Nici măcar acum nu știm cum de-a înghițit Oscar sămânța sau unde a gă sit-o. Nu înțelegem cum a putut crește copacul înlăuntrul lui, cum a ger minat sămânța nestingherită în epigastru, după spusele doctorului, irigată doar de secrețiile biliare ale copilului. La șapte ani, tot doctorul ne-a spus, stomacul își face treaba de minune. Corpul lui Oscar al nostru – pe atunci, încă era Oscar al nostru – a îngăduit copacului să crească, rădăcinilor să se întindă prin intestine și trunchiului să se lungească subțire, ceremonios, de-a lungul esofagului, către gură, dibuind cu ramurile lumina soarelui. Ceea ce știm sau vrem să credem este că arborele nu voia să-i facă niciun rău, că acel copac monstru – cum îi spun când sunt singură și mă privesc în oglindă, rușinată și acum de fapta noastră – îl iubea. Într-un fel, Oscar și copacul monstru erau unul și același, fiecare o parte din întreg. Astfel, ra murile care i-au crescut prin gât nu i-au străpuns niciodată pieptul, ci și-au croit drum, răbdătoare. Întotdeauna fără a stânjeni. Întotdeauna fără a face rău. Chiar dacă din afară părea altfel.
Nu era un copac de rând, cu lemn și frunze obișnuite, căci lemnul copacului monstru era flexibil ca un mușchi ascuns, de-o culoare asemănă toare cu a măruntaielor. Frunzele erau deosebit de delicate și verzi așa cum trebuie să fie frunzele, însă numai până la jumătate. Începând de la pețiol erau străbătute de niște capilare microscopice care, aproape fără a se zări, colorau jumătatea inferioară a frunzei într-o nuanță roșiatică, asemenea unei înserări.
Ne-a luat destul de mult timp să ne dăm seama de toate acestea, de oarece invazia copacului monstru nu părea să-i aducă lui Oscar al nostru decât bucurie. În acele zile dintâi, multora dintre noi ni s-a părut frumos și mai sănătos ca oricând. Copilul plictisit și bolnăvicios de altădată devenise un băiețel splendid, plin de energie. Nu stătea locului. Obrajii săi, de obicei palizi, erau nespus de îmbujorați, ochii îi străluceau ca niciodată. E adevă rat că pielea, privită la anumite ceasuri ale zilei, căpătase o ușoară nuanță verzuie, dar n-am vrut să ne facem griji pentru un asemenea fleac. A fost prima noastră greșeală. N-am vrut nici să-l silim să-și dea jos căciula pe care o purta mereu, de care nu se despărțea nici când se ducea la culcare și care începuse să miroasă vag a umezeală. Am interpretat toate acestea drept ciu dățenii deloc neobișnuite ale unui copil ca oricare altul.
Am descoperit copacul în ziua în care Oscar a deschis gura ca să ne strige și, în loc de strigăt, din gâtlej i-a răsărit o floare. Era delicată, aurie și umedă, un boboc care părea că se teme să înflorească. De îndată ce Oscar și-a dat seama că vrem să o retezăm, a închis gura și a refuzat să mai sufle o
vorbă. N-a mai deschis gura până ce n-am pus la loc foarfecele de grădină și nu ne-am îndepărtat la o distanță prudentă. Când a deschis-o, floarea s-a ivit din nou, ceva mai îndrăzneață de data asta, și s-a deschis ușurel, pentru a se încredința că nimeni nu voia s-o smulgă din copil. Chiar în ziua aceea, Oscar își dădu jos căciula pe care o purta de câteva săptămâni bune, pentru a ne arăta crengile care se ițeau deja prin urechi, mlădioase și tinere, cu frunze noi.
Au nevoie de lumină.
E tot ce ne-a spus, singura explicație pe care ne-a dat-o. A scuturat din cap, bucuros că-și putea agita ramurile nestingherit. Noi eram atât de surprinși, încât ni s-a tăiat respirația. Unii am vomitat. Alții am izbucnit în plâns. Oscar ne-a îmbărbătat pe rând pe toți, ca și cum dintr-o dată rolurile s-ar fi inversat, iar noi am fi devenit copiii de care el trebuia să aibă grijă. Mai cu seamă, ne-a cerut să făgăduim că, indiferent ce s-ar întâmpla, nu aveam să-l ducem niciodată la vreun medic. Că niciun medic nu avea să-l examineze vreodată.
***
După ce am descoperit copacul, unele dintre obiceiurile noastre s-au schimbat. Orarul, de exemplu. Ceasurile de lumină erau atât de necesare pentru Oscar, încât am învățat să ne ocupăm pe rând de plimbările în exte rior, astfel încât copilul să fie însoțit în permanență de un adult. Uneori, unul dintre noi îl surprindea pe Oscar mângâindu-și delicat pântecele. Nu s-a plâns niciodată de dureri și, până în ziua de azi, ne întrebăm dacă nu cumva de teama unei posibile vizite la medic sau fiindcă era una dintre acele dureri atât de firești în viață încât devin fascinante și tolerabile în egală măsură. În lunile ce au urmat, copacul s-a înălțat foarte mult, la mai bine de un metru deasupra capului său. Căciula, pierdută printre ramurile de sus, trebuie să fi devenit un cuib de păsări. Copilul era silit să se aplece pentru a intra în camera lui. În ciuda ramurilor, a frunzelor și a tot ceea ce nu puteam zări din pricina înălțimii, lucrul acesta nu părea să-l stânje nească. N-am izbutit niciodată să pricepem această simbioză. Era ca și cum pentru el lumea s-ar fi micșorat, brusc.
Noaptea intram în camera lui pe nesimțite, să-l veghem în timp ce dormea. A ajuns să ne placă să urmărim momentul acela care preceda somnul adânc, când florile închise îi ieșeau din gură și se rânduiau de o parte și de alta a capului, îmbrățișându-l și protejându-l. Dacă băiatul cădea pradă unui coșmar și se foia, agitat, una dintre flori se deștepta de îndată pentru a-l mângâia pe obraz, alinându-l. De asemenea, eram martori la felul în care, în fiecare noapte, începea să plângă când dormea adânc. Plângea potolit ceasuri în șir, fără scâncete, fără muci. Din ochii lui izvorau pârâiașe de apă sărată care înmuiau cearșafurile, ramurile de pe gât și frun zele de la bază. Deși Oscar părea să doarmă liniștit, aveam mereu impresia că odată cu fiecare lacrimă i se scurgea un crâmpei de viață. Totuși, în fie care dimineață nu părea să se fi întâmplat nimic rău, copilul cerea câteva pahare de apă proaspătă, căsca îndelung și apoi se freca la ochi, pe frunze și pe întreg trupul, unde nu se zărea nici urmă de lacrimă. N-a știut niciodată că-l urmăream în timp ce dormea. În zori, ne întorceam în camera noastră, eram siguri că nu i-ar fi plăcut să afle cu ce ne îndeletniceam.
Boala a apărut pe neașteptate. Nu știm dacă de vină au fost frigul, fe reastra deschisă, lipsa căciulii sau schimbarea de anotimp. Sau poate înce puse să bolească arborele monstru care, rămas fără cavități interioare unde să-și răsfire rădăcinile, nu mai putea crește. Frunzele au căzut, treptat, din două în două, porția obișnuită de lacrimi care le hrănea a devenit neîndes tulătoare, așa că se desprindeau, îngălbenite, asemenea frunzelor toamnei. Ramurile păreau să se chircească. La fiecare pas al lui Oscar se desprindeau tot mai multe frunze, cădeau singure, sub propria greutate. Uneori, le mă turam fără ca băiatul să-și dea seama. Însă el știa, firește că își dădea seama. Oricât îi vorbeam de copaci care-și pierd frunzele în anumite anotimpuri ale anului, el presimțea că pomul lui nu era dintr-aceștia și că nu era bine că-și pierdea frunzele.
Nu putea face altceva decât să se așeze la soare, să stea pe cât de ne mișcat îi era cu putință și să întindă bine brațele și picioarele pentru a prinde razele soarelui care, acolo sus, se arăta din ce în ce mai stins sau mai acoperit de nori. Florile, iar asta era speranța noastră, nu au căzut. Rămăseseră mari și călduțe, patru dintre ele îi ieșeau, frumoase, pe gură și se orânduiau în spatele capului, asemenea unei coroane aurite. Când Oscar stătea nemișcat la soare, iar florile și razele piezișe îi luminau fața, părea regele copacilor, un rege cu o coroană de flori aurite. Era o priveliște fără seamăn.
Dar văpaia soarelui scăpăta pe măsură ce înainta toamna, iar zilele înnorate reveneau tot mai des. Oscar trebuia, așadar, să petreacă din ce în ce mai multe ceasuri afară, nemișcat, cu ramurile întinse, pentru a profita de fiecare rază de lumină. De asemenea, în fiecare noapte dormea tot mai mult și vărsa râuri bogate de lacrimi sărate. În acel anotimp al anului, cea surile de lumină se împuținau treptat.
***
După ce a venit iarna, am hotărât să anunțăm medicul. L-am deghizat în deajuns de bine încât băiatul să nu-și dea seama cine era. I l-am prezentat drept o persoană care avusese, de asemenea, un copac în interior, iar copilul a crezut povestea cu ochii închiși. Cert este că medicul s-a descurcat de minune, a născocit un personaj foarte coerent, profitând de figura de ferigă pe care o avea, cu barba care aducea a mușchi și cu ajutorul unor ierburi cu care și-a vopsit limba în verde. Am socotit că Oscar era deja obosit, stătea de multe zile așa, cu ramurile și brațele întinse ca să surprindă fărâma de soare care rămânea în exterior. Eram siguri că-și dorea să redevină la fel ca ceilalți copii, că nu mai putea purta povara unui copac deja atât de mare și de bolnav. Sau poate a fost o greșeală să vrem să redevină ca noi. Cum am putea ști?
Chiar și așa, am făcut-o. Noi eram adulții. Medicul copac fals i-a po vestit cum se extrage planta fără ca niciunul dintre ei să aibă de suferit. S-a bizuit pe experiența lui, ne-a povestit cu sumedenie de amănunte cum reu șise să ducă totul la bun sfârșit, ba chiar i-a arătat băiatului fotografii cu presupusul lui copac, care acum creștea fericit pe malul unui râu, înalt și cu o coroană la fel de bogată ca oricare altul. Medicul i-a spus lui Oscar că, odată cu trecerea timpului, copacul lui a dat roade, iar acum hrănea o fami lie întreagă. Copilul asculta cu toată silința de care era în stare, nu mai avea vlagă nici să vorbească, în schimb ochii îi străluceau puternic în timp ce-și mângâia ramurile și brațele și florile aurii.
Prin urmare, chiar în seara aceea Oscar s-a învoit să ne lase să-l tundem. I-am retezat ramurile cu toată delicatețea de care am fost în stare, având mare grijă să nu rupem vlăstarii de pe crengile mai lungi, niște mlă dițe frumoase care se puteau păstra în apă pentru a face frunze noi. L-am tuns împreună. El tremura neîncetat. Doi dintre noi îl țineam de mâini și alți doi îi zvântam lacrimile care picurau de pe nas pe podea. Copilul a pălit când, la sfârșit, i-am retezat florile din gură și i le-am așezat în mâină. Florile erau și acum suculente și frumoase, la fel de aurii ca întotdeauna.
L-am luat în braţe împreună, în cele din urmă fără să ne încurcăm în ramuri, ce bucurie, l-am săltat la o palmă de pământ, apoi la două, ba chiar am reușit să-l ridicăm cu toții. Oscar încerca să râdă ca noi, însă din gâtlej îi ieșea ceva care aducea mai degrabă a sunet gutural, un fel de râgâit lemnos. Era atât de plăcut să-l îmbrățișăm fără să ne împungă vreo ramură, încât nu ne mai stătea gândul la altceva. Cât de dor ne fusese de el. A înghițit fără să crâcnească fiertura pe care medicul arbore fals i-o pregătise pentru a da afară rădăcinile din măruntaie, cât mai repede și cât mai întregi cu putință.
Ne-am dus cu toții la culcare. A doua zi urma să răsădim cu băgare de seamă ce mai rămăsese din copac, așa cum ne explicase medicul că tre buie să procedăm. În noaptea aceea, băiatul a închis ușa de la cameră și, pentru prima dată, nu l-am mai putut urmări dormind. În schimb, am pe trecut noaptea veghind ramurile copacului puse în apă, până ce ne-a biruit somnul. Eram liniștiți. Obosiți. Am dormit atât de mult, încât ne-a sur prins amiaza. Însă ne-a cuprins o amărăciune adâncă atunci când am des chis ochii și am băgat de seamă că florile, aurii, frumoase și umede în urmă cu câteva ceasuri, erau acum abătute, mohorâte, veștejite. Ramurile își pierduseră toată suplețea din ziua anterioară, iar acum, despărțite de Oscar, deveniseră doar lemn tare și plin de așchii. Am dat fuga în camera copilu lui, având grijă să nu doborâm ușa. Oscar era întins pe pat, în poziție fetală, și părea să doarmă liniștit. Nu-i mai dăduseră vlăstari sau frunze. Ne-am luat de mână cu emoție reținută și ne-am apropiat încet. I-am dezmierdat obrajii, brațele, picioarele, pieptul. Până și pielea lui își recăpătase culoarea palidă de altădată, de dinainte să fi înghițit sămânța. Băiatul răsufla liniștit, străin de bucuria noastră. S-a deșteptat încetul cu încetul, nu l-am grăbit, l-am așteptat, bucurându-ne de fiecare mișcare a lui de copil.
Însă trebuie să ne fi înghețat zâmbetul pe buze când Oscar a deschis ochii. Asta a schimbat totul. Ochii lui, aparent cei dintotdeauna, de aceeași culoare și formă, deveniseră de nerecunoscut. Erau stinși, fără strălucire, opaci. Atât de goi, încât ne năpădea o îngrijorare vlăguită când îl priveam. Când i-am zărit ochii, ne-a cuprins o mâhnire adâncă, atât de intensă și de molipsitoare încât ne-am dorit numai să murim. Ca și cum tristețea lui Oscar ar fi plutit în aer și ne-ar fi pătruns prin piele, până în măruntaie. Dintr-o dată, ne venea doar să ne îngropăm unii pe alții, să ne ascundem, să ne acoperim, să adunăm mult pământ deasupra, să ne îndesăm bine, jos de tot, în beznă. Să prindem rădăcini și să lăsăm viermii să ne mănânce. De atunci, doar asta ne-a venit să facem.
