Cine-a spus că trebuie să fie mereu ieftin și bun? Azi e bun și scump. (1) Pun produsele în coș: un cofraj de ouă, cârnați, șuncă, să fie. Am zis că ținem dietă fără carne, dar sunt sărbătorile până la urmă. Și socotesc.
Anul trecut, cu aceiași bani, puteai cumpăra de două ori mai mult. Ori poate acum doi ani? Sau poate de trei ori mai mult?
Ce altceva se mai putea cumpăra? Ce-ar mai fi pus mama în coș dacă ar fi fost aici? Hrean, sfeclă roșie. După o scurtă chibzuire, adaug maioneză, prima de pe raft, dar o schimb, după un moment de ezitare, cu una de Kielce, omega trei. Emblema normei poloneze. Mama ar înlocui-o. Ba nu, mama ar fi luat de la bun început ce trebuie. Interesant, oare se produce acolo, în regiunea Kielce?
Atâtea întrebări.
Răspunsul la ultima e la îndemână, la propriu, dar nu verific. Pentru ce? Poate că mă tem să nu văd pe etichetă Radom, Łomża, Staniątki.
Pun și două candele, câte una din fiecare. De vreme ce stă Maria cu tata, am un răgaz, poate trec pe la cimitir, e chiar vizavi. Am venit să fac cumpărăturile în Mościce, cu gândul să evit magazinul din colț, aglomerația de sărbători și clienții de acolo, amatori de provizii ca pentru apocalipsă.
Caut un mielușel de zahăr.
De zahăr nu mai sunt, îmi spune o angajată de la raionul cu dulciuri. Avem de ciocolată.
Din aceia nu vreau. Din produsele de ciocolată iau un iepuraș cu față de Moș Crăciun. Stau la coadă, plătesc, pun pungile în mașină, nu înainte de a scoate candelele.
Dincolo de poarta cimitirului e mai liniște. N-am mai fost aici de mult, atâtea alei, fiecare diferită și totuși asemănătoare cu cea pe care am mers ultima dată. Mai precis, pe care am mers împreună. Ultima dată, cred că la pomenire, a condus tata. Acum aproape jumătate de an.
Oare s-ar mai descurca să conducă azi?
Las întrebările și aleg una dintre cărările cu iarbă, cea din dreapta, cât mai aproape de gard. Rătăcesc puțin, timpul se scurge, mă poticnesc de morminte, plăci neuniforme, o lespede strâmbă. Trec cu privirea peste inscripții.
Labirintul văzut de sus părea simplu. Mai simplu.
Când am înmormântat-o, mulți dintre cei de aici erau încă în viață. De exemplu, toți cei care mă înconjoară în acest moment. Cu date recente ale morții, din ultimul deceniu, dispăruți de curând. Iar unii dintre cei care zac aici nici nu se născuseră încă. Ajung într-un sfârșit, deși fără să știu exact cum.
Stau, citesc inscripția. Adun candelele arse, în formă de brazi de diferite mărimi. Și coronița din plastic decolorat, imitând crenguțe de molid, lăsată, probabil, de vreo prietenă de la dispensar; au rămas aproape până la moarte, ba chiar și după. Una dintre ele, din ce îmi amintesc, odihnește într-unul dintre mormintele vecine.
Brăduți, da, am fost aici în decembrie, uitasem. Îmi amintesc că doamna Ewa, care încă era cu noi, ne cumpărase candele de sticlă în formă de brăduți, la nu știu ce promoție. Plantaserăm un crâng întreg din ele. Au rămas trei. Le așez una lângă alta în spatele crucii, la cap.
Când a murit, tata stătea la picioarele patului și plângea, iar eu am ieșit afară cu telefonul. Să-i sun pe toți. Încercam să fiu concis și cât se poate de stăpânit. Aprind lumânările pe care le-am adus. Desfac băncuța de lângă mormânt, e incomodă, prea joasă. Sau sunt eu prea înalt.
Apoi o țigară.
Mă simt un pic de parcă m-am întâlnit cu o veche cunoștință.
S-a pierdut legătura.
Nu mai sunt mielușei de zahăr, întorc fraza pe toate părțile și nu înțeleg: nu erau pe stoc sau sunt deja de domeniul trecutului.
*
Ascultă niște muzică pozitivă, mi-a spus Elżbieta. Nu știu, poate My favourite things. Așa că pornesc din nou Coltrane.
Duminică, mare și lungă. Anticamera zilei de luni. De asta nu-mi place – reminiscență din vremea școlii.
Stăm în camera tatei, colorăm triunghiuri. Adică, el colorează, iar eu, cu echerul în mână, desenez spirala lui Theodorus.
Mai devreme a sunat Grażyna, telefonul e cald încă.
Mai întâi, un triunghi dreptunghic isoscel, nu prea mare. Lipit de el, următorul, a cărui catetă mai lungă este ipotenuza primului. Desenez încă una, mai scurtă, triunghiul mai mare se sprijină pe cel mic. Apoi următorul. Ipotenuzele celor din urmă devin catetele următoarelor. Și tot așa de șaisprezece ori, un șir de triunghiuri din ce în ce mai mai înalte, alcătuind o formă ce amintește de cochilia melcului, de o scoică. Mollusca, Conchifera, Gastropoda, după câte îmi amintesc. Desenez corpul și antenele, stângaci, n-am niciun talent. La urmă, tata se ocupă de gasteropodul geometric cu un creion colorat.
Nu zice nici pâs, e neatent. Heniu, ai depășit conturul, îți vine să-i spui. Cu Ola merge mai bine.
Pun din nou discul. După șapte minute din piesa de titlu, adică exact la mijloc, se aude soneria de la ușă.
Cine să fie? Mă precipit, îmi trag hanoracul și merg să deschid.
Pe terasă, doamna Piwońska cu un platou: prăjitură mazurek, pască, cozonac cu mac și chec de Paște cu glazură. Lângă chec, o podoabă simplă din rămurele de salcie și merișor. Chec, normal! Asta căutam la raionul de dulciuri, asta nu puteam să-mi amintesc. Cu palmele întinse, iau platoul, îl așez pe măsuța de pe terasă, primesc urările, le transmit pe ale mele, cele mai bune care îmi vin în minte. Doamna Piwońska refuză invitația la cafea, acasă o așteaptă musafirii. Întreabă despre sănătatea tatei, răspund evaziv. Pentru mine, importantă e starea. Aceasta, de aici și de acum, e bună.
La sfârșit, o notă stânjenitoare: apare și Heidi să salute sau să-și ia la revedere și-i lasă urme de labe pe trenciul de culoarea unui cort militar. Mă ofer să plătesc pentru curățătorie, vecina flutură din mână și dispare.
Așa că Piwońska închide poarta, câinele aleargă de-a lungul gardului, e clar dezamăgit, eu fumez, stând pe scări. Iar în spatele meu, după cum sunt pe cale să aflu, Celălalt linge glazura de pe chec, călcând cu labele pe restul dulciurilor.
Începe să bureze, deocamdată nicio șansă de plimbare, în ciuda stării bune. De altfel, am invitat-o pe Maria la prânz în după-amiaza asta. Asta cere niște pregătire. Pentru ea nu e sărbătoare, Paștele e mai târziu în Ucraina. Mi-a cerut concediu, pleacă miercuri pentru opt zile. Așadar mi-am luat eu câteva zile libere.
Nici eu nu prea țin la povestea asta, voi găti deci o supă de roșii cu orez sau tăiței, iar la felul doi, spaghete cu sos de roșii. Și ca să păstrez măcar o urmă de tradiție, am făcut o salată boeuf fără carne. De fapt, încă o fac, pentru că trebuie s-o termin.
Mă ridic de pe scări, estimez pagubele pisicești. N-are niciun rost. Asta e! Sunt gata.
Mă așez la masa din bucătărie și mă apuc să tai în bucățele cât mai mici cartofii fierți în coajă, morcovii, pătrunjelul și țelina. Ouăle și castraveții murați. Merele acrișoare, ceapa albă. Pedant, egal, foarte încet.
Tot răstorn și tot adaug, ca într-un vagonet.
Apoi două conserve de mazăre. Condimente. La sfârșit, muștar Sarepska, maioneză. Tata îmi urmărește mișcările din dreapta, câinele, din stânga. Așa trec amiaza de duminică și începutul după-amiezii, așa a trecut o bucată de noapte.
În liniște.
*
Luni, nu atât luminată, cât lungă. O a doua duminică la rând, o anticameră. Timpul curge în buclă. Și iarăși sună cineva la ușă.
Tata trage un pui de somn, Cohen îl adormise. Nu aștept musafiri.
Piwońska?
În prag stă Kaśka, în spate, Sylwia.
Atât de slabă, cu pomeții căzuți, aproape să n-o recunosc. Părul roșcat, ca al Joannei, strălucește în lumina soarelui palid.
Salut.
Salut, zic, îi întind mâna. Îmi răspunde cu o strângere moale. Cu totul diferită de a Sylwiei, care îmi zâmbește încrezătoare.
Poftim. Poftiți, vă rog.
Intră, stau pe hol în geci și ghete identice, printre castroane pentru câini și pisici. Eu, în bluza de pijama și blugi, desculț. Dintr-odată se așterne liniștea, Cohen tocmai s-a oprit. Kaśka se uită la picioarele mele osoase, eu la tatuajul de pe mâna Sylwiei. Pe degete are modele indiene, mai jos de încheietura mâinii un cuvânt, cu siguranță un acronim: YOLO. Iar la Kaśka, deasupra degetului mare de la mâna stângă, un semn de întrebare – oare în oglindă? Da, înclin capul. Ceva vești?
În cele din urmă, Sylwia își scoate geaca și o ajută pe Kaśka cu fermoarul rămas blocat.
De afară se aude un scărpinat de câine.
Mersi. Bunicul?
În camera lui, în fosta sufragerie, zic arătând cu mâna spre capătul coridorului, pun repede pe mine un polar de-al tatei, niște adidași în picioarele goale, iau țigările de pe pervaz. Mai sunt patru în pachet.
Deschid ușa, câinele intră în fugă.
Ies.
*
Apoi ar trebui să urmeze prânzul. Dar nu e nimic pregătit.
Un pic de supă și ce a mai rămas din pastele cu sos sunt pentru tata. Nu-mi făcusem planuri, cu atât mai puțin pentru musafiri neașteptați.
Pe masă e un platou îngust cu salată tradițională și o lingură înțepenită în mijloc ca un catarg. Lângă el, niște pâine, deja uscată. Pentru o masă de sărbători, arată jalnic. Biscuiți cu ciocolată la desert. I-au cumpărat fetele. Și Moș Crăciunul de ciocolată. Și totuși putea fi mult mai bine, mă uit cu subînțeles la motan. Se spală fără stres. Decorul: salcie și merișor. Totul pe fața de masă festivă de la bunica Zofia, brodată cu narcise minuscule și numeroase pete. Cronica accidentelor pascale din ultimele două decenii ale secolului trecut, primele două ale celui curent. Sudul Poloniei. Kaśka nu vorbește și nu mănâncă, are ochii roșii. A construit un zid din pachete de șervețele pe partea stângă, adică în dreptul meu. Pesemne se simte ciudat, căci de pe rafturi se uită la ea multe alte Kaśka. Zâmbărețe, de toate vârstele. Cultul nepoatei, altarul bunicului.
Tatăl bunic mormăie ceva despre mocheta care mocnește, despre incendiu și despre Zenia, Zenia stă la geam. Îl liniștesc că îl sting imediat. Dau din cap că o voi chema. Răspunde ceva pe limba lui.
Nu a recunoscut pe nimeni azi.
Sylwia vorbește întruna despre performativitate, principala ei arie de interes. În sens larg, nu numai ca spectacol, dar și ca ritual și comportament zilnic. Repetiție, interpretare. De ce fac oamenii ceea ce fac. Visează la o bursă în State: performance studies la Universitatea din New York. A și depus dosarul.
Mă uit la Sylwia ca la un tablou și îndepărtez cât pot de mult de ea carafa cu compot. Să nu mai bea atât, să nu cumva să iasă din nou.
Doar mai avem compot din mere uscate, chiar bun.
Când Sylwia tace, scot ca din mânecă alți colaci de salvare din recuzita mea: limbajul, pragmatismul, pragmatica și performativitatea în filosofie. Expresia performativității în științele umaniste. Teoria actelor de vorbire. Semiotica și semantica. Legăturile cu poststructuralismul și fenomenologia. Cogniția corporalizată. Concepțiile despre subiect. Rorty, Apel, Habermas, Butler. Despre ultima abia dacă am idee, dar a fost de efect – cu performativitatea genului mergi la sigur. Filosofia feministă. Heteromatrix. Abordarea integratoare de gen. Queer theory.
În pauze încălzesc supa, ard pastele cu sos și găsesc niște înghețată în congelator. Apoi îl hrănesc pe tata cu lingurița.
Zidul Kaśkăi se dărâmă sub ochii noștri.
Sylwiei i se termină subiectele.
Colacii mei de salvare sunt pe sfârșite.
Dar ce-o fi însemnând acel tatuaj, mă îmboldește disperarea, acea abreviere pe mână. YOLO? You only live once, îmi zâmbește.
A, da, am auzit ceva despre asta, dau din cap și simt – de ce oare? – că mă înroșesc. E deja târziu.
Le conducem la gara Mościce.
Dați un semn când ajungeți, le spun.
Di-di-di, căluțule, di-di-di, murguţule, adaugă tata.
*
Un timp fără Maria. Bila Țerkva.
Iar Ola e bolnavă. O inflamație la gât, la bronhii sau poate o radiculită, nu știu. Opt zile și doar noi doi sau, mai bine zis, trei, cu câinele, ba chiar patru, că e și pisica. Rutina zilnică. Trezirea la o oră oarecare, după o noapte nedormită, activă. Mintea
încețoșată. Dureri de spate. Tâmplele strânse ca într-o menghină. Ochii inflamați. Ritualurile care imprimă zilelor un ritm ce te face să te simți mai în siguranță în mijlocul haosului. Structurarea fluxurilor haotice de evenimente în secvențe cu un țel precis, care duc undeva, cel puțin aparent. Reducerea nevoii de a lua decizii sâcâitoare
despre ce trebuie făcut mai departe, pe ce să pui mâna. Aceleași, în buclă, ca medicamentele, care sunt o constantă. Ore și doze. Și pauzele de țigară. Mai întâi, ritualurile din baie. Cada de fontă ciobită cu nesuferitul scăunel de plastic pentru stat jos. Alunecarea. Corporalitatea, pielea ca pergamentul. Săpunul curăță tot, buretele șterge. Periuța, pasta, cana. Zbaterile în apă. Bărbieritul îndelung, imprecis. Necazurile. La sfârșitul toaletei, parfumul nebărbătesc al unei pajiști cu flori. Strălucirea impecabilă. Sclipirea ochilor terni, măriți de ochelari.
Apoi, ritualurile din cameră: îmbrăcat și dezbrăcat, încheiat și descheiat. Smulsul nasturilor. Scosul și încălțatul pantofilor. Mersul desculț.
Apoi, cele din bucătărie: mic-dejunul-prânzo-cina. Sandviș? Omletă? Ouă fierte moi? Tari? Cremă de brânză? Pastă de pește? Salată? Cereale? Terci de ovăz? Iaurt? Hrănit câinele și pisica.
Mai târziu, un apel telefonic și pizza.
Apoi vin distracțiile. Și cine prin văpaie, cine prin șiroaie, cine-n arșiță de soare, cine-n înserare, cine la grea încercare, cine la-ntâmplare, cine într-un mai senin, cine într-un lung declin, cine din iubire, cine din neînfrânare, cine din înfometare, cine împăcat, cine neașteptat, cine la oglindă. (2)
Și dacă sună cineva, e doar Grażyna. Pentru că știe că stăm singuri. Drăguț. Apoi acuarele, creioane colorate, un abecedar.
Strâng draperiile și le trag la loc.
Am ars din greșeală calendarul actual, cel cu pagini parfumate. Zilele își pierd conturul. Pică internetul. Câteodată sar siguranțele. Totul se amestecă, se încurcă, se repetă. Nu mai fac diferența între zi și noapte. Între Kaśka și Sylwia în visele mele. Între câine și pisică.
Opt s-a dovedit a fi semnul infinitului.
Ori de câte ori reușesc, când el doarme și se apropie un deadline, răsfoiesc manuale. În așa-numitele clipe libere. Am o grămadă. De cărți, nu de momente. Cetele iadului. Victime. Medicină. Galton, Watson și alții. Darwinismul social. Rassenhygiene și cortegiul ei. Călăreții Apocalipsei, al doilea îți aduce război, nu vei mai cunoaște pacea. Notează-ți.
Trebuie să începi de undeva, încep de la cobai.
Rozătoarele mi-au plăcut dintotdeauna. Tata le lua sub aripa lui pe cele nedorite. Mama le detesta. Mărșăluiau pe mine noaptea. Visam trupe terestre. Rozmarini în floare. Infanterie.
Tata nu mănâncă. Eu nu mănânc. Dacă e musai, atunci pizza. La urma urmei, e mâncare italienească.
Apoi el doarme în cameră, eu stau în bucătărie, iar în minte îmi răsar cuvinte, imagini. Răsfoiesc cărți, iau notițe, mâzgălesc cuvinte-cheie. Beau litri de cafea, înghit prafuri împotriva durerii de cap. Și acopăr frigiderul cu bilețele. Arată de parcă ar fi făcut din hârtie. Straturile noi le acoperă pe cele vechi.
Și așa alunecă în uitare listele mele de lucruri de făcut.
*
aspectul practic
Medicina din timpul național-socialismului s-a deosebit de ce a fost înainte și după prin libertatea pe care o aveau doctorii cercetători de a face orice doreau cu pacienții. Conducătorii celui de-al Treilea Reich le-au pus la dispoziție oameni pentru experimente, în locul șoarecilor și cobailor. Cei folosiți drept subiecți experimentali făceau parte din categoria inutililor, adică a celor de valoare scăzută din punct de vedere rasial, social și economic. Una dintre cele mai importante era categoria productivității. Pentru cei considerați neproductivi s-a găsit o utilizare: au fost transformați în materie primă, în numele sănătății generațiilor viitoare. Simț practic.
Printre planificatorii, executanții, colaboratorii exterminării au fost și medici. Relațiile dintre medic și pacient se decideau pe peroanele lagărelor.
Vizita medicală echivala cu selecția pentru viață.
Într-una dintre cărțile despre medicina în timpul celui de-al Treilea Reich, pe tema experimentelor din lagăre, drept motto apare fraza: „Doctorii menționați în această carte subliniază în mărturiile lor că niciodată nu au încălcat etosul medical”. Un îndemn la continuarea lecturii. Simț practic.
1.
Trimitere la versurile lui Marcin Świetlicki, din poemul „Zimno i drogo” [Rece și scump]. În întreg romanul se regăsesc aluzii sau citate din opera scriitorului și muzicianului Świetlicki. (N. t.)
2.
În original, versurile melodiei Kto w płomieniach?, în interpretarea lui Maciej Zembaty, traducerea consacrată în limba polonă a cântecului Who by Fire, de Leonard Cohen. (N. t.)
