o întrebă dacă vrea să-l păstreze în casă sau să-l facă cadou prietenilor. Đurđa, care, de când se pensionase Neša, respecta cu sfințenie pasiunea față de artă a soțului, care i se alăturase în sfârșit, îi sugeră indiferentă să facă tabloul cadou nașilor. La care Neša aproape că sări de pe scaun și, uimindu-se chiar și pe sine, strigă râzând: „Pe ăsta nu-l putem face cadou.“ Đurđa Nedeljković, profesoară de muzică ieșită la pensie, se îndreptă în scaun și fixă capilarele plesnite din ochii soțului, în timp ce el, cu limba atârnându-i din gură, aproape își lingea rama ochelarilor. Fiindcă acel moment era cel mai important din viața lui Neša Nedeljković, știa că va veni și rândul lui, știuse lucrul ăsta și atunci când fetele îl refuzaseră din cauza coșurilor, și când fusese cel mai bun elev din clasă, și când mama și tata îi muriseră și nu mai putuse termina Dreptul, fiind nevoit să meșterească întreaga viață în burțile bolnave ale mașinilor Yugo. Neša Nedeljković știa că va sosi o astfel de zi, când dintr-odată i se vor dezlipi de pe degete toate straturile de ulei de motor adunate zeci de ani. Acum parcă înflorea, ca pomii din tablourile lui. Creierul lui Neša se întindea spre cer în nuanțe de violet. Poate a avut un atac cerebral, se gândi ușor naiv Đurđa, holbându-se la ochii soțului ei, care pulsau. „Pe ăsta nu-l dăm fiindcă e cumpărat“, rosti în sfârșit Nedeljković, cu o voce cumva ciudată, pițigăiată, dar vioaie: aproape că striga. Profesoara de muzică ieșită la pensie sări pe loc bucuroasă, își îmbrățișă soțul de câteva ori, îl sărută pe gură cu buzele-i umede și îngrijite și trimise câteva pupături în aer. După care admirară îndelung poza tabloului, făcută cu telefonul celular, ca și celelalte, în număr de optzeci, pe care Neša le pictase în primul an de la pensionare. Ăsta le plăcea cel mai mult. „Din cauza râului“, arătă Đurđa spre firișorul de apă ce cobora de la colibă către delușorul cu care se termina taboul, „vezi ce fidel l-ai pictat. Nu, cel mai mult le-a plăcut din cauza norilor.“ Neša trecu degetul peste ecranul telefonului de parcă voia să-i atingă. La benzinăria albaneză, toți pasagerii ieșiră din microbuz să respire un pic de aer curat, să-și întindă picioarele pe bănci la o țigară și un burek prea scump. Đurđa și Neša Nedeljković rămaseră pe locurile lor cu ochii țintă la pescărușul despre care căzuseră de acord că e de fapt motivul pentru care tabloul a fost vândut. Neša Nedeljković își rezemă capul de umărul nevestei, iar după o oră dormea deja cu fruntea pe geamul rece care, din când în când, vibra aspru de la gropile de pe drum. Profesoara de muzică ieșită la pensie ținea în continuare în mână telefonul cu poza tabloului și cerceta coliba de nuiele, râul vesel ce se vărsa într-un deal complet disproporționat și pescărușul care zbura spre tine dacă te uitai mai mult la el. Îl privi pe Neša care dormea, mâinile tresărindu-i în somn ca labele unei pisici. Đurđa știuse că e un geniu încă de pe când nimeni nu aflase lucrul ăsta, dacă o să-și ia acum nasul la purtare? Dacă își găsește una mai tânără, se mută la Paris, începe să facă vernisaje, să mănânce icre negre și să bea șampanie? Linia întunecată și trufașă a autostrăzii traversă pântecul Đurđei, pierzându-se în urma ei. Neša, îl trezi ea, Neša, hai să nu-l vindem pe ăsta, îmi place cel mai mult. Neša, pe jumătate adormit, se gândi o clipă, apoi o mângâie pe creștet și, cu un aprobator „O să găsim altul atunci“, adormi la loc. Đurđa știa că fusese vorba de doar câteva secunde, că doar o clipă o despărțise de dezastrul care i-ar fi dus soțul la Amsterdam, poate chiar la New York sau în altă parte, departe de dorința ei. Cu toate astea, nu putea să nu-și imagineze sala mare de la Pompidou și, în ea, Răsăritul soarelui în satul natal dominând spațiul. Și cum e admirat de toată lumea.

*

La kilometrul trei sute cincizeci și patru de la Belgrad, Marina își aduce aminte că ar putea să mănânce ceva. Încearcă să își scoată cât mai încet cornul cu crenvurșt din pungă, dar degeaba, fâșâie prea tare. Acum trebuie să le ofere și celor de lângă ea. Corn cu crenvurșt, care nu se împarte. Totuși, trebuie. Vreți puțin, nu, bine, și își înfige dințișorii subțiri și ascuțiți în foitajul crud. Chiar atunci, microbuzul se oprește la benzinărie și Marina încearcă să termine de mâncat în bătaia vântului. Se întoarce de la facultate, face naveta Gračanica – Beograd de trei ori pe săptămână. Câteodată rămâne peste noapte la sora ei la Borča, dar de multe ori se simte prost și nici n-o mai întreabă. Nici sora ei nu se mai oferă, fiindcă e enervant să-și petreacă timpul cu cineva care tace atât de ostentativ. De când s-a înscris la doctorat, fiica celei mai înstărite familii din zonă, în sfârșit toată lumea se mândrește cu ea. Din cauza feței pline de cicatrice, nimeni nu i-a spus niciodată că e frumoasă, ci deșteaptă, dar și aceste laude, după câțiva ani de note de zece, au dispărut. Totuși, Marina vine acum cu forțe proaspete: vecinii vorbesc că ar fi o cercetătoare importantă, om de frunte în sat. Dacă n-ar avea fața plină de cicatrice, ar șușoti că nu merge deloc la facultate, că și-o pune cu unul și cu altul și că părinții vor să ascundă ce se întâmplă cu adevărat. Așa însă, toată lumea a crezut-o că e doctorandă și de fiecare dată când vine acasă o întreabă lucruri despre care au auzit la televizor, iar ea răspunde răgușit și scurt, scoțându-i pe toți din sărite: se așteptau la un înțelept și s-au pricopsit cu o mutălaie. Dar alt doctorand nu au și trebuie să se mulțumească cu răspunsurile laconice ale Marinei și cu împletirea stângace a degetelor ei subțiri. Nimeni însă nu știe că asta e ultima dată când vine de la Belgrad și că nu se va mai întoarce niciodată, că a fost înecată în marea de studenți de elita intelectuală de acolo. Și ea se miră de acest lucru: până acum studentă de nota zece, de acum încolo repetentă din cauza eseului naiv și emotiv despre frații Karamazov, în care a scris că Alioșa e un înger, la care eminentul profesor, șocat, i-a dat înapoi carnetul, iar colega de lângă ea și-a zâmbit mulțumită în barbă. Așa e când vin să-și spele diplomele, a prins uluită din zbor Marina, ieșind pentru ultima oară din cabinetul văruit în ocru al profesorului de literatură. Iat-o acum, își trage mânecile peste degetele degerate de frig și, tot așa de uluită, încearcă să înțeleagă ce s-a întâmplat. Pe iarba uscată de lângă benzinăria OMV are senzația că e complet lipsită de sensul care i-a aparținut până acum câteva zile. De la stres și de la praful orașului, fața palidă i s-a inflamat și mai mult, iar sebumul a luat-o razna sub pielea subțire. Șoferul microbuzului strigă la pasageri să urce în vehicul, că n-are de gând să conducă zece ore. S-o vedeți doar pe Mara, nu urcă, picioarele i s-au înfipt în iarbă, iar degetele complet relaxate îi plutesc pe lângă corp. Știe că nu se poate întoarce acasă, corpul i-a încremenit și acum se preface că e stejar. Șoferul spumegă, pasagerii se agită. Se apropie o doamnă, dar se sperie de ochii goi ai Marei și sare aproape un metru înapoi. Trec minute lungi în așteptarea unei mișcări, dar Mara nu se clintește din loc, doar părul îi zboară în aer. Mara e o torță. Se luminează pe sine însăși și știe cât de departe ajunge lumina ei. Șoferul s-a săturat să mai aștepte și o geantă sport albastru-bleumarin aterizează la picioarele fetei. Tresare și se dă puțin la o parte, șoferul și pasagerii se uită încă o dată la ea, iar ea le răspunde cu un zâmbet ușor și timid, ridicând mâna dreaptă în semn de salut. Când ușa microbuzului se trântește, în minte îi răsună cuvintele profesorului: Sunteți o analfabetă atât din punct de vedere stilistic, cât și științific, o rușine pentru cei cu studii superioare, își ia geanta și o ia la picior până la ieșirea de pe autostradă. Nici nu vede indicatorul cu Velika Drenova. Aerul rece al nopții i-a amorțit obrajii și, încercând să-și dezmorțească maxilarele, deschide gura și exclamă aproape fără să vrea: ALIOȘA A FOST UN ÎNGER! După care începe să coboare spre mănăstirea Sfântul Ilie, unde va rămâne până la sfârșitul vieții.