„Mamei mele îi mergeau bine florile”. Am crezut că nu am înțeles bine, oricum încă nu înțeleg bine această limbă. Apoi am fost surprinsă când am realizat că doamna H. chiar a spus: „Mamei mele îi mergeau bine florile.” La trecut, la trecut, de mult nu mai au simțul timpului, cine-i viu și cine-i mort, dar și ei, ca niște morți vii, locuiesc prinși între lumi, în amintirile și prezentul lor lipsite de timp. Levitând în ceea ce știau: călători orbi ai unei percepții distorsionate a timpului, întâlnesc chipuri familiare în oamenii pe care nu reușesc să-i rețină. Eu le sunt mamă, soră, fiică, amantă, soție, le sunt tot, dar niciodată nu sunt eu, cred că niciunul dintre ei nu știe cum mă cheamă. Oamenii aceștia chinuiți, care nu mai pot face distincția între prezent și trecut, îmi schimbă identitatea; cărora absorbire a timpului pare că le-a dizolvat și amestecat toate părțile existenței. Mă strigă pe diverse nume, se așteaptă să-i salvez. Iar eu, eu nu pot să mă salvez nici pe mine însămi din această viață. Îmi șterg pentru o clipă existența, iar deseori îmi imaginez cum arăta acea Sesi pe care o strigă, mă întreb adeseori unde este ea acum, dacă îi pasă măcar de această persoană cu viață ștearsă, care o cheamă. De aceea, azi am fost surprinsă când am auzit: „Mamei mele îi mergeau bine florile.” Un reper în timp – atât de neașteptat. Nu aveam idee în ce moment exact se afla acum doamna H., dar știa că mamei ei nu îi mai merg florile nicicum, probabil pentru că mama ei e moartă. Despre doamna H. nu știam prea multe. Era nou-venită, probabil adusă de familie, căci pe toți îi aduce familia. Despre doamna H. nu știam prea multe, dar mi-a amintit cât de des iau lucrurile de-a gata. Câte persoane cunosc cărora le merg bine florile? Mie cu siguranță nu. Chiar și atunci când cumpăr planta pentru noi, cei nepricepuți, planta care se vinde în magazinul ăla mare scandinav, am impresia că va muri. Cactușii mei mureau mereu. Dar eu îmi doream să înflorească, să crească – nimic. Mai târziu, când am înțeles mai bine anatomia plantelor, am realizat că eu, dar și cei din jurul meu, aveam tendința să presupunem că o plantă va supraviețui doar pentru că o udăm o dată pe lună, așa cum ni s-a spus. Am renunțat la ideea că spațiul meu de locuit va fi o mică grădină botanică și mi-am spus: „Nu-i nimic, oricum nu vei mai locui mult timp aici.” Și n-am mai locuit, dar nu chiar atât de curând pe cum credeam. Acum locuiesc la marginea orașului, lângă o mare rece, cu o colegă de apartament dintr-o fostă țară prietenă, venită și ea să-și încerce norocul. Apartamentul e lipsit de însuflețire, la fel ca și viețile noastre aici, în general. Eu mă străduiesc să lucrez ture cât mai lungi, pentru bani, dar și pentru că nu știu ce să fac în orașul ăsta dacă nu lucrez, și, în sfârșit, am ajuns în punctul în care credeam că nu voi mai avea așteptări de la mine însămi. 

Ore întregi petrec printre paturile de spital care ar trebui să fie un fel de acasă, sunt strigată pe diverse nume, intru astfel pentru o clipă, chiar dacă nu-mi doresc, în diferite vieți ale diferitor oameni, deși nu știu cine sunt nici în viața mea, nici în a lor. M-am distanțat de frici, planuri și dorințe, m-am distanțat de dorința de a aparține, de schimburile emoționale. Am acceptat imediat acest loc de muncă. A fost primul care mi s-a oferit după ce am bătut la multe uși, l-am acceptat pentru că aveam nevoie să dispar, imediat, cât mai repede. O, dorințe, cât de ironic se împlinesc. Am dispărut și din limbă, uit cuvinte din limba maternă, nici pe cele din limba asta nouă nu le știu sau le uit, dar e o bună mimetizare. Dacă nu pot să mă exprim, nu exist. Când nu sunt strigată pe diferite nume, când nu-mi sunt schimbate formele și rolurile, sunt o persoană din plastilină, pentru oricine, dar pentru nimeni cu adevărat. Nu știu cum este să te aștepți să existe o ancoră, dar ea să nu fie, să plutești fără să te poți ancora. Nu știu cum este să rătăcești pe coridoare care nu mai există, dar pe care tu continui să le cauți. Odată am fost la muzeu, conceptul era alb și negru, contraste care ne unesc, un fel de rahat new age fără sens. Dar mergeam la toate expozițiile, așa că am mers și la aceasta. Pe vremuri, credeam că arta mă va salva de întuneric. Cât de naiv. Am intrat într-o cameră unde trebuia să pipăim împrejur. Era întuneric. Ne atingeam fețele unul altuia, fețele unor străini, nu știam cine e în fața mea, dar sub degete îmi imaginam chipuri cunoscute. Voiam să știu că persoana din fața mea, în întuneric, acolo unde nu pot vedea, este de fapt cineva în care pot avea încredere. Au aprins luminile și ne-am privit în ochi. Nu a fost imediat stânjenitor. Și asta ne-au spus – când suntem speriați, avem încredere în toți, și primul lucru pe care îl facem când știm că avem de a face cu o altă ființă umană, într-o situație terifiantă, este să vrem să trecem împreună prin ea. Dar apoi, apar toate acele lucruri pe care le-am învățat din experiențe – să nu avem încredere în străini, să ne retragem sau să ne simțim neplăcut când atingem un necunoscut care ne face imediat să ne simțim incomod. Nu am verificat dacă e adevărat, pentru mine este neplăcut acum. Eu sunt acea față din întuneric, străinul căruia i se dau chipuri dorite. 

Rătăcim prin acest întuneric, toți, aceleași trepte, coridoare, cuvinte, căutăm ceva familiar, chiar și când ne aventurăm într-un total necunoscut, căutăm ceva ce știm. Acea ancoră, numai să nu fie falsă, nu-mi aruncați ancore false. Dar asta sunt eu - o ancoră falsă. Ce poate fi mai rău decât o speranță spulberată. Sunt un Orfeu fals, și nici măcar nu am coborât în Infern. Sunt o navă ancorată a înșelăciunii, un căpitan fals al vieții mele și al altora. Cel mai mult al vieții mele. M-am pierdut în plecări, acum stau într-un port liniștit, dar nu privesc spre larg. Am fugit de tot ce mă bântuia doar pentru a înțelege acum că există pierderi mult mai cumplite. 

De bunăvoie nu știu cine sunt, de bunăvoie uit cuvinte, nume, chipuri, forme. Zilele nu-mi sunt permise, nici măcar orele. Trebuie să fiu în locul potrivit, la momentul potrivit. Aici, la muncă, ținem mult la structură. Programul este divinitatea noastră supremă. Știu exact unde sunt joia, la ora 14:00, doar că poate domnul P. nu va mai fi în patul 76. Dar eu voi fi acolo. Colegele, colegii mei și cu mine suntem singura constantă a acestor oameni. Singura structură a timpului pe care nu-l au – dacă îl observă. Peste câteva luni merg pentru prima dată în concediu. Nu știu cum va fi fără să am idee unde sunt la ora 14:00. 

Când am fugit, nu am fugit de trecut. Am fugit de viitor, pentru că acolo nu exista. Și acum sunt aici, în locul în care viitorul este un privilegiu, din nou. 

Uneori, când ajung acasă, colega mea de apartament este într-un apel video cu fiul ei. Și râd împreună, dar știu că după aceea ea va plânge. Poate și el plânge, habar n-am. Și ea a venit aici pentru viitorul lui. O să se întâmple cândva, ea își face planuri. Eu nu am plănuit nimic de când sunt aici. Tot ce am vrut a fost să ajung. Să ajung undeva. Nici măcar nu am planificat să fie aici. 

Cu toate astea, aici pot să fac planuri. Asta a fost ideea. Să ajung în locul în care va începe viitorul. Totuși, se pare că viitorul își devorează copiii. Cine suntem noi când timpul nostru se oprește sau se contopește într-un singur plan? Cine suntem noi fără să înțelegem curgerea timpului? Cine suntem noi dacă nu știm cine am fost înainte? Moartea va veni după domnul P. și doamna H., dar nu destul de repede. Și până atunci, eu sunt ancora lor falsă. De asta, voi aduce mâine flori în camera doamnei H. Trebuie să verific dacă este conform regulamentului, pentru că, dacă nu, voi spune că le-a adus unul dintre vizitatori. Mâine voi cumpăra eu însămi flori. Pentru că mie nu-mi merg bine.