28 noiembrie 2020, la o lună după ce politizata Curte Constituțională a scos în afara legii avortul în Polonia. Magda Dropek, una dintre organizatoarele protestelor femeilor din Cracovia, a scris pe Facebook:

„Timp de câțiva ani în care am susținut acțiunile de stradă am fost convinsă de un singur lucru: nu sunt capabilă să strig, să scandez, sunt prea haotică pentru a vorbi cursiv și logic. E și motivul pentru care întotdeauna m-am simțit bine punându-mi gândurile pe hârtie/ecran, scriind, comunicând fără voce. În plus, nu pot să-mi sufăr vocea.

În ultimile săptămâni strig cum n-am mai făcut-o până acum, din rărunchi, din interior, din diafragmă, inimă și cap. Îmi recapăt vocea și forța ei, și cred că niciodată nu m-am simțit mai bine. Strig și nu mă rușinez, chiar dacă am impresia mereu că toți spun vorbe înțelepte, iar eu nu mă pricep.“

A fost unul dintre zecile de comentarii pe tema protestelor pe care le citeam zilnic, scriind uneori și eu. M-a impresionat însă puternic. Poate și pentru că, în urmă cu câteva zile, într-o după-amiază cețoasă de noiembrie, îmi auzisem propriul strigăt în stradă.

Era parte a unui cor de multe mii de strigăte, dar era și singular, personal. Destul de ascuțit și nu perfect cum aș fi vrut, deși dădeam tot ce puteam. Erau în el mânie, furie pornită din rărunchi, dar și un soi de disperare sau deznădejde care-l făceau să se frângă, să răgușească să se audă uneori ca un țipăt subțire.

Ca răspuns la ce făcuseră politicienii de dreapta de la conducerea Poloniei și organizațiile ultracatolice care îi sprijineau, vocea, obișnuită mai degrabă cu moderarea publică și cu elocvența, vocea unei participante la dezbateri, autoare empatică și mamă a unui copil de trei ani, urla în centrul Cracoviei împreună cu alte mii de voci: „Marș de-aici!“

În voce și în voci se simțea forța. Sentimentul că de la sunetul lor se vor prăbuși într-o clipă casele vechi, iar noi călcăm de fapt peste ruinele a ceva ce nu va mai fi niciodată la fel.

Așa a fost, dar în descriere există o inexactitate.

„A striga“ e un verb asociat de regulă cu audiosfera masculină, cu vocile grave, sonore ale suporterilor. Deci ce făceau de fapt vocile noastre – feminine – pe străzi? Țipau?

*

„Cum sună democrația?“ – se întreabă în articolul său antropologa Laura Kunreuther și răspunde: ca discursurile politice, ca strigătele protestatarilor, ca certurile din parlament și ca dezbaterile aprinse din cafenele și saloane.

Cum sună revoluția femeilor?

Ca să-mi aduc aminte – de la ultimele proteste au trecut aproape trei luni – pornesc înregistrarea de la manifestarea de anul trecut de la Katowice, publicată de artistul Tomasz Pizio sub forma albumului Iadul femeilor.

„Marș de-aici!“ strigat în cor. Râsete, țipete ascuțite. Comunicatele poliției („Atenție, atenție! Poliția vă informează. Suntem în stare de epidemie. Adunările de persoane sunt interzise“), atât de zgomotoase, încât acoperă intervențiile la microfon. Cu toate acestea, strigătul colectiv este impunător. Când îl asculți după mai mult timp, atunci când primele și cele mai puternice emoții au trecut, forța lui e uimitoare.

Da, așa cum uimitoare este scena din Szczecinek, un orășel din nord-vestul Poloniei, care ilustrează cel mai bine ceea ce Agnieszka Graff, cercetătoare feministă, a numit respingerea „Marelui Compromis“ dintre stat și Biserică, pe care s-a bazat identitatea poloneză după 1989. În înregistrare se vede un grup de adolescente stând în semicerc în jurul unui preot care încearcă să le vorbească, iar ele, ca răspuns, îl acoperă cu strigăte sau mai degrabă cu țipete ascuțite: „Marș de-aici! Marș de-aici!“

Uimirea provocată de scena văzută după câteva luni e, în fond, de înțeles. Atunci când fata, femeia își aud strigătul în stradă, lansează o provocare nu numai conducătorului partidului

Lege și Justiție, Jarosław Kaczyński, ci și lui:

Aristotel: „Vocea subțire a femeii este dovada intențiilor ei rele, căci ființele curajoase și drepte (leii, taurii, cocoși și bărbații) au voci grave, puternice.“

Solon: „Tăcerea e cosmosul femeilor.“

Sfântul Pavel: „Femeii nu-i dau voie să învețe pe alții, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere.“

Grecii antici considerau că, atunci când deschide gura, femeia tulbură ordinea cosmică. În cultura antică, femeile nu erau capabile să păstreze sophrosyne – moderația, stăpânirea de sine, reținerea. Vorbirea lor era percepută ca dezordonată și stridentă. Poeta și filosoafa clasică Anne Carson, care a reunit exemple antice de reducere la tăcere a femeilor în eseul The Gender of Sound, conchide astfel: femeia era o ființă „neetanșă”, care dezvăluia lucruri și emoții menite să rămână în interior. Altă cercetătoare a culturii antice, Mary Beard, amintește la rândul ei, în cartea Women & Power, că primul exemplu de reducere la tăcere a femeii de către bărbat în literatura occidentală este în Odiseea, scena în care Telemah îi poruncește Penelopei să tacă: „Mamă, [...] du-te tu-n cămara ta şi vezi-ţi de stative, de furcă [...]. De cuvântări vor îngriji bărbaţii [...].”

Porunca tăcerii a fost luată literalmente în serios de englezii Evului Mediu târziu, care au inventat scold’s bridle, „masca rușinii“, un instrument de tortură așezat pe față, menit să imobilizeze limba femeilor ce cuvântaseră în locuri publice.

Atâta efort ca femeile să rămână tăcute, încât e chiar curios că îndrăznim în general să scoatem un cuvânt.

Nemaivorbind despre strigăt. În cadrul proiectului său „CRI OFF – CRI ON”, artista de origine polono-franceză Margot Sputo, a invitat în studio femei și le-a fotografiat în timp ce strigau.

— La început fotografiam și bărbați, mi-a povestit în urmă cu câțiva ani. Doar că ei stăteau drepți și strigau, ca și când ar fi vrut să dovedească ceva, să arate că e teritoriul lor. În strigătul femeilor era ceva mai profund. Pentru multe, strigătul era o eliberare. Spuneau: sunt furioasă, visez de mult să strig. Unora le reveneau în minte amintiri dificile, altele strigau ca să se curețe de supărare sau să-și exprime dezacordul. Erau și femei incapabile să strige. Dar tăcerea lor era o trăire intensă, adesea mai puternică decât strigătul.

*

— Cum era? o întreb pe Magda Dropek, activistă LGBT și una dintre liderele protestelor femeilor din Cracovia, de la al cărei comentariu a început reflecția mea despre schimbarea relației cu vocea, ca efect secundar al revoluției.

— Vocea mea înainte? Nu era, îmi spune atunci când ne întâlnim într-o după-amiază de mai la o cafenea cracoviană. Nu vorbeam public nici măcar la marșurile egalității, deși mulți ani le-am coorganizat. Vorbeam întotdeauna foarte încet, rușinată. Dacă ne-am fi întâlnit acum doi-trei ani, probabil ar fi trebuit să-ți încordezi auzul tot timpul.

Nu trebuie – o aud bine, chiar dacă ne aflăm nu departe de o stradă aglomerată.

— Am înțeles că ceea ce e scris nu va avea niciodată forța omului care strigă, explică Magda. Dar faptul că am început să vorbesc public este parte dintr-un proces mai amplu. În copilărie eram băiețoasă. Mă băteam cu băieții, mă cățăram în copaci și urlam în fața blocului. Când m-am dus la școală a început socializarea: trebuia să mă comport ca o fetiță, să fiu tăcută și cuminte. O mare parte din viață am făcut, așadar, lucruri din umbră, ajutându-i pe alții. Pe munca mea se semnau apoi adesea tipii. Da, clasica poveste. Acum doi ani am decis totuși să intru în politică, am candidat la alegerile parlamentare. Am făcut-o pentru a da vizibilitate temelor LGBT. Din același motiv, am început să vorbesc public la proteste. Mi-am dat seama că nu vor fi vizibile dacă eu nu voi fi vizibilă. Deci am început să-mi creez spațiu pentru a spune lucrurile pe care doream să le spun. La început, vocea mea hârăită, scârțâită, neplăcută, lupta în general să existe, povestește Magda. Pentru mine a fost la propriu o luptă, a diafragmei, de fapt a întregului corp. Apoi ceva s-a schimbat. Într-o zi, uitându-mă la înregistrarea de la demonstrație, mi-am dat seama că oamenii vorbesc, vorbesc, vorbesc, apoi apar eu și strig. O persoană apropiată, pe care nu o mai văzusem de doi ani, m-a întrebat după ce a văzut discursul meu pe internet: ce s-a întâmplat cu vocea ta de e atât de puternică?

Câteva adevăruri despre vocea femeilor: în medie, este cu o octavă mai înaltă decât cea a bărbaților. Ține de testosteron, de corzile vocale mai groase și mai lungi la cei din urmă, dar și de cultură și obișnuință. Și-o însușesc bebelușii de doar câteva luni, care gânguresc cu mamele pe un ton mai înalt decât cu tații.

Vocea femeii este un proces: se schimbă și devine mai gravă după nașterea unui copil, odată cu vârsta, în funcție de epocă. Locuitoarele contemporane din Occident vorbesc cu voce mai groasă decât mamele și bunicile lor din anii ’70 ai secolului al XX-lea. Oamenii de știință explică acest lucru prin autoritatea crescută pe care vocea mai groasă o trezește în receptarea generală.

Schimbarea petrecută la nivelul societăților în câteva decenii a fost accelerată în propriul corp de Margaret Thatcher. Femeia care în tinerețe vorbea cu un glas subțire, aproape pițigăiat, a ajuns să se folosească, în urma instruirii intense ca premier al Marii Britanii, de un bariton aproape caricatural – singura voce demnă de o conducătoare, cum cu siguranță o sfătuiseră consilierii.

Generalizarea aversiunii față de tonurile înalte apare ca o nouă minicapcană întinsă femeilor de patriarhat.

— Ce se întâmplă cu țipatul? o întreb pe Basia Ciemięga, culturologă, autoarea atelierelorVocea Femeii. E bun, nu-i bun?

— Nu-mi place să cred că există un gen de voce „corectă“, explică Basia prin Zoom. Vocile noastre sunt îndeajuns de des evaluate, începând cu cântatul pentru notă la școală. Plecăm de acolo cu convingerea că vocea trebuie să placă, că este pentru ceilalți.

Deci, descriptiv și fără judecată:

— Când femeile sunt cuprinse de emoții, de pildă de supărare, vocea care se aude provine adesea din gât și amintește exact de un țipăt, spune Basia. Femeile se simt adesea – energetic, fizic – separate de corpul lor de la brâu în jos. Ce mă interesează este căutarea unor calități ale vocii care le ajută pe femei să ia legătura cu acele zone. Ca burta sau pizda: tabuizate, considerate monstruoase, murdare.

Când, în toamna anului 2020, în Polonia au început protestele masive ale femeilor, povestește Basia, a simțit că este momentul trezirii vocii feminine. Se împlinea visul ei ca susținătoare și îndrumătoare.

— Am pus în mișcare toate resursele pasiunii, am mers la proteste, am organizat evenimente, povestește ea.

La unul dintre evenimente, participantele au strigat pline de furie o piesă a Corului Vrăjitoarelor, formație muzicală feminină în care interprete profesioniste și amatoare de diverse vârste cântă despre forța și revolta femeilor, despre furie, maternitate. Patroanele lor sunt femeile arse pe rug în Polonia secolului al XVI-lea. În cântecele lor strigate este ceva din ololyga, incantațiile rituale ale femeilor din Grecia antică, amintite de Anna Carson în The Gender of Sound: un urlet „neomenesc“ – pentru urechile bărbătești –, care putea fi expresia unei plăceri imense, dar și a durerii.

— Nu trebuie căutat prea departe pe axa timpului și a hărții, căci în Polonia avem tradiții frumoase ale cântului feminin colectiv, spune Basia. Suntem însă rupți ca popor de acea tradiție, pentru că ne-am dezis de rădăcinile țărănești. În ceea ce fac, simt adesea cum reînvie ceva uitat.

*

Tulburarea armoniei cosmice prin strigăt și țipăt feminin este în continuare aspru pedepsită, ca în vechea Atenă sau în Londra.

Inițiatoarele protestelor din toamnă-iarnă au astăzi câteva procese pentru organizarea unor așa-zise adunări ilegale în timpul pandemiei. Multe dintre ele au resimțit violența forțelor de ordine – ca Lana Dadu, altă lideră cracoviană, căreia un polițist i-a dislocat umărul în timpul demonstrației.

— Povestea vocii în timpul protestelor nu este întotdeauna una a emancipării, spune Lana.

Are o voce frumoasă, joasă, cu o melodie ușor estică (a crescut în Lituania și locuiește în Polonia de peste douăzeci de ani). A cântat la cor, lucrează ca ghid.

— „Cine naiba țipă așa?“ mi-am zis și m-am speriat ascultând înregistrarea discursului ținut la un protest, povestește ea. Prima care mi-a atras atenția a fost mama, s-a neliniștit. Într-adevăr, nu era momentul în care să vorbești mulțimii cu calm și demnitate, emoția și teama erau imense. Nu știam ce se va întâmpla în clipa următoare și nici ce va face poliția. Resimțeam o mare responsabilitate față de mulțime, ca o păsăroaică grijulie cu puii ei. Vorbeam în stare de alarmă. Mi-a rămas de fapt până astăzi, am învățat să vorbesc repede, să transmit cât mai rapid ce am de spus.

Despre oboseala corpului din care a ieșit vocea puternică vorbesc și Magda, și Basia.

— Înainte de greva femeilor, primeam semnale din interior că dau prea mult, că lucrez prea intens, spune Basia. Chiar în mijlocul protestelor s-a rupt ceva în mine sau mai degrabă a erupt ca un vulcan. M-am trezit într-o zi și am început să plâng, și-am tot plâns așa câteva zile. Mă străduiesc să mă concentrez pe ce se întâmplă în lumea politicii, dar pizda mă-sii, e nasol. O cunoscută are nevoie să facă avort și știu ce chin e. Totuși, în noi, în femei, se petrece ceva, paradigma se schimbă sub ochii noștri, e real, e adevărat. Nu ne-o poate lua nimeni.

Povestește despre scena din 30 octombrie 2020, de la protestul femeilor din Varșovia.

— O sută de mii de oameni străbat orașul. Am sentimentul unității mai presus de categorii. Communitas. Merg în acea mulțime puternică și brusc încep să strig cu o voce pătrunzătoare: „Sunt liberă! Sunt liberă!“ Pentru mine e cel mai important slogan, fiindcă libertatea se află în vârful ierarhiei mele. Și momentul când strig în acel val uman uriaș e absolut minunat.

*

Aș vrea ca ce urmează să fie poanta. În mai 2021, când scriu acest text, noile prevederi privind avortul au intrat deja în vigoare, iar sarcina poate fi întreruptă doar în cazul periclitării vieții mamei sau dacă e consecința unui viol. Organizațiile ultracatolice și politicienii flirtează cu ideea interzicerii divorțurilor, guvernul se pregătește să se retragă din convenția privind prevenirea și combaterea violenței față de femei. Protestele de stradă s-au stins, parțial din cauza conflictelor interne din mișcare, dar și din motivul prozaic că nu se poate demonstra la nesfârșit. Dacă se aude vreo voce pe străzile Cracoviei, atunci este a celor care vor interzicerea completă a avortului și strâng semnături pentru un nou proiect de lege, umplând orașul cu invariabilul comunicat răsunând din megafoane: „Nu permite uciderea copiilor.“

În perspectivă, pe scurt: e mai rău decât înainte. Strigătul a dispărut din stradă, au rămas doar fulgerele roșii, desenate cu spray pe ziduri sau expuse la ferestre.

În perspectivă, pe lung: strigătul și-a îndeplinit misiunea, atitudinile sociale se schimbă și deja două treimi dintre polonezi și poloneze susțin dreptul la avort până în a douăsprezecea săptămână de sarcină. Alte strigăte din lume au reușit între timp să spargă betonul și să cucerească schimbări.

Nici un strigăt atât de puternic și defăimător ca al nostru nu poate rămâne neauzit – aș vrea să cred că schimbarea e inevitabilă.

Mă neliniștesc doar grecii. Și ei reduceau la tăcere femeile în mod cotidian, dar odată la ceva vreme le permiteau să se descarce în cadrul ritualului „vorbirii rușinoase“ – aischrologiei, atunci când puteau înjura și defăima în voie. Apoi totul revenea la normal.