22.12.2014. Diario de Vida
Natura fantasmagorică din Plaza de España reflecta imaginea măreției civilizației apuse, care în timpurile moderne și-a pierdut însă sensul. Ce-i trebuie unei puteri colonizatoare o piață așa de mare, împărțită pompos în provincii spaniole, destinată festivităților din trecut? Trăsurile făceau înconjurul fântânii, oferind turiștilor un ieftin joc de-a nobilimea. Bine măcar că aici nu sunt trotinete electrice. Un cal profită de neatenția vizitiului, se smulse din hățuri și începu să galopeze spre libertatea de-abia dobândită. Lăsând în urmă agitația, clicul aparatelor de fotografiat care încercau să surprindă scena și curcubeul de sub soarele din fântâna arteziană din mijlocul pieței, galopă spre parcul María Luisa. Acest Disneyland pentru adulți era liniștit și ireal de idilic. Trecu în viteză pe lângă magnificul Ficus macrophylla, un copac parcă desprins dintr-o ilustrație fantasmagorică a unui basm pentru copii și așezat într-un parc printre palmieri și alți pomișori, înălțându-și monumental rădăcinile deasupra pământului, ca o coroană inversă. Din arbore își luă zborul un porumbel, fâlfâind peste fântâna Mudéjar și planând spre semenii lui, adunați în jurul insulei cu rațe și lebede. Aterizând pe pământ, îi aruncă ceva unui camarad, care se înălță imediat, făcu un cerc larg deasupra capetelor a doi curioși și, conștient de atenția lor, se așeză teatral pe copacul sub care ședeau. În acel moment, cei doi își dădură seama că în copac se cuibărise un număr imens de porumbei albi. Traversară podul, urmărind scena cu lumea rațelor și a zburătoarelor și își continuară drumul spre casa de vară, să privească parcul de la înălțime. Pe lângă ei trecu o fetiță care se opri în dreptul gardului cu o crestătură în formă de NO8DO, se uită prin ea la peisajul reticular al parcului și plecă mai departe. Se opri, uimită, văzând două fetițe care conduceau o mașinuță spre platoul Plaza de América, țipând de fericire. Făcând înconjurul pieței, le izbi scena tulburătoare a unui cal mort, întins pe jos în Pavilionul Mudéjar, împăcat că și-a petrecut ultimele minute ale vieții ca revoluționar, luptător pentru drepturile cailor.

      Viktor stătea în picioare în Plaza de España, ascultând în căștile telefonului piesa Zdenkăi Kovačiček Te iubesc ca pe un cal. În scopul investigației, făcuse douăzeci și patru de pagini de însemnări după jurnalul Videi și ce descoperise în timpul anchetei. 
      Hotărâse să aranjeze piesele puzzle-ului pe scaunele provinciilor spaniole, decorate cu scene pitorești din istoria lor. Formase câte un altar minuscul pentru fiecare episod al Videi, de care se apropia cu respect și remușcare, încercând să îi înțeleagă limbajul secret. Avea noroc că în această piață himerică și bine întreținută nu era plin de vizitatori, care se înghesuiau pe străzile înguste din centrul orașului, încercând să profite de reducerile de Crăciun. Polițiștii care patrulau veneau din când în când să arunce o privire și să vadă ce face. Chiar dacă le trezise o mulțime de suspiciuni, îi convinsese cu îndemânare că e dement. Se chinui din toate puterile să fixeze foile cu însemnări pe faianță, să nu le ia vântul. Luase din apartament tot ce-i căzuse în mână și căra după el toate greutățile. 
      O foarfecă, husa pentru telefon, un suport de bandă adezivă, un calculator găsit în apartament, încărcătorul de telefon, un pix, telecomanda de la aparatul de aer condiționat, o portocală, aprinzătorul de aragaz, o presă de usturoi, o brichetă, un hard-disk extern, ghidul Andaluziei, cartea Pelerinajul lui Arsenije Njegovan, o cutie cu aspirină, ​​un reportofon (stricat), o farfurioară azulejo pentru săpun, un magnet de frigider (arabesc cu inscripția Granada), cheile apartamentului din Belgrad, un mic suport de tămâie din ceramică, o ciocolată neagră Ritter Sport cu alune întregi, un stick USB, un ruj și o oglindă.
      Trebuia să dezmembreze această realitate, să o vadă așa cum fusese scrisă, aparent neconectată și haotică, dar, de fapt, în perfectă armonie cu natura pseudoromantică a Videi. Sărea de pe un picior pe altul, ca să fugă apoi de la o însemnare la alta, încercând să găseacă o legătură logică între fragmentele poveștii Videi. În depărtare se auzea „Arabescul“ lui Debussy. Însă nu ajungea până la el, fiindcă în urechi îi răsuna muzica din telefon, iar în minte – corul propozițiilor rostite de Vida. Atârnau de conștiința lui ca un caption pe rețelele de socializare, care rămâne gravat împreună cu stimulul vizual ce îl însoțește. Toate acele voci, tonurile interioare și exterioare se liniștiră pe măsură ce ritmul apelului se intensifica, luând forma din ce în ce mai clară a unui cântec de război.

Fragmentor cheamă 
Copiii serilor coapte
Fragmentor scrâșnește din dinți
Urlă în miez de noapte
Fragmentor e dislexic
Sinapsele îi sunt silabe noi
Fragmentor are ticuri 
Fragmentor vânează timpul între noi

Fragmentor virgule înghite
Fragmentor e emoji
Fragmentor vorbe fără sens emite
Și degetele-și frânge
Fragmentor iubește rima
Nu știe să numere unu-doi
Fragmentor râgâie în timp ce
Tumoarea pe creier se scaldă-n puroi 

Fragmentor nick-uri inventează
Fragmentor rupe norii 
Fragmentor pe ciudați îi agreează
Fragmentor e My Love Story

      Nu am acum timp de poezie! Nu am! Și-a strigat sieși, fără să-și dea seama nici el de ce timpul îi alunecă în permanență printre degete. Ce înseamnă să folosești bine timpul? Până acum doar l-a căutat sau, de fapt, l-a folosit cumpătat? 
      Ceea ce nu îi era clar era motivul implicării lor în această așa-zisă asociere. Era vorba de spioni sau de membrii unui serviciu de informații? Dacă e așa, poliția noastră știa de ei sau nu? Sau erau doar niște turiști proști, dornici de senzații tari, în lipsa unui sens mai profund? E permis să ne încurcăm cu agenții altor organizații? Ar fi sunat însoțitorul ei la poliție dacă ar fi fost într-adevăr așa? E absurd, am devenit paranoic.
      Principiul masculin și feminin, „Mâna de Aur”, coafura, Tenerife, Maroc, cine mai poate înțelege?
      Simți o nevoie bruscă de penetrare. Apărută brusc, ca un gând antistres. Nu donator, ci beneficiar. Nu-și amintea să se fi gândit vreodată la pegging, dar acum simțea o nevoie de nedescris să-l pătrundă o femeie. Principiul masculin și feminin.
    Îi trimise un mesaj proprietarului clubului bear, să-l întrebe unde poate găsi în oraș un club dominatrix, din cauza investigației, desigur.
      Până seara se documentă pe Google cum trebuie să se pregătească, făcu duș, o clismă și plecă spre locul convenit. 
      Îi ceru fetei să răspundă la numele Vida. În timp ce ea se învârtea în jurul lui, el, excitat, îi șopti:
„Tu eres mi Vida.“
„Gata cu vorba. Viața o să ți-o tragă acum“, îi răspunse fata.

18

23.12.2014. Diario de Vida
      Pe sub podul cu cercuri treceau caiaciștii și se pierdeau în orizontul Seviliei, decorat cu crepuscul. Pe iarba de pe malul opus stăteau tolăniți și făceau exerciții cei care hotărâseră să profite și de ultimele minute de soare ale zilei. Într-o barcă un bărbat împietrise cu o urnă, o pisică și o geantă patchwork. Voia să arunce cenușa soției Soledad în Guadalquivir, însă în cele din urmă se convinse că arșița Seviliei nu e un loc potivit pentru cenușa fostei sale sumbre tovarășe de viață. Hotărî să plece și să îi împrăștie rămășițele în lacul Baikal. 
      Fără nicio legătură, douăzeci și patru de bicicliști treceau podul, în căutarea lumânărilor de Advent cu termen de valabilitate expirat.

    Nu mai putea aștepta, trebuia să fie productiv. Cu rucsacul în spate, cu douăzeci și patru de apeluri pierdute și zeci de mesaje, e-mailuri și notificări necitite, cutreieră Sevilia în lung și-n lat, cu o misiune nu foarte clară. Cu barba stufoasă și încâlcită, în haine lăbărțate de atâta purtat, din cauza posibilităților limitate oferite de o singură valiză, întreba pe cine-i ieșea în cale de o frizerie unde s-ar putea bărbieri și tunde. Trecea dintr-o parte a orașului în cealaltă pentru a cerceta terenul, însă de regulă îl dădeau afară din frizerii, spunându-i ba că e închis, ba că își fac siesta, că se apropie sărbătorile, că vor chema poliția. Credea, disperat, în teoria asociațiilor secrete de bărbieri care conduc lumea, iar această neîncredere a frizerilor locali îi întărea și mai mult noua idee paranoică. 
      Anusul îl durea după noaptea precedentă și, de fiecare dată când voia să se așeze, devenea dureros de conștient de experiența nocturnă. De aceea nu făcu multe pauze, ci luă Sevilia la picior.
      În Plaza Macarena îl cuprinse o istoveală cumplită. Își aminti de hitul oribil din anii nouăzeci și se așeză să se odihnească. Soarele îi bătea direct în ochi, așa că îi închise, sorbind vitamina D dăruită cu generozitate. Când îi deschise, zări printre raze moartea și pe Los del Río jucând șah în piață. Bergman, o, Doamne, de unde acest panou? Stai puțin, e un panou? Văzuse imaginea în mișcare, nu ca material publicitar static. Deodată, totul în piață se liniști și rămase singur cu această scenă, o piesă alb-negru într-un peisaj multicolor. Moartea câștiga și își începea dansul, care nu mai era atât de poetic, moartea dansa macarena cu cei pe care-i conducea.

Now don’t you worry about my boyfriend
The boy whose name is Vitorino
I don’t want him, couldn’t stand him
He was no good so I
Now come on, what was I suppose to do
He was out of town and his two friends were so fine
Come find me, my name is Macarena
Always at the party con las chicas que estan buenas
Come join me, dance with me
And all you fellas chat along with me

      În extazul orgiastic al melodiei trash, dansau macarena la nesfârșit, repetând iar și iar versurile și mișcările, învârtindu-se unii în jurul celorlalți și transmițând mișcări ciudate spre diferite părți ale lumii. Nu-l puteți lăsa în pace nici măcar pe Bergman? Pe el nu-l puteți calomnia atât de banal. Îl înconjurau încet-încet, strângând tot mai tare cercul în jurul lui. Nu aveți nimic sfânt? Viktor își strânse rucsacul în brațe, îl deschise să caute foarfeca, încercând cu mișcări amenințătoare să alunge vedenia, apoi se chinui să decupeze cadrul alb-negru, de parcă ar fi fost o bucată de pânză. În încercările stângace de a înjunghia adversarul invizibil, se tăie pe coapse, fără a fi însă conștient de durere și de petele de sânge care se lărgeau implacabil, pe nesimțite, precum metastazele pe care călcau muții vestitori ai dezastrului.

De ce e totul dat la maxim? Ce fel de trash e ăsta? Nu e trash, ci metatrash. Nu, e hipertrash! HIPERTRASHREALISM, în care toate intertextualitățile din lume sunt amestecate într-o suprastructură uriașă ce se ridică precum un zgârie-nori hiperrealist. În ea e comprimată toată înțelepciunea planetei, miturile tuturor civilizațiilor, fanteziile brevetelor, ideile futuriste, versurile Marinei Tucaković, extensiile de unghii, teleshopurile, aspiratoarele kirby, videoclipurile MTV, costumele camp, obiceiurile păgâne, ateismul și crucile grecești, dispozitivele bang & olufsen și rățuștele de cauciuc, toate nenorocitele de reduceri din lume, atracțiile turistice, smogul, sondele de petrol, supernovele și replicile din sitcomurile americane. Totul se comprimă, se îndoaie, se întinde ca guma de mestecat în această suprastructură, totul vibrează, de la filmul neorealist românesc, la viralul pen pinapple apple pen. Totul se mestecă și se vomită reciproc, se amestecă, se agită și se scurge în paleta pantone a entropiei încărcăturii emoționale. Și tu ești angrenat în structură, îți construiești niște amărâte de bariere dacă ai noroc, în spatele cărora încerci să izolezi urmele amestecului omogen, micile microcosmosuri în care realitatea are o singură fațetă, creată pe gustul tău. Până nu te împunge falusul mediatic în coaste să-ți aducă aminte că faci parte din hipertrashrealism, oricât de bine te-ai ascunde în spatele barierelor cu conținut filtrat de pe Facebook Homepage, AdSense și al cercului de prieteni cu afinități similare. Nimeni nu e inocent în era hipertrashrealismului, nimeni nu e pedant în mod constant, toți sunt viciați și toți contribuie la dezastrul ecologic pe care această suprastructură îl impune Habitatului lui Safdie, în timp ce-și scurge puroiul printre cuburile sale meditative. 
     
      Se așeză pe bancă și începu să plângă, strângând foarfeca în mâini. Când corpul i se răci și canalele lacrimogene i se uscară, liniștindu-l, își dădu seama că toate acestea sunt consecința oboselii și a depresiei postcoitale. Aseară și-a pierdut clar virginitatea, pentru a doua oară.
      Trezit la realitate, nu mai putea ignora evidența. Trebuia să-și dezinfecteze cumva rănile. Se târî până acasă și turnă votcă pe o cârpă curată de bucătărie. O trecu peste răni. Îl ardeau. 
      Fragmentor geme. Fragmentor e încordat. Se anunță liniștea.
      Luă hârtie igienică și o înfășură în jurul coapsei, pe tăieturi. Hârtia era de calitate și nu cedă. O lipi totuși cu bandă adezivă, să o fixeze. Luă câteva înghițituri de votcă să se liniștească. Blugii sunt OK, și așa sunt la modă ăștia rupți. Mergem mai departe.