În ziua în care tata a crezut că l-a văzut pe diavol, eu nu eram acasă. De fapt, trecuse o eternitate de când nu mai știam nimic despre familia mea. 
Cincisprezece ani în care n-am mai trecut pragul de gresie spartă al Vilei Milagro. Și asta intenționat. Aerul devenea mâlos numai la gândul c-aș putea să mă întorc. Să le scriu o scrisoare sau o vedere ar fi fost ca și cum mi-aș fi scos un ochi. De ce să mă învârt în jurul cozii? Casa mea nu a fost niciodată un cămin. Casa mea era o casă de nebuni. Nebuni sănătoși la cap. Nebuni care gândesc, discută, ripostează, conving. Nu există nebuni mai răi decât nebunii sănătoși la cap. Și ce e și mai rău: nebunia din familia mea e din moși strămoși. Părinții, bunicii, străbunicii, stră-străbunicii mei, toți au ales să prindă rădăcini pe bucata asta de pământ din fața mării, hotărâți să nu se urnească niciodată, să ajungă statui de sare, credincioși țelului tembel de a veghea un măr putrezit din grădină. Destinul familiei Miralles este și a fost întotdeauna, fiule, fii atent, reține, de ce te strâmbi, umflă-ți pieptul, simte-te mândru, destinul familiei Miralles este și a fost dintotdeauna să fie câini de pază. 
Eu am plecat. Am fost la Barcelona, la Copenhaga, la Addis Ababa, la Manaos, la Johannesburg, la Luang Prabang, la București, la Jakarta, la Zacatecas, la Shanghai, în atâtea locuri, niciodată îndeajuns de multe. Benzinării în mijlocul pustietății plasate acolo doar ca refugii de unde să-ți cumperi bere. Să te speli la subraț și să-ți tunzi barba pe ascuns prin veceuri publice. Să mergi printr-un oraș străin, înconjurat de oameni străini – culoarea pielii străină, haine străine, obiceiuri străine – și să fii conștient că, de fapt, străinul ești tu. Am făcut opusul a ce se aștepta familia mea de la mine: n-am stat niciodată locului. Am trecut de la o țară la alta ca și cum viața mea a depins de asta. Dacă se întâmpla să rămân mai mult de o lună în același oraș, în același cătun de căsuțe din chirpici, în aceeași baracă pierdută din fundul lumii, simțeam că mă îmbolnăvesc. Îmi tremurau picioarele și, după fiecare masă, vomitam o bilă albă și groasă, ca laptele acrit. Grețurile nu încetau decât atunci când îmi luam din nou rucsacul în spate și o porneam la drum. Fără destinație, fără casă, fără prieteni, fără niciun euro-dolar-peso-dirham-rupiah-yuan în buzunar. Mi-a fost greu. Ăsta e adevărul. De-a lungul anilor am fost forțat să fac lucruri de care nu sunt mândru. Da, și ce. Să vedem. Și ce. Ăsta e prețul libertății. Știu lucruri acum. Știu, de exemplu, că în Khartoum copiii străzii vorbesc o limbă secretă numită rendok. Știu că în Zanzibar planctonul strălucește noaptea ca pulberea de aur. Știu că în Potosi țigările țin mai mult fiindcă orașul e situat la patru mii de metri deasupra nivelului mării, iar lipsa oxigenului face ca tutunul să ardă mai încet. Știu că în India travestiții sunt deopotrivă sfinți și cerșetori. Știu, în fine, ca să nu mă lungesc, că în California poți să câștigi bani frumoși dacă te duci la cules de marijuana. 
În ziua în care tata a crezut că l-a văzut pe diavol, eu eram la zece mii de kilometri depărtare. Mai exact, la Bangkok, mai exact în cartierul Sukhumvit, mai exact într-un apartament mizerabil închiriat de la un speculant cantonez. Telefonul mobil mi-a sunat la două dimineața. Am răspuns pe jumătate adormit. Atunci o necunoscută m-a anunțat că tata a crezut că l-a văzut pe diavol. Era prima dată în cincisprezece ani când cineva menționa numele tatălui meu. 
Femeia a spus că o cheamă doamna Nissenbaum. Pretindea că e șefa serviciului administrativ la Antich&Asociații, o societate care se ocupă de dezvoltarea urbanistică. Era vorba despre o chestiune de maximă importanță. Așa a spus doamna Nissenbaum prin difuzorul telefonului. De maximă importanță. 
– Sunteți Moisés Miralles? Tatăl dumneavoastră este Noé Miralles? Nu închideți. Trebuie să vă comunic o chestiune de maximă importanță. 
Am ascultat-o cu un sentiment de irealitate furnicându-mă în vârful degetelor. Tatăl meu. Mărul. Misiunea sacră a familiei Miralles. Dimineața plecării mele. Totul mi-a revenit brusc, ca un băț în ochi. 
Asta a fost acum două zile. De atunci n-am încetat să mă gândesc la tatăl meu. Mi-am dat seama că nu-mi pot aminti chipul lui: e ca și cum aș încerca să mă agăț de o gaură. Ce îmi amintesc cu o limpezime surprinzătoare e fiecare dintre multele lui manii, tabieturile neclintite ale unui om încăpățânat. Ce spun copiii buni la înmormântări? Ah, da: tatăl meu a dus mereu o viață ordonată. Când doamna Nissenbaum, șefa serviciului administrativ la Antich&Asociații, m-a sunat, a trecut direct la subiect. Nu știa sau nu voia să îmi dea prea multe detalii despre cum credea tata că îl văzuse pe diavol. Însă eu, care încă mai știu pe de rost obiceiurile din fostul meu cămin, nu am nicio îndoială cu privire la modul în care s-au petrecut lucrurile în acea dimineață de octombrie. 
La șase și douăzeci dimineața, tata a deschis ochii. Fix cu zece minute înainte să sune ceasul deșteptător. Tata s-a trezit mereu ca un automat. În secunda asta doarme și în secunda următoare sforăitul îi e tăiat în două cu un topor, creierul i se electrifică, gata de acțiune. Prea multe gărzi nocturne în copilărie, la tinerețe și la bătrânețe. Eu mă trezesc la fel. Fratele meu Zacarías se trezește la fel. Tata ne-a învățat pe toți să trecem de la vis la trezie cu dexteritatea unei pisici. Pe sora mea Ruth nu: ea e femeie. Dumnezeu nu a creat-o cu suflet de santinelă, ei i-a dat alte îndatoriri, în principal aceea de a da naștere altor Miralles. Nu v-am zis? Pe lângă că sunt țăcăniți, în familia mea sunt și machiști înrăiți. Așadar, la șase și douăzeci, cu zece minute înainte ca ceasul deșteptător să sune, și sunt convins că așa s-a întâmplat, tatăl meu s-a trezit ca și cum și-ar fi retezat somnul și a rămas cu ochii deschiși, nemișcat sub pătură, așteptând ca acele ceasului să ajungă la cinci și jumătate. Mama dormea la celălalt capăt al vechiului pat matrimonial. Sforăia încet. 
Pe fereastră, lumina intra din lateral, ca și cum ar fi alunecat pe un tobogan. Lumina păstoasă a Mediteranei, care se naște densă și blândă, de culoarea mandarinei. Am făcut înconjurul lumii și n-am mai văzut o lumină ca asta. 
O secundă înainte ca ceasul deșteptător să înceapă să sune, tata a întins mâna și l-a închis. Apoi s-a ridicat cu discreția deprinsă în mulții ani de împărțit patul. Și-a dat jos pantalonii de pijama și tricoul, le-a împăturit și le-a pus pe pernă. Gol, s-a dus la dulap ca să-și ia haine curate. Tata a fost întotdeauna un bărbat înalt și slab. Foarte înalt și foarte slab, vreau să spun. Dezbrăcat, probabil că arată ca un copac uscat. Îmi dau seama că au trecut cincisprezece ani. În răstimpul ăsta, inevitabil, carnea de pe el s-a topit, vertebrele i s-au încălecat, tata o fi pierdut cel puțin șapte sau opt centimetri înălțime. Dar sigur e tot un bărbat înalt, n-am nicio îndoială, și cât se poate de slab. Ceea ce atrăgea cel mai mult atenția la tatăl meu erau mâinile lui enorme. Degete lungi care păreau să aibă douăzeci și cinci de falange. Degete precum crengile copacului uscat care era tatăl meu, și care sunt sigur că nu s-a schimbat. De fiecare dată când, de-a lungul anilor, l-am visat, nu i-am putut niciodată desluși chipul – gaura aceea –, dar i-am putut desluși mâinile. Îmi apăreau așezate pe masă, preistorice și lungi, uitate lângă paharul de vin sau ceașca de cafea care duhnea a alcool. Nimic altceva nu se întâmpla în visele mele. Mâinile doar erau acolo. Uscate. Ca și cum ar fi așteptat. 
Oamenii normali se așază pe marginea patului pentru a-și pune pantalonii și pantofii, dar tatăl meu nu, tatăl meu se așază doar când îi vine rândul să stea de pază. De aceea știu că în ziua în care tata a crezut că l-a văzut pe diavol, s-a îmbrăcat în picioare, sprijinindu-se poate de comoda străbunicii sau poate de tocul ușii. Pantaloni de catifea reiată și un maiou alb din bumbac. Și un pulover dacă dimineața era răcoroasă. Espadrile în picioare. Tata a ieșit din cameră și a coborât scările. În pat, mama a deschis ochii, a văzut că soțul ei plecase să-și facă datoria și s-a culcat la loc. 
În loc să se ducă la baie, tata s-a dus în bucătărie. A deschis robinetul de la chiuvetă și s-a clătit pe față chiar acolo. Parcă-l văd. În fiecare nenorocită de zi era la fel. Ca să se usuce, tata își folosea dosul mâinii, nici vorbă de prosoape sau cârpe. Bucătăria e mare și veche, renovată grosolan. Rafturile de pin se lasă de la greutatea farfuriilor de ceramică și a ulcioarelor de cositor, moșteniri din generație în generație acumulându-se fără nicio ordine sau măsură; în casa asta nu se aruncă nimic: nicio sticluță ciobită, nicio farfurie lipicioasă, niciun polonic îndoit. O mulțime de cratițe, mulinete de pescuit, damigene din sticlă verde, coșuri din răchită, nu-i destul loc pentru atâtea vechituri. Cămara se află în spate, ascunsă după o perdea de pânză. Cuptorul, încastrat în perete, datează de la începutul secolului al XIX-lea, pe vremea când majoritatea oamenilor nu își permiteau un cuptor. Acest cuptor cu nituri de bronz e un simbol. O amintire a faptului că reședința Miralles a fost pe vremuri ceea ce se numește o alquería, un conac distins. 
Alquería: așa se cheamă în Valencia acele case de țară care seamănă cu niște castele, pe care țăranii înstăriți le construiau cândva ca să le dea de înțeles vecinilor că ei n-au absolut, dar absolut nimic în comun cu sărăntocii din jurul lor. La vremea sa, Vila Milagro trebuie să fi fost o proprietate frumoasă. Azi e o dărăpănătură. Pânze de păianjen și crăpături.
Tatăl meu lua micul-dejun în picioare – am spus deja că tata nu se așeza decât când era de pază – cu burta sprijinită de blatul de lucru, atent ca firimiturile să cadă în chiuvetă. O felie de pâine și câteva felii de brânză de oaie. O cafea rece din seara de dinainte. Același sfânt meniu în fiecare sfântă dimineață. 
Odată ce a terminat de mâncat, tata a ieșit în curte. Acolo a fost întâmpinat de câinii și mai matinali. Se poate ca aceștia să fi sărit, să fi mișcat frenetic din coadă, dar nicidecum, de asta sunt sigur, să fi scos vreun lătrat. Câinii de la Vila Milagro au fost bine educați și nu latră decât dacă există un motiv. Când am plecat de acasă, aveam nouă câini. Încă pot să le recit numele din memorie: Expósito, Pentecostés, Corintio, Inmolado, Cabal, Fariseo, Jericó, Oveja și Munífico (1). Mă întreb câți câini sunt astăzi. Mai mulți? Mai puțini? Cu siguranță mai mulți. Da, cu siguranță mult mai mulți. 
În orice caz: curtea. Tatăl meu a ieșit în cele din urmă în curte. 
Centrul casei. Centrul universului. La propriu: centrul universului. 
Curtea interioară a Vilei Milagro este dreptunghiulară. Zidurile care o înconjoară – zidurile care înconjoară centrul universului – sunt rezistente. Nepotrivite pentru o casă, potrivite pentru o închisoare. Pe marginile zidurilor, se observă conturul zimțat al unui gard de sârmă, precum și bucăți de sticlă amestecate cu mortar și așezate pe ici, pe colo, cu toată dușmănia din lume. 
Din când în când, un pescăruș își frânge câte o aripă în sârma ghimpată sau își rupe câte un picior în sticlă și atunci la Vila Milagro e mare bucurie fiindcă măcar în ziua aia o să aibă despre ce să vorbească la prânz. Zidul estic al curții dă direct spre mare, spre o faleză care coboară șapte metri până la Mediterană. În ciuda amplasării sale care îl făcea de netrecut, acest zid este la fel de plin de țepi ca celelalte, aceeași ferocitate împotriva aceluiași inamic ipotetic și invizibil. 
În centrul curții – în centrul centrului universului – e o umbrelă, o măsuță de plastic și un balansoar. 
Acela e balansoarul Paznicului. 
În față se află nenorocitul de măr în bătaia soarelui. 
Respectă-l. Salută-l. Fă-ți semnul crucii. Ascultă, fiule, fii atent: mărul acesta e responsabilitatea noastră, a familiei Miralles, a noastră și a nimănui altcuiva; dacă cineva se apropie de mărul acesta, îi tragem un glonț în frunte, îi înfigem un cuțit în spate, îi tăiem gâtul, îl aruncăm în mare și amin. 
(...) 




1.
Orfan, Rusalii, Corintean, Sacrificat, Drept, Fariseu, Ierihon, Oaie, Milostiv.