— Luați liftul, eu vin pe scări, strigă tânărul medic și pornește în goană, sărind câteva trepte deodată.

Trebuie să ajungă la timp. Cu câteva săptămâni înainte, imediat după naștere, mama se prezentase la pediatru: copilul plângea necontenit. La prima vizită auzise:

— Hrăniți-l ca lumea o dată și-o să se liniștească.

La a doua policlinică i se spusese:

— Are colici. Nu mai mâncați prăjeli. Laptele o să se facă mai bun, iar copilul n-o să mai urle.

Doctorul de la cabinetul privat pur și simplu izbucnise în râs:

— Păi, cum să nu plângă? Doar e nou-născut.

Pediatrii erau liniștiți, dar plânsetul copilului nu mai înceta. În plus, micuțul începuse să se contorsioneze ca un covrig.

Își ridica brațul la ureche și își trăgea ambele picioare într-o parte, ca un pendul oprit în mers.

— Nimic grav. Copilul reia poziția preferată din viața intrauterină, îi explicase un specialist.

— Schimbați poziția pătuțului. Copilul caută lumina naturală. Mutați-l mai aproape de fereastră, o să se îndrepte singur, o sfătuise al doilea.

— Ce tot căutați nod în papură? Aveți un bebeluș minunat și tot nu sunteți mulțumită? Nu vă mai stresați, zisese al treilea.

În timpul consultației nu s-au constatat anomalii la examinarea fizică, scriseseră identic în fișă următorii medici.

Dar de fiecare dată când e luat în brațe, copilul țipă.

* * *

Într-o joi, în timpul plimbării, mama se uită în landou și vede cum copilul își încrucișează puternic ochii. Femeia aleargă până la cea mai apropiată policlinică, neslăbind bebelușul din priviri. Ar putea să jure că e cumva învăluit de ceață, că se îndepărtează, se scufundă undeva, așa că, o dată la câteva clipe, scutură căruțul și bate copilul pe față, ca să nu piardă contactul. Trecătorii întorc capul după ea, dar nu reacționează nimeni.

La policlinică, micuțul râde la medic și gângurește vesel.

— Dar e perfect conștient, nu văd nimic în neregulă, probabil că vi s-a părut. Poate ar trebui să dormiți mai mult? o sfătuiește medicul și deschide amabil ușa pentru a încheia vizita.

Atunci, în prag, copilul care râdea își încrucișează ochii încă o dată. Mama începe să țipe atât de tare, încât din cabinetele vecine vin în fugă alți medici.

Cineva cere să fie chemată o ambulanță.

Paramedicii nu schimbă între ei prea multe cuvinte, doar examinează situația. Unul dintre ei recunoaște cumva placid:

— Pornesc sirena, dar nu vă neliniștiți, doamnă. Pur și simplu n-am chef să mai stau iar în ambuteiaje.

Mama știe că nu e adevărat.

La camera de gardă se aude un tânguit. Un băiețel – are șase, poate șapte ani. Părinții tăcuți îi cuprind spatele zguduit de spasme.

— Nu, nu. Nu vreau. Tata, te rog. Nu vreau. O să fiu cuminte, promit. Doar nu vreau să mai fiu aici.

Pe lângă ei trece o femeie în vârstă. Târâie pe secție un pat pliant, își va petrece noaptea alături de pătuțul de metal al nepoatei.

În sala de așteptare, unele femei își întorc fețele umflate, unii bărbați își ascund chipurile în mâini.

Paramedicii cheamă medicul de gardă.

* * *

Analiza în tunelul de rezonanță magnetică durează mult, iar diagnosticienii se uită cu atenție la imaginile alb-negru, care arată căpșorul copilului bucată cu bucată.

— Îl vom opera, anunță șeful de secție. Luni, cel târziu marți. Rămâneți de acum la spital, organizați laptele și niște saci de dormit. Trebuie să semnați că sunteți de acord. Nu se poate fără semnătură.

În secție pot rămâne doar mamele. Aproape toate au burțile umflate, au născut de curând.

Dorm înghesuite una lângă alta în bucătăria spitalului. Dorm pe jos, lângă coșurile cu resturi de mâncare. Sunt pacientele unuia dintre cele mai moderne institute din Europa. Medicii readuc aici copii la viață folosind tehnologii inaccesibile în alte părți. În schimb, în baia pentru părinți, de trei săptămâni nu există săpun.

* * *

Vineri, încă de dimineață, copilul e necomunicativ și iritat. Toată noaptea a stat nemâncat, iar acum așteaptă încă o analiză care trebuie adăugată la dosarul deja foarte gros. Plânge până se îneacă. Tușește, se învinețește, face spume.

— Se sufocă, copilul se sufocă! aleargă mama pe coridor.

Infirmiera vine să se uite, dar dă din mână:

— S-a înecat cu ceai. Faceți palma bărcuță și băteți-l pe spate.

— Dar nu i-am dat niciun ceai! Copilul meu e nemâncat. Copilul meu nu mai respiră!

Infirmiera aleargă după aparatul de reanimare. E vineri după-amiază. Medicii au predat biletele de externare, au închis fișele, pleacă acasă. Spitalul se golește.

În sală intră în fugă un medic tânăr. Înțepenește două-trei secunde. Se uită la chipul copilului și strigă:

— Stare de alarmă. Duceți-l în blocul operator. Acum!

Brancardierii deblochează roțile piciorușelor de metal de la pătuțul copilului și îl împing spre lifturi. La ora asta se așteaptă mult, căci personalul termină schimbul la fiecare etaj și zeci de oameni stau la coadă să iasă.

— Luați liftul, eu vin pe scări, strigă tânărul medic și aleargă câteva etaje în jos, direct la blocul operator.

* * *

— Luați-vă rămas-bun, le spune părinților asistenta de la anesteziologie în sala de pregătire a pacienților.

Prin ferestruica din camera de decontaminare se vede cum, sub o lampă uriașă, învelită într-o folie ușor de curățat, se mișcă o duzină de persoane în halate verzi.

— Mâine. Acum n-am reușit, doctorul a ieșit atât de repede din secție, explică mama.

— Nu de la doctor. De la copil luați-vă rămas-bun.

* * *

Mama și tatăl stau de pază lângă blocul operator. La intervale regulate, apasă pe interfon, dar o voce din spatele ușilor repetă mereu: „Operația e în curs.“

Trec o oră, două și, după o nouă apăsare pe sonerie, vocea se întrerupe o clipă. În cele din urmă, spune:

— Nu sunt împuternicită să vorbesc. Mergeți în secție să discutați cu medicul.

Ce vești poți aștepta după așa ceva?

Mama și tatăl bat la ușa camerei, dar nu răspunde nimeni. Apasă pe clanță, în mijloc se află tânărul medic care a operat.

Arată altfel decât atunci când a pornit în fugă spre blocul operator. Are cu cel puțin zece ani mai mult, e gârbovit. Are chipul cenușiu. Cu un efort vizibil, se sprijină în pumni de birou, ca și când n-ar avea putere să stea în picioare.

E un boxer lovit, după meci.
— Ascultați. A mers foarte bine. Trăiește. Mai departe vom vedea.

Totuși, în următoarele zile nu e bine deloc. Copilul nu-și revine. Nu ridică mânuțele, nu vrea să bea, se scurge printre mâini. Vomează și slăbește.

Când nu operează, tânărul medic stă pe marginea pătuțului. Obosit, se sprijină cu brațele de barierele de metal, veghează. Schimbă medicamentele, dozele și metodele. Niciun tratament nu funcționează, parametrii scad permanent.

Într-o zi, doctorul stă la marginea patului și meșterește la sistemul de blocaj. Ridică patul cu câteva niveluri, încât bebelușul stă acum cu capul în jos, iar picioarele îi sunt aproape pe perete. Doctorul nu se uită la monitoare, ci la chipul copilului, care se face imediat călduț, roz, viu.

* * *

În organismul tânăr, procesele de cicatrizare se petrec rapid. Rănile se vindecă frumos, rezultatele se normalizează și cu timpul poate pleca acasă.

Trec câțiva ani și burta mamei se rotunjește din nou.

* * *
La vestea sarcinii, medicul curant doar icnește:

— La dracu’.

De această dată, medicii iau în serios temerile mamei. În echipa consultativă sunt în total nouă. În primele săptămâni, niciunul dintre ei nu o felicită, toți sunt îngrijorați. Își frâng mâinile deasupra fișei de investigații a gravidei, iar medicul curant afirmă:

— E un coșmar. Sunteți coșmarul oricărui medic.

În timpul vizitelor, pe birou, alături de documentația medicală, sunt pregătite mereu un pahar cu apă și o cutie cu șervețele. Timp de nouă luni, se fac multe analize pentru a realiza dacă al doilea copil se va naște sănătos. Și că e bine, că e în continuare bine.

* * *

În fundal ticăie pulsoximetrul, metalul zăngănește. Apoi, mult timp e liniște, iar chirurgii șoptesc ceva, oftează, își spun ceva printre dinți. Unul se întinde pe burta deschisă a pacientei, al doilea cotrobăie înăuntrul ei. Doi bărbați puternici scot astfel la lumină următorul copil.

În sfârșit, asistenta îi așază mamei un săculeț cu gheață pe burtă. Scorul APGAR crește, dar doctorii iau copilul în altă sală ca să-l examineze cu multă atenție. Apoi râd că dracul nu-i chiar atât de negru.

După câteva zile, dosarul documentației medicale este gros, dar foarte optimist. Apar în el coloane lungi cu rezultate și epicrize exhaustive de la alte clinici. Printre formulare, cineva a strecurat o notiță obișnuită de laborator – cu ștampilă, dar fără niciun comentariu. Era marcat pe ea titrul anticorpilor. Alături de valoarea de trei cifre, cineva desenase cu pixul o săgeată în sus.

* * *

Pentru mamă e suficient. La început, medicul de la institut o liniștește:

— Cu siguranță sunt materne, valorile ar trebui să scadă după naștere. Nu vă panicați.

— Asemenea valori sunt imposibile, starea clinică a copilului le contrazice.

Și:

— Repetați analiza de urgență.

* * *

Noaptea, mama visează că stă pe o plajă, iar la orizont se strânge un val negru. Nu are unde fugi, poate doar să privească cum valul se apropie de mal. Mama știe că o va lovi cât de curând. Se gândește cât de puternică va fi izbitura.

* * *

E la fel ca în urmă cu câțiva ani – deși e vorba de alt nou-născut și alți medici.

În cabinete, părinții aud rând pe rând:

— Nu e nevoie să extindeți analizele, rezultatele sunt complet irelevante.

— E evident, copilul nu are nimic.

— Vă rog să nu mă învățați cum să procedez cu pacientul meu.

Așa că mama nu mai spune nimic, dar sună la spital – la același la care lucra cândva tânărul medic grăbit să lucreze.

La camera de gardă, medicul se uită la documentație, dar întreabă în primul rând despre notiță. Face mai multe copii, le duce altor doctori, sună la laboratorul de farmacokinetică, unde se pricep să pregătească rețete astfel încât tratamentul să fie cât mai eficient și cât mai puțin distructiv. Iar în cele din urmă spune:

— Mergeți în secție. O să cer analize exacte, dar până vin rezultatele, introducem un tratament intensiv. Nu aveți timp.

* * *

Copilul intră cu pătuțul în secție, mai degrabă în ring. Din ce categorie fac parte nou-născuții?

În această secție, atunci când le comunică părinților diagnosticul, doctorii, dar mai ales doctorițele, nu reușesc întotdeauna să-și rețină lacrimile.

Tații nu se rușinează să plângă, căci lacrimile bărbaților adulți sunt aici ceva obișnuit. Tații se ceartă cu infirmierele că și ei vor hrăni, vor înfășa, vor veghea. Că, înțelegeți odată, e și copilul meu.

În schimb, mamele plâng puțin, mai des sunt furioase. Dorm pe unde-apucă, chiar și în baie, pe podeaua murdară de urină și sânge de la nașteri. Unele își pun în sutiene frunze de varză, căci seva ei alină sânii umflați. Frunzele trebuie întâi zdrobite cu ciocanul de bătut carne. Mamele lovesc cu el cu atâta furie, încât într-o bună zi crapă blatul din bucătăria secției.

În captivitatea spitalului, orele se târăsc, iar anotimpurile trec repede. Vinerile se preschimbă lin în luni, iar miercurile se suprapun.

Într-o zi de miercuri, mama l-a întâlnit pe hol pe medicul care, cu ani în urmă, o rupsese la fugă spre blocul operator. A întins mâna spre el – ar fi vrut să-i spună atâtea! Dar ce să-i spui omului care a alergat să salveze un copil străin?

— Hei! i-a făcut cu mâna doctorul. Îmi aduc aminte de dumneavoastră! Sunteți mama pacientului care îmi murea în fiecare zi.

* * *

Totuși, și acea ședere la spital a luat sfârșit la un moment dat, iar camera de decontaminare, care conducea spre o secție sau alta, s-a închis ermetic. Timpul petrecut între bare de metal, pulsoximetre, cabluri și pompe de medicamente s-a estompat încet-încet.

Peste amintirile vechi, părinții au suprapus unele noi, senine. Porneau tot mai des și mai curajos cu copiii în vacanță.

Când stabileau traseul, marcau întotdeauna orașele vestite pentru atracțiile turistice și spitalele de copii cu referințe dintre cele mai bune. În străinătate, luau cu ei cele mai importante bilete de externare, traduse și laminate, și CD-uri cu analize. Când nimereau la un pediatru nou, făceau glume și, preț de o clipă, nu-i dezvăluiau toată povestea. Jucau cu el poker, țineau întoarse cărțile pacienților. Apoi se bucurau că medicul nu observase nimic, că nu ghicise nicio luptă pe care o purtaseră.

Timpul a trecut, copiii au crescut mai înalți decât părinții, iar ei au îmbătrânit blând și fără griji.

Într-o zi, mama l-a întâlnit din nou pe medicul care sărise cândva treptele ca să ajungă la blocul operator. De la acea după-amiază de vineri trecuseră mai bine de cincisprezece ani, iar doctorul vindeca în continuare copii pe care nimeni altcineva nu știa să-i salveze.

Doar că acum nu mai era tânăr. Încărunțise, se micise, îmbătrânise.

A mirat-o foarte mult. Avea permanent în fața ochilor momentul în care medicul aleargă în jos pe scări. Se ia la întrecere pentru a opri încă un copil. Există încă șansa să ajungă la timp.