M-a trezit ploaia. Mi s-a strecurat în vis și pentru o clipă nu mi-am dat seama de pe ce planetă vine. Înotam în infinitul Pacificului. Știu că era Pacificul, l-am văzut la emisiunile TV. Înotam în apa de culoarea turcoazului și cristalului. Așa spun în reportaje, turcoaz și cristal. Pe șolduri îmi atârnau șiragurile de mărgele cu care se leagă costumul de baie. Îl știu din fotografii. Primul meu costum de baie, pentru copii. Cerul își cobora cortina în timp ce făceam nodul. Picături grele îmi cădeau pe frunte și pe mâinile întinse, deveneau din ce în ce mai dense și mai grele, până ce apa a acoperit întreaga lume. Mă înfășura ca o îmbrățișare eternă, un uter impenetrabil. Am început să dau din mâini ca să înot pe verticală și m-am trezit. Păcat. Mi-ar fi plăcut să învăț să înot. Dar sunt sigură că oceanul nu ar fi fost o soluție. 
      Visurile mele sunt intense încă din copilărie. Complexe. Convingătoare. Incitante, spre deosebire de cotidian. Acolo nu sunt decât cifre. Operații aritmetice exacte. Decontări contabile și facturi fiscale. Net și brut. Procentaje pentru pensie și asigurarea de sănătate. O parte în cont, o parte în plic. Au trecut zeci de ani de când n-am mai primit nimic în cont. Încerc să nu mă mai gândesc la asta. Nu m-am gândit prea mult nici acum treizeci de ani. Eram ca toți ceilalți. La sfârșitul zilei, mă bucuram să merg la culcare. De dimineață a trebuit să mă ridic din pat la primul sunet al deșteptătorului. Mă așteptau ultimă tură de haine de spălat, împachetatul, plata facturilor întârziate și reconfirmarea excursiei la agenție. Irena, agenta cu care am semnat contractul, îmi amintește regulat de toate pregătirile pe care trebuie să le fac înainte de călătorie. M-a copleșit cu sfaturi utile, mi-a recomandat companii de asigurări pe care mă puteam baza și pachete de asigurări de sănătate pe care ar fi bine să le am. S-a retras servil când i-am spus că nu am nevoie de nicio asigurare și să mă lase în pace, că poate schimb agenția. Am reacționat la fel și când a adăugat că au în ofertă câteva croaziere interesante, la un preț similar. M-a privit îngrijorată, de parcă nu era sigură că această excursie la tropice e potrivită pentru mine. Am întrerupt-o brutal. Fiindcă nu comunic cu semenii în fiecare zi, pragul meu de toleranță la rahaturile astea e destul de scăzut. Știu că nici ei nu îi e ușor. Aș fi putut să-i trag și o palmă, iar ea ar fi clătinat mai departe amabil din cap, ar fi spus „Înțeleg“ și „Vă rog să mă iertați, am vrut doar să ajut“, fiindcă acesta e tratamentul pe care îl primești dacă achiți un pachet turistic spre o destinație ca cea pe care am ales-o eu. Îmi amintesc prima noastră întâlnire și șocul Irenei când i-am cerut să calculeze cât mă costă una dintre cele mai scumpe oferte ale agenției. Sunt sigură că se aștepta să-i semnez niște amărâte de cecuri pentru Bečići sau Halkidiki. Când i-am captat în sfârșit atenția, fața ei a primit culoarea bonusului lunar maxim. 
      Ploaia lovește-n geamuri. Mă îndrept spre terasă și mă uit printre jaluzele. De cealaltă parte a străzii, umbra Marinei aranjează perdeaua la fereastră. Bineînțeles, e trează deja. Prietena mea se scoală în fiecare dimineață la 6:45. În timp ce aerisește camera, Marina își clătește gura cu ulei de dovleac pentru detoxifiere. Singură și-a prescris această terapie alternativă. E convinsă că există metode capabile să ne protejeze corpul. Și eu am crezut lucrul ăsta, însă nu m-a ținut prea mult.
       Mai am o jumătate de oră până când Marina își termină ritualurile matinale. Ascultă cu sfințenie prognoza meteo, face exercițiile pe care i le-a recomandat chiropracticianul, cârpește găurile hainelor. Pensionată anticipat din cauza unei leziuni a coloanei vertebrale, Marina nu renunță. Crede în happy-end și îl va aștepta pregătită. Întotdeauna merge după pâine, alimente și flori machiată, cu unghiile făcute și cu capul sus. Își asortează cerceii cu hainele, geanta cu pantofii, zâmbetul cu privirea interlocutorului. Când se întoarce de la cumpărături, pune fructele într-un bol împletit, florile în vază, curăță legumele și le pune la călit la foc mic. Dacă e să-și strice sănătatea, zice ea, mai bine s-o facă la birt. Nu lipsește de la reuniunile cu fostele colege și colegi, o dată pe lună, până în zori. După care iarăși alimentație echilibrată, trezire dis-de-dimineață, plimbări zilnice, ulei de dovleac. E cu doisprezece ani mai în vârstă decât mine, dar nimeni nu-i dă atât. Marina se ține cu ghearele de viață și n-are de gând să renunțe. De bine, de rău, Marina nu renunță nici la mine, de fiecare dată mă cheamă cu ea când câștigă bilete la teatru pe Facebook sau face un tur gratis al tunelurilor romane de sub Belgrad. Merge peste tot și întotdeauna se întoarce mai puternică. Neapărat mă sună să-mi spună cum a fost. Aseară m-a sunat să mă întrebe dacă-mi amintesc versurile unei șansonete vechi, la modă când eram noi mici, despre un oraș și valurile mării. Voia s-o caute pe internet, dar nu-și mai amintește cuvintele. Și mie îmi stăteau pe vârful limbii, dar nu mi le aduceam exact aminte nici în ruptul capului. Lucrul ăsta m-a întristat puțin, mai mult din cauza ei, decât din a mea. 
      Marina e motivul pentru care mă ridic din pat, mă spăl pe dinți, răspund la telefon, fiindcă toate astea sunt mult mai ușor de făcut decât să mă justific pentru dezordine și neglijență.
      Luna trecută am dat peste un câine mort în spatele garajului. Când simt că li se apropie sfârșitul, câinii se izolează. Se ascund de oameni și ultimele ore și le petrec departe de ochii curioșilor. Ăsta se ghemuise între garajul prefabricat și container. Fălcile îi erau lipite de balele uscate, de parcă înțepeniseră în momentul ultimei încercări de a trage aer. În jurul capului în formă de pară roiau musculițe, iar din nări îi ieșeau niște aripi verzui. Dacă ingnorăm toate astea, părea că doarme. Am scos telefonul din geantă și am fotografiat câinele mort, atentă să nu mă vadă cineva. Mai târziu, Marina, îngrozită, a refuzat să se uite la poză, doar a strâns din buze, cu o expresie de dezgust: „Nu știu ce te fascinează aici. Animalele, spre deosebire de oameni, nu pot influența nimic.“ „Și oamenii sunt animale“, i-am răspuns. O mică răutate meschină față de înțelegătoarea, calma și punctuala Marina. Sădesc puțină neliniște în viața ei ordonată, de parcă, fără știrea ei, o pregătesc pentru surprizele ce o așteaptă după colț. Din tot ce are să urmeze, Marina deocamdată știe doar că am vândut apartamentul și că plec în vacanță. 
      M-am așezat pe marginea patului și am început să mă îmbrac. Noile medicamente îmi provoacă greață în stomac și greutate în cap. Am învățat să trăiesc cu caracatița invizibilă care mi se agață strâns de trup și-și încolăcește tentaculele în jurul membrelor mele. Ea e copilul meu greu și îndesat, de zece ani, pe care nu pot să-l dezlipesc de mine. Pășesc, dorm, gândesc cu această greutate, de parcă niciodată nu a fost altfel. Dar au apărut unele momente noi. În ultima vreme mi-a slăbit circulația, trebuie să îmi iau două perechi de ciorapi și mănuși fără degete. Mă chinui să-mi trag puloverul peste cap. Pantalonii de pijama îi dau jos de-abia la sfârșit. Când mi-am ridicat fundul de pe pat, am observat o surpriză neplăcută pe cearșaf. O pată umedă și roșie. Dacă în iadul acestui corp care se transformă și se descompune a existat și ceva bun, a fost cu siguranță încetarea ciclului. Iar acum, după mai multe luni, sângerez din nou. Propriul organism mă reprogramează, mă obișnuiește cu permanentele schimbări. Pe scurt, își bate joc de mine. Sindromul Hashimoto a fost întotdeauna un oaspete pretențios, însă de luna trecută starea mea de sănătate s-a agravat.
      Am găsit o cutie veche de absorbante. Deschid pliculețul verde și lipesc foaia subțire de bumbac pe fundul unei perechi de chiloți ponosiți, pe care i-am scos din sacoșa cu lenjerie veche. Nu-mi place să păstrez lucruri inutile, nu sunt un hârciog. Unii oameni nu aruncă nimic. Rafturile și vitrinele le sunt pline de lucruri care adună praful, dar aruncatul, pur și simplu, nu e o opțiune. Eu nu sunt așa. Nu strâng lucrurile, ci îmi amintesc de ele. Lucrurile mă sufocă, sunt solicitante, ocupă spațiu și viață zilnică, necesită atenție, se descompun, sfârșitul lor e o durere în plus. Amintirea e disciplina mea și în fiecare zi îmi reînnoiesc colecția. Poate că de asta plecarea nu-mi cade atât de greu.
      Am împachetat deja o bună parte din lucruri și le-am dus într-un depozit închiriat. Sertarele și dulapurile sunt goale. Pe masă a rămas doar o carte, un roman polițist care-mi captează atenția, și documentele. Pașaportul, dosarul de sănătate, rețetele de medicamente pe care trebuie să le iau, raportul biroului de asistență socială:
Vârstă: 53 ani
Sex: feminin
Stare civilă: necăsătorită
Copii: fără
Părinți: decedați
Educație: liceul economic
Statut profesional: șomeră
Ani de vechime: 8,2
Ani de experiență în muncă: 32
Decizia comisiei: asistența socială nu este aprobată.
    Marina e o capră enervantă și suspicioasă. Mă întreabă ce fac singură toată ziua. Vorbește încet, sacadat, dar tăios, cuvânt cu cuvânt. Ne cunoaștem bine și de multă vreme, sigur a simțit că se petrece ceva important pe la spatele ei. N-am îndrăznit să-i spun adevărul și nu am știut cum să o mint. Nu vreau să-i văd fața când va afla ce intenționez să fac, pentru că mi-e teamă că n-o să înțeleagă. I-am răspuns vag: „Termin una și alta înainte de drum.“ Marina crede că merg în excursia asta pentru a compensa cel puțin o parte dintre lucrurile pe care le-am ratat în viață și că mă voi întoarce peste trei săptămâni altă persoană, asemeni ei, cu motivație și o liniște nou descoperită; că mă voi muta în garsoniera cumpărată cu banii rămași. 
    Nu mă mai tem de durere. Nimic nu mi se pare mai greu decât să rămân trează și neputincioasă în patul ăsta, în fața ecranului plat, sub tavanul crăpat. O să mă doară hoinăritul prin păduri, o să mă doară marea rece, rucsacul în spate și pietrele sub tălpi. O să mă doară stomacul umflat și plămânii și șira spinării și limba în gură, dar nu contează, totul trece. Natura e pentru mine o planetă neexplorată și acum vreau să pătrund cât mai adânc în ea. Alte dorințe nu mai am.
    Nodulul meu e libertatea mea. Dacă nu ar fi apărut pe ecranul scanerului și dacă nu ar fi anunțat că mă vor ataca miliardele lui de copii nesățioși, probabil nu aș fi îndrăznit niciodată să ies din apartamentul ăsta vechi. De fapt, nici nu sunt sigură de cât timp se află aici, de ani întregi n-am mai făcut un eco de tiroidă. Când au apărut durerile, am sunat la spital fiindcă am crezut că trebuie să-mi schimbe tratamentul, n-ar fi prima dată. Programările se fac cu câteva luni înainte, așa că am petrecut jumătate de an în ignoranță. Am crezut că durerea din gât e de la un virus, Marina îmi aduce tot timpul paraziți din lumea exterioară. După care am făcut cunoștință cu noul diagnostic: carcinom tiroidian anaplazic. Doctorița mi-a spus că am pierdut mult timp și că trebuie să acționăm rapid. Am acționat. 
    Nu cred în Dumnezeu. Cred în Marina și în bărbatul cu pielea închisă la culoare, în papuci din cauciuc, care îi așteaptă pe turiștii din Vest la capătul satului. Prezența lui le garantează siguranță în fața hoților mărunți de buzunare și a trupelor de gherilă. După care îi duce la vrăjitorul satului, numără banii și îi coboară într-o cămăruță scundă și întunecoasă, cu podea din lut. Cred că acest om slăbănog, întemnițat în satul lui, îmi poate face rost de un pistol. Va încerca să negocieze cu mine, fără să știe că sunt gata să dau totul. Când nu voi mai putea să mă bucur de apă și de ploaie, când îmi va fi greu să deschid ochii și să iau o înghițitură de ceai, tot ce am va deveni al lui. 

*

    Am dormit aproape întreaga zi. Uneori oboseala mă dărâmă o oră sau două, alteori mai mult. Totuși, îmi păstrez obiceiul de a dormi noaptea, după ce fac duș, îmi schimb lenjeria și mă spăl pe dinți. Mă duc la culcare de-abia când se stinge lumina în dormitorul Marinei. Aerul miroase a ploaie. „Valuri se revarsă peste oraș“, mi-am amintit versurile, „lumea visurilor intră pe făgaș.“ O s-o sun pe Marina să-i spun, imediat ce răsare soarele.