Trupul meu e o bucată de opt hectare de cernoziom din Chrobrowicze, pământ din Volânia, îngrășat cu sânge și gunoi, fertilizat cu flegma argatului, dar numai cât nu-l vedea stăpânul, pentru ca apoi să-și înalțe gâtul tot mai sus, cerșindu-și insistent cuțitul până când, dus în gulag, stăpânul l-a văzut. Șoldurile s-au rotunjit, pieptul e năvalnic, ar fi păcat să nu se treacă la rotația culturilor, dar eu nu voi rodi, căci omul, la fel cum a fost creat pentru a da viață, a fost creat pentru a muri. Port în mine temele pentru acasă. Iată zestrea mea – cuțitul și un spray cu piper. Mă frământ. Sunt un aruncător de flăcări, pământ ars, sterp, o amenințare cu răzbunarea rostită în vânt, o păpușă ce nu se poate scufunda complet. 
Merg pe stradă și vă văd mai clar decât mă vedeți voi pe mine. Fiecare dintre voi este un călău. Știu de ce sunteți în stare. Vă iau pe toți la rând. Un tâlhar, un piroman, un informator, un violator, un hoț. Între popoarele lumii. În liniștea nopții. Sculați, sculați, tâlhari mari, Domnul nu se naște. Spuneți-le celor cu care au îngrășat pământul că binele învinge întotdeauna. Probabil în fiecare dintre voi pâlpâie o scânteie, probabil, așa cum ați fost creați pentru crime, ați fost creați și pentru bine și adevăr. În manuale veți găsi statui ale vitejilor, eroi după decapitare. Date pentru bătălii, exterminări, noaptea cuțitelor lungi, nopțile fără stele, când sângele se infiltra în pământ fără să se furișeze. Ceea ce ați făcut celor mai mici, ați făcut cu milioanele, cu miliardele. Ați făcut-o cu voce tare. Cu lumina aprinsă. Dar cifrele se dizolvă, se afundă tot mai adânc, se șterg și amuțesc; romane, arabe, la fel de bune pentru a număra pâinea și trupurile dușmanului. 
Și eu am cifrele mele. Sunt împărțită. Mă compun din cincizeci și două de colțuri, unul mai întunecat decât altul. Nu știu dacă sunt vie sau am murit, acoperiți-mă cu pământ. Mă zbat între atunci și acum, suflet bătrân, obuz neexplodat din vremea războiului, un copil relicvă a trecutului.
 Încerc să mă recompun. Dumnezeu m-a aruncat, n-a nimerit ținta. Acum trebuie să mă adun de pe jos, să mă ridic, să mă scutur, să ajung undeva, să fac ceva, marș, marș, Dąbrowski. (1) Cobor, la jumătatea vieții, pe scările rulante, până pe peronul al treilea al iadului, cercul întâi. Mă uit la oamenii înghesuiți unii într-alții sâmbătă la patru și patruzeci dimineața, la patru și patruzeci în noaptea de optsprezece iulie a anului fără Dumnezeu două mii optsprezece. Rătăciți prin Gara Centrală, încearcă să urce în vagonul potrivit. Mulțimea se îmbulzește spre liniile de plecare a trenurilor „Konopnicka”, dinspre Wrocław spre Lublin, „Słowacki”, „Mickiewicz”, „Orzeszkowa”. Oare cum se numea trenul cu vagoanele de vite de pe ruta Volânia-Siberia, poate „Dostoievski” sau „Tolstoi”? 
Oameni cu bagaje, care se pregătesc încă din iulie să plece în miezul iernii, se întorc în provincie, la mamele lor; iar mamele au pregătit colțunași, au făcut supă de pui. Își vor întâmpina copiii spunându-le te-a istovit capitala, nu pleca duminică. Copiii, însă, oricum fug, între casa părintească și gară fumează câteva țigări, cu un oftat adânc ocupă un loc la geam în tren, ascunzându-și la picioare merindele împachetate în sticlă și ziare, se întorc la Varșovia să rătăcească din nou, să se descătușeze, să se risipească, să se sfâșie în bucăți. 
Toate trenurile merg azi în direcția opusă. Nowa Sól, conductorul ridică din umeri, orarul s-a schimbat, unde-o mai fi și asta, nu știu, habar n-am, telefonul fără fir, nu, nu există un astfel de număr. Poate nici nu există un astfel de oraș, poate de marți până miercuri au mutat granițele și ar trebui să mă întorc în Volânia, în Chrobrowicze. Poate că Lotka zace acolo, și nu în spitalul din Nowa Sól, pe teritoriile recuperate, dar nu pentru ea, ea nu a recuperat nimic. Oriunde ar fi, Dumnezeu n-o vede. Oriunde ar fi, oricum nu o vor recompune. Mă dau jos. Urc, schimb trenurile. La Gara de Vest sunt cozi. Mă așez la capăt. Inspir gazele de eșapament ale autocarelor, au îmbătrânit urât de la atâta circulat. Cineva strigă: bere rece, ceai fierbinte. Cineva dă pe el apă clocotită – ai vrut kipiatok, o să-ți rămână o cicatrice cât Uniunea Sovietică, ca a lui Gorbaciov. Tacă-ți fleanca, se răstește altcineva. Șto gavariș, șto. V pizdiet. Totul se amestecă. Am ajuns numai bine. În autocar mai era doar un loc, încă vreo câteva ore și o să fiu undeva în provincia Lubusz, în apropiere de Nowa Sól. 
Lotka, vin la tine în înghesuială și foame. Lotka, vin, închid cercul. Ai fost una dintre cei morți ai mei, nu știam atunci, te-am tăiat bucată cu bucată din fotografia de familie, tu te-ai desprins mai bine – erai moartă de mult. 
Autocarul s-a oprit în tunelul de sub Vistula, chiar acum ar putea izbucni un incendiu, sub pământ și sub apă în același timp, nimeni nu ar scăpa. La două zile de mers cu mașina de aici, Siberia arde. Focul se vede din cosmos. Dumnezeu vede bine, se distrează de minune, patru milioane și jumătate de hectare. Poate chiar el a început totul, rugul aprins – să ardă, să se mistuie naibii. La cele opt hectare de pământ ale tale nici nu s-a uitat, a trimis un argat în locul lui. Dumnezeu nu i-a promis nimic nici fiului său, care a fost răstignit pentru păcatele tuturor, unul pentru toți, toți pentru nimeni, de ce ți-ar fi promis ție ceva. Cel ce crede în mine va avea viață veșnică, așa că poate fi și mai rău. Oamenii s-au lipit de viața veșnică precum muștele de hazna, două săptămâni de carantină în purgatoriu, apoi gata, la odihnă, Doamne, ăsta-i iadul meu. Dumnezeu Tatăl îi tratează pe toți cu bocancul: stâlpul de sare, măcelul, șapte ani de foamete, ciuma vitelor. Doamne, Tu, care Polonia…(2), dorințe deșarte – a unsprezecea plagă. 
Autocarul a ieșit din tunel, toți trăim, ce nefericire. M-a sunat mama, nu am răspuns, cât poți asculta sfaturi despre curățenie după metoda Macondo sau Komari, totul rulat frumos, pulovere împăturite ca origami, apartamentul e o farfurie cu sushi, toaleta e un mic bol pentru clătit degetele, îmi vine să vomit în ea chiar acum, am tras o liniuță înainte să ies din apartament, iar autocarul e îmbâcsit de la țigările fumate până la filtru, cumpărate ieftin de cumnați. Șoferul mormăie în difuzor, urmează o stație, iar eu mă pornesc spre propriul depou, deja începe să mă roadă al cincizeci și doilea colț. Lângă mine stă un băiețaș, s-a umplut de salivă încercând să facă rime despre cum curăță bălegarul unor cai de rasă, undeva în afara Varșoviei. M-a servit cu fursecuri, n-am vrut, n-am mai mâncat dulciuri din copilărie, da, de-aia sunt atât de slabă, i-am răspuns, somniferele s-au pus pe țâțe. Nu vreau să-l ascult, îi spun clar, abia după a treia oară se oprește. M-a sunat mama ieri, bunica a căzut, zace în spital. Și eu zăceam, Er mă părăsise și lăsase și rahatul ăla alb pe masă. Am rulat bancnota de o sută de zloți perfect, nimic nu ieșea din linie, mama ar fi fost mândră. M-a pus la pământ, ca de fiecare dată când tragi praful singur și la necaz. Am dormit toată ziua, m-a trezit sunetul de la mesajul mamei. Să scap, să fug, chiar și în locul din care am mai fugit o dată. 
În patru zile împlinesc treizeci și șase de ani, e o întâmplare că trăiesc, o întâmplare că încă. Încă un pic și mă voi încovoia. Nu vreau, dar mă târâi ca Lotka, mai întâi se duce capul, soldat greoi trimis în recunoaștere, cu restul trupului târându-se în zgardă după el. Poate un chiropractician m-ar putea ajuta, să pună totul la loc, să aranjeze de la început, chiar și cuvintele aruncate la nervi, glasul ce trece granița de est în timpul primelor întâlniri. Nu e glasul meu, eu nu am propria-mi voce. Totul e încâlcit, chiar și limba. Sunt un pachet de nervi cu un accent nelimpezit. 
Am ieșit din raza vizuală a celorlalți, dar nu în condițiile mele – am fugit. Și nu sunt singura. Autocarele și trenurile sunt supraîncărcate, ca vagoanele de vite din anii patruzeci. A treia generație fuge spre Varșovia cu rucsacuri grele, cară borcane umplute până la refuz cu inima mamei. Apoi oftează la cozile de la casă, când m-oi întoarce la ai mei, o să mănânc pe săturate pâine adevărată. A mamei e cea mai bună. 
Soarele începe să încingă geamurile, mi se usucă gâtul, n-am luat nimic de mâncare, găsesc în rucsac niște resturi de sandviș, lipite de căciula din blană de vulpe. Șefule, oprește, strigă unii, șoferul în sfârșit trage pe dreapta. Intră la o benzinărie. Mușc o bucățică, mă îndrept spre ieșire. Fac plinul, autocarul și călătorii. Stau deoparte, înfiptă în pământ, fumez o țigară și beau un Red Bull, două la preț de unu, mic-dejunul meu preferat. E rece, deși suntem în mijlocul verii, mă întorc după pulover. Poate ar trebui să-mi pun și căciula de blană. Ciorchini de oameni schimbă aceleași idei tocite, care unde locuiește, unde lucrează, cât au câștigat, când se întorc, nu, nu se întorc definitiv la capătul Poloniei. 
Aș vrea să adorm, grăjdarul nu mă lasă. Își drege glasul, se foiește pe scaun. Aș lua un somnifer, dar nu vreau să mă trezesc în apartamentul șoferului. Poartă o cămașă albă cu dungi roșii, șifonată, zici că-i steag, își suflă conținutul capului într-un șervețel, îl aruncă pe podea. În jur, câmpuri, căsuțe, mici demoni, înaintăm, un cal troian de tablă cu un tahograf dubios. Telefonul bipăie, mesaj de la mama, care întreabă dacă dacă o să fiu acolo. N-am fost niciodată.
Cărțile vorbeau mai mult decât adulții, mai tare. Cădeau din mână și se loveau de podea, se deschideau la fotografiile celor morți. Camera mea servea drept depozit, un copil mic nu are nevoie de mult spațiu, el însuși este o piesă de mobilier, poate fi mutat de pe podea pe scaun, de pe scaun în pat; dulapurile erau ticsite cu lucruri rămase de la cineva: porțelanuri de la nemți, haine de la bunicul, câteva rochii de la străbunica, un manual de medicină legală cu fotografii cu oameni înecați, morți în accidente, spânzurați, uciși și tăiați. Albumul familiei, așa îl vedeam. Desenam rame și sori în jurul fotografiilor, adăugam coafuri și mustăți, haine asemănătoare celor din șifonier, iar când venea frigul, le puneam paltoane căptușite cu blană. Inventam povești despre rude, profesii, culori și mâncăruri preferate și chiar explicații de ce nu ne vizitau. Unchiul, bunicul, străbunicul, verișorii, mătușa. Au plecat într-o călătorie până la capătul lumii, dar se vor întoarce dintr-o clipă în alta, cu autobuzul, nu încap într-o mașină obișnuită. Ne vom așeza la masă, va trebui să împrumutăm scaune de la vecini, cele trei ale noastre nu vor fi de ajuns. Poate ei sunt de vină. Poate totul e din cauza morților, și nu a bunicii. Poate m-au infectat cu ceva ce aștepta între paginile manualului, o alergie la viață, o inflamație acută. Voiam să fiu ca ei, moartă. 
Am fost un corp viu pentru o clipă, viu pentru toată lumea, apoi s-a întâmplat ceva, s-a slăbit vreo rotiță, mecanismul s-a stricat, s-a terminat cu cele învățate până atunci: te rog, mulțumesc, s-a terminat cu: ce copil frumos și cuminte, știe să-și ceară scuze ca nimeni alta, am început s-o iau în direcții greșite, stăteam pe podeaua rece din bucătărie, pune-ți șosețelele, Malwinka, pisoiaș, dragă, iubito, comoara mea, pentru Dumnezeu, mâinile de temperatura pardoselii mă mutau pe covorul din fața televizorului, uită-te la albinuță, nu țipa, coțofana cea isteață multe aduce din piață, mâncare la puicuțe, a-a-a, două pisicuțe. Și apoi mâinile reci îmi duceau corpul pe canapea, mă acopereau cu o pătură grea, pliată în două, prea scorțoasă pentru a îmbrățișa și a-mi îmblânzi somnul. Visam chiar sub luciul apei, eram împinsă la suprafață, mă trezeam gâfâind în aerul post-german, umezeala trăgând a pământ. Poate totul e din cauza lipsei de oxigen și nu din cauza bunicii. 
Totul e din cauza bunicii, îmi repetam prima propoziție. Nu e voie, îmi spunea mama, fără însă a mă contrazice. Pentru că totul era din cauza bunicii Lotka: patul ud, vremea urâtă, căzătura de la joacă, lătratul câinelui. Și ea mă numea pe mine copil răsfățat, stricat, un fel de copil sovietic. Copile, pentru Dumnezeu, abia ai început să vorbești și deja tragi a est, nimeni din familie nu a vorbit așa, străbunica a venit din Zamość, străbunicul din Puławy, numai că limba se aplatizase după război, trecuse un tanc peste ea, melodia fusese împușcată, acum nu mai aveai despre ce cânta, poate doar, dacă voia careva, despre ciocolata cu margarină. 
Mă zbăteam mai ceva decât câinele în lanț; la fel ca predecesorii lui, nu primise niciun nume, era doar un inventar viu, un animal de casă. Iar eu, pe jumătate moartă. Puteai să mă muți de colo-colo, plânsul nu funcționa, bunica nu asculta astfel de lucruri. Tăcerea o enerva chiar mai mult. Odată m-am ascuns de ea într-un dulap, plin până la sufocare de mirosul rochiilor colorate nepurtate. Ea s-a întors de la magazin, nu putea supraviețui o zi fără bușeuri cu brânză. Nu mi-a făcut jocul, n-a strigat: hei, hei, cucu-bau, am confundat-o cu bunica din manualul morților. Prin ușa dulapului auzeam respirația grea, din ce în ce mai accelerată și mai tare. Se vântura din cameră în cameră. Am sărit din dulap țipând: surpriză. Și ea: de unde. S-a dus la bucătărie, n-a scos o vorbă toată ziua și a mâncat bușeul după ce deja se întărise. 
A ieșit seara, când s-a întors mama de la bibliotecă. Gata, la odihnă, a zis, de parcă își terminase tura. Pe mine, inventarul, mă puteai pune deoparte, atâta timp cât nu era într-un dulap, acolo mă pierd și sar afară într-un moment nepotrivit. Pe ușile de la intrare se tot schimbau anunțurile cu avertismente, iar plouă, iar e ger, bate vântul, a dracului de Polonie. A ieșit să prindă autobuzul cu jumătate de oră înainte de plecare, îi era teamă că nu va ajunge. Căciula și mănușile rămase în hol n-au fost în stare s-o întoarcă din drum. Am văzut-o pe Lotka, ziceau vecinii, stătea în stația de autobuz, tremurând de frig; bunicii i-e mereu frig, chiar și în cea mai toridă zi de vară, le-a răspuns mama. Îngheață cu căciulă, fără căciulă, totuna. 
Când Lotka mi-a găsit manualul morților, m-a amenințat cu tata, iar eu am făcut pe mine sub masa din bucătărie. Apoi a rămas nemișcată și se uita la băltoacă de pe podeaua neuniformă și zgâriată. M-a trimis în cameră. Am stat în hainele ude până seara. Nu i-a spus tatei. Până a sosit el, a reușit să uite. Se întorcea târziu sau deloc, un câine fără nume lătra la el, deși se deosebeau doar prin aceea că unul dintre ei avea lanț și botniță. Mă trezeam când venea acasă, mă abțineam să n-o strig pe mama, voiam să mă fac nevăzută. Pleca în zori. Lăsa în urmă busturi de oameni fără viață, tablouri cu bărbați grași în dantelă, pe care le numea portrete ale strămoșilor săi. Mama înghesuia lucrurile tatei în camera mea. Pe astea nu le-am colorat, am stat departe de cei morți ai lui. După plecarea tatei, mama rearanja mobila, muta dulapuri grele în camere, nu scotea nimic din ele, era o pierdere de timp, prefera să-l piardă masându-și nervos gâtul înțepenit, poate asta e, poate s-a rupt ceva de data asta, ar merge la un medic, dar singurul în care avea încredere era mort de multă vreme. Intram în cameră și nu știam unde va fi patul meu. Viitorul era incert, îmi era teamă ca după următoarea rearanjare camera mea să nu-i fie repartizată altcuiva. Poate că am vrut să dispar din cauza mamei, și nu din cauza bunicii. La nevoie. Pentru orice eventualitate. 
Câteodată bătea cineva la poartă, soneria nu mergea și nu avea cine și de ce s-o repare. Copiii vecinilor din Capăt trei strigau: Malwina, Malwa. Bunica se apropia fără grabă și de fiecare dată credeam că va lăsa oaspeții să intre. Nu, le răspundea ea, uitându-se la fețele lor nespălate. Ea nu voia mizerie, convinsă că eram cea mai fericită plină de pipi sub masă. Oribila bunică, mi-am zis, totul din cauza bunicii. Îl simțea imediat pe poștaș, cu coada ochiului defect până la minus cinci zărea o bucată din șapca albastră cu vulturul cu aripi frânte ițindu-se pentru o clipă în spatele unei porți verzi scorojite. Îl recunoștea după lătratul câinelui, mai fioros. Venea o dată la câteva luni cu factura de apă și de două ori pe an, imediat după sărbători, cu o felicitare în care Iisus era copil sau răstignit, însoțit de regina britanică pe un timbru, întotdeauna într-o culoare diferită, și cu aceleași urări – nici măcar virgula nu-și schimba locul. Sărbători fericite de la Tadek și familie. Așa luau legătura cu mine morții mei. Dar o dată domnul de la poștă a venit la două săptămâni după ce a adus factura de apă, în iunie, nici măcar Isus nu-și putea amâna atât de mult venirea cu slavă. Bușeul cu brânză nu s-a irosit în ziua aceea, bunica și-a luat avânt, caloriile au ars ca o șură când a zburat prin grădină asemeni Olgăi Bondarenko la trei mii de metri. Poștașul, nu mai puțin curios, a predat un colet învelit în hârtie gri, zdrențuită din neglijență sau prea puțină răbdare, cu o ștampilă în engleză și adresa scrisă de mână pe numele bunicii și Capăt zece. Poștașul îi dădea târcoale ca un motan în tandrețuri, dar ea se îndepărta, deloc doritoare de legături mai apropiate. A luat pachetul sub braț și a trântit poarta. Poștașul trebuie că a stat mai mult timp după gard, căci câinele s-a umplut de bale de la atâta lătrat. S-a întors în casă, a pus pachetul pe masă. Se învârtea în jurul lui, tot schimbând direcția pe potecile bine bătătorite. Am întrebat ce este cu pachetul, părea că nu aude; auzul ei era bun numai atunci când trebuia. S-a hotărât să deschidă pachetul abia când s-a întors mama. A luat un cuțit din sertar și i-a făcut o cezariană, ca moașă certificată în managementul durerii. A aruncat hârtia în sobă și focul a mistuit-o. Mama a deschis cutia. Din ea a căzut o bucată de blană. Bunica a șuierat, animalul mort tăcea, fire de păr și praf se răspândeau prin bucătărie și pluteau în aer. Imediat după aceea, sora geamănă a ieșit din cutie. Pe fiecare căciulă din blană de vulpe era înfipt un ac cu gămălie de sticlă albastră ce străpungea un bilet. Mic și strâmb. Pe unul scria: Lotka, pe celălalt: Ula. Bunica mea și mama. Ambele subliniate cu o mână tremurândă, ca scrisul de mână al unui copil. Nu te smiorcăi, spuse bunica. A învârtit în mână căciula năpârlită, mutând-o de colo colo ca pe o oală cu supă stricată. A închis-o în comodă, a scos-o, a așezat-o în sertar. Nu știu unde să o las, mormăi.




1.
În original, „Marsz, marsz, Dąbrowski” – primul vers din refrenul imnului național al Poloniei, intitulat
Mazurek Dąbrowskiego (Mazurca lui Dąbrowski). (N. t.)

2.
În original, Boże, coś Polskę, cântec religios cu caracter patriotic, foarte popular în secolul al XIX-lea.
(N. t.)