Rebeca, martie 1943 

Era șase martie, dimineață – la două zile după știrea că ne vor deporta în nord – când tata mi-a spus că sunt momente în care nimic nu depinde de noi și trebuie să ne supunem destinului. L-am întrebat dacă acest moment este unul dintre ele. 
– Nu știu, Beca – mi-a răspuns și m-a mângâiat pe cap. Mi-aș dori să-ți spun că și acum avem de ales. Mi-aș dori să-ți spun că întotdeauna avem de ales. Doar că nu pot să-ți spun nimic. 
– M-ai învățat că nu trebuie niciodată să disper, nu-i așa? 
– Da. 
– Și că întotdeauna merită să mai facem încă o încercare. 
A dat din cap afirmativ. 
– Și acum? De ce acum să nu merite, papa? Tocmai acum! 
– Nu văd ce se poate face. 
– Să fugim. 
– Unde să fugim, să ne ascundem în munți? Iarna nu s-a sfârșit încă. 
– O să rugăm pe cineva să ne ascundă în casa lui. Unchiul Mitko și mătușa… 
– Nu putem să-i expunem pericolului. Și, în plus, este imposibil să nu ne descopere. 
– Păi, gândește-te la altceva, nu ești tu adultul? Dacă măcar o zecime din ce a citit Aron e adevărat....
– Știu, Beca. 
– Nu, papa, nu știi! – Am bătut cu piciorul în balta înghețată din fața mea, care s-a spart. Nu știi nimic! 
Și chiar credeam asta. 

Cu șase zile înainte se făcuse o lună de când Leon cântase în fața mea „Serenada“ de Schubert. Nu ne gândeam ce anume semnifică data, dar nu ne îndoiam că este importantă. Instinctiv, o țineam departe de cuvinte, de parcă ar fi făcut-o mai puțin eterică. Mergeam împreună către școlile noastre și, cu orice preț, ne întorceam tot împreună. Uneori, când nu vedeam oameni în jur, ne țineam de mână. Nici asta n-o făceam mereu – ne atingeam degetele în mers, ni le împleteam o clipă, întâmplător, schimbam priviri. După aceea, seara, umblam de colo-colo pe lângă dughenele închise, între Kapiata și Adjundar, fără să ne spunem nimic. 

Atât de puternic fusese sentimentul cu care ne învăluise muzica, încât am avut nevoie să ne plimbăm puțin ca să ne liniștim. În alte situații vorbeam despre familiile noastre, el – despre muzică, eu – despre literatură. Atunci am scris prima mea poezie și i-am citit-o doar lui. Începusem să gândesc în versuri – până și cele mai banale constatări ale mele îmi treceau prin cap în rime. Știam că lumea ne bârfește, că mergem prin noroi, că războiul face ravagii, că ne împresoară nedreptățile, suferința. Știam asta, dar le lăsam să treacă pe lângă noi, le lăsam să se scurgă în rigole. Ne construiserăm o lume numai a noastră – colorată și minunată. 

Iar tata rămăsese străin de toate astea. Era atât de cufundat în gândurile lui de om mare, în știrile despre război, în tonul pe care alții i-l dădeau, încât nu avea rost să îi explic. „Nu văd ce se poate face“ – mi-a spus pur și simplu, fără să fie conștient cât este de cumplit. În acel moment l-am urât, aș fi vrut să-mi înțeleagă durerea, băteam pe loc gheața de sub picioarele mele, neputincioasă. Tata nu avea 15 ani. Își trăise iubirea cu mama, împărțiseră clipele importante, își pitiseră amintirile luminoase. Nimeni nu i le mai putea lua. 
– Când mergem în Polonia, dacă nu locuim aproape unul de altul, o să economisesc bani pentru o bicicletă și o să vin să te văd în fiecare zi după muncă – îmi spusese Leon în aceeași dimineață.
Nu i-am spus că nu cred – tata insista să nu spun nimic. Am întors capul doar. 

Zvonul despre deportare se răspândise deja. Încă din data de patru seara, un avocat, fost coleg de școală cu tata, a dat pe la noi pe neașteptate. „Ce-ai spune să fumăm o țigară în curte?“ i-a propus tatei. „Pe frigul ăsta?“ a răspuns perplex. Dar expresia musafirului a fost elocventă. I-am urmărit pe geam – se așezaseră în spatele prunului, omul acela îi vorbea serios, îi pusese mâna pe umăr, iar el strivea înverșunat chiștocul cu piciorul. S-a întors palid. 

– Ne vor expulza. Zilele astea – a spus de la ușă. 
S-a auzit un zăngănit – cratița pe care o ducea mama spre aragaz s-a izbit de podea, bucăți de ridiche s-au împrăștiat la picioarele ei. 
– Unde? 
– Departe, dragile mele. – Fața tatei era inexpresivă, doar buzele i se mișcau, de parcă erau separate de ea. – Acolo de unde nu există întoarcere. 

Din acel moment zvonurile, confuze și înspăimântătoare, au început să ne potopească. Fostul coleg de școală al tatei avea în responsabilitate proprietățile din Kiustendil, rechiziționate de stat. Cu câteva zile înainte, i-a făcut o vizită un funcționar de la Comisariatul pentru probleme evreiești, CPE, după cum îi spuneau, care i-a cerut să le pună la dispoziție depozitul de tutun „Fernandez“” de lângă gară. Avocatul a refuzat s-o facă fără să i se spună motivul. Funcționarul a încuviințat apatic, cu condiția să jure că va păstra secretul: era o chestiune de importanță națională deosebită. Fusese semnat un contract cu Germania pentru expulzarea grabnică a evreilor în Poloniа de altădată, iar depozitul le trebuia ca să ne adune înainte să ne urce în trenuri. Data deportării: zece martie, puțin după miezul nopții. 

În seara următoare, pe cinci martie, tata s-a întors cu niște vești și mai rele: primarul cerea de la comunitatea de evrei să asigure neîntârziat trei sute de găleți, trei sute de polonice, cazane și alte obiecte de uz casnic, fără a specifica pentru ce anume. Mama a început să facă bagajul. A cercetat valizele, dar a spus că nu sunt comode și a decis să coasă ranițe. Căuta un model potrivit, întreba vecine și prietene, avea nevoie de material, a descusut cuvertura de pe pat, mașina de cusut țăcănea din nou. În timp ce cosea se gândea la ceva, apoi o zbughea pe undeva, după puțin timp se întorcea cu o față încurcată, dăduse peste alte femei panicate. Cârpea ciorapi, tricota mănuși, căuta bidoane, cocea pesmeți. La un moment dat a apărut cu foarfeca, să-mi taie cozile. Se spunea că vor separa copiii de mame și mi-ar fi fost greu cu părul lung. M-am împotrivit și nu a insistat. Apoi a început să țăcăne îndârjită la mașina de cusut. 

Iar copiii se bucurau. Micii evrei se bucurau. ”Ne vom urca în tren și vom pleca în străinătate!”- cu acest strigăt m-a întâmpinat pe stradă Haim, un copil de 6 ani din cartierul meu. Și alți puști se lăudau. Urma să se urce în cel mai mare tren și să plece departe-departe, tocmai până la mare. Mai jos pe strada noastră am văzut desenat cu bățul în noroi un tren. Era cât pe ce să-i muștruluiesc pe micii artiști, să le explic că nu e motiv de bucurie, dar m-am uitat cu atenție în ochii lor luminoși și am tăcut. Când, în aceeași zi de vineri, m-am dus acasă la Leon, pe el nu l-am mai găsit, dar m-a întâmpinat Blanca. 

– I-am cerut tatei pomadă și mi-a făcut – s-a lăudat, a luat-o de pe masă și mi-a băgat-o sub nas. În Polonia vom lucra pe câmp și trebuie să ne ferim fața de arsuri. Să-i cer și pentru tine? 

M-am uitat la ea, era atât de plăpândă, ochii îi străluceau, dădea din mâini cu însuflețire. Am îmbrățișat-o și am ieșit. În timp ce mergem pe stradă, treceam pe lângă oameni neliniștiți care se grăbeau și eram nedumerită: cei mai mulți adulți credeau că ne vor duce în Polonia ca să lucrăm. Nu că ne ne-ar fi așteptat ceva frumos – preconizau mizeria, foametea, bolile și iernile grele de pe un pământ străin. Dar, spre deosebire de mine, se gândeau că vor fi vii. 

– Papa, de ce nu le spui ce scrie în ziarul acela? – l-am întrebat pe tata când mergeam spre vecini. 
– Nu sunt sigur că e adevărat. 
– Și dacă este? Nu e mai bine să știe? 
– Și dacă știu, ce? 
– O să hotărască ce să facă. 
– Nimic nu pot să facă, fata mea. Dacă ar fi avut rost, le-aș fi spus. Iar mie îmi pare rău că știu. Omul nu poate trăi fără speranță. 

Am aruncat o privire către silueta lui slabă înfășurată în palton gri. M-am grăbit înainte și zgomotul pașilor lui s-a pierdut în urma mea. Îmi părea rău că am crescut. Îmi părea rău că tata se împuținase.

„Mi-e teamă că pot să dispar. Și nimeni nu-și va da seama de asta. Și nimeni nu-mi va simți lipsa.“ 
Așa îi spusesem tatălui meu în urmă cu câțiva ani, la Frutas (1), când copiii ieșiseră fără mine. Atunci m-a calmat el, dar iată că teama mea s-a întors și mai puternică. Am privit camera noastră modestă cu două paturi, pentru mine și Aron, masa cea mică de scris, călimara cu tocul de scris rupt, am privit rafturile cu cărțile mele dragi și dulapul cu ușița crăpată. În această cameră m-am jucat, am plâns, am râs, m-am ascuns, am visat, am sperat, am pălăvrăgit până târziu cu fratele meu. M-am uitat pe geam și am întrezărit Hisarlâca2 – tot posomorât și neînfrunzit, dar solid și de încredere, la post. Puteam să mă uit la el cu orele și mereu descopeream ceva nou. Iubeam casa asta. Iubeam orașul acesta – prietenii, munții, pomii fructiferi care înotau în culoare, piața pestriță, dughenele prăfuite, clădirile respectabile. Iubeam acest pământ – aici, unde mă născusem, unde se născuseră părinții mei și părinții lor, și părinții părinților lor. Singurul pe care îl știam. 

Și vedeam că iubirea mea nu era reciprocă. Pământul era parte din mine, dar eu nu eram parte din el. Pentru el eu eram de prisos, ba chiar dăunătoare. Urma să mă răzuie precum o pată de mizerie de pe caldarâm, să mă încarce în tren, să mă arunce la gunoi. Și nu după mult timp, în această cameră urma să pășească alți oameni, în pat urma să viseze alt băiat – unul cu un sânge mai arian, pe rafturi urma să stea alte cărți, tocul de scris cu vârful rupt urma să fie înlocuit, altcineva urma să zărească Hisarlâca sau să nu-i acorde atenție, altcineva în locul meu urma să meargă la școală. Oamenii sunt ușor de înlocuit. Sau poate că nu oamenii, ci evreii. Îi încarci în tren, dispar, sfârșit, deja sunt uitați. Și viața continuă. Continuă fără mine. 

– Cât ești de frumoasă, Beca! – Mama își ridicase capul de la mașina de cusut – cosea a treia raniță și talpa ei se oprise pe pedală. Liniștea care a urmat cuvintelor ei atârna greu. Mă fixa cu privirea de parcă mă vedea pentru prima dată. În cele din urmă privirea a trecut de mine și s-a încețoșat. M-au trecut fiori. 

În toiul pregătirilor de plecare, în toiul panicii generale, mama descoperise că sunt frumoasă. Nu mi-o spusese niciodată până atunci. Nu că nu simțisem că mă place – după cum dădea aprobator din cap când mă privea, când îmi făcea codițe și după privirea înflăcărată cu care mă prezenta prietenelor ei. 
– S-a întâmplat ceva, mamă? 
M-a fixat cu privirea, s-a îndreptat și s-a apropiat de mine. 
– Ești atât de frumoasă! – și-a trecut degetele peste fruntea mea, peste obraz, bărbie. Iar în ochii ei – mândrie și frică. Semeni cu mama mea, iar ea a fost o frumusețe. Ești chiar mai frumoasă decât ea, Beca. 

Neliniștea mea creștea, voiam să mă ascund de privirea aceasta pătrunzătoare. M-am tras în spate și mâna ei a căzut. Ea părea că nici nu a băgat de seamă, a continuat să mă fixeze. 
– Și ești atât de tânără. 
– Cum se face că tocmai acum ți-ai dat seama? 
– Știi că trebuie să ai grijă, nu? Cine știe dacă mă vor lăsa să fiu mereu lângă tine. 
– Cu toții trebuie să avem grijă. Dar ce contează cum suntem de vreme ce oricum vom muri? 
– Moartea nu este lucrul cel mai îngrozitor, drăguțo. 
M-a mângâiat cu degete tremurânde. 
– Ies – s-a îndepărtat de mine. Mă duc la Rivka. Mă întorc repede. 

La amiază vremea s-a înmuiat, noroiul s-a topit, mi se lipea de tălpi și pașii mei se îngreunau. Am mers pe strada noastră, am trecut de casa lui Leon, am rezistat tentației de a trage cu ochiul pe la fereastră. Acolo era băiatul de care era legat tot ce e luminos în viitorul meu. Cu puțin timp înainte, de acolo ieșise mama cu un pachețel de praf alb în mână. Era pentru mine, conținea cianură și mama voia să-l coasă în tivul paltonului meu. 
– Uite așa, pentru orice eventualitate, mi-a spus-o cu un ton de parcă îmi dădea o batistă.

– Dă-mi-l, i-am spus. 
Mama nu s-a clintit. Fața îi era împietrită și palidă. Tata a venit lângă noi, privind-o uluit. 
– Dă-mi-l, am repetat. 
În loc să-și deschidă palma, a strâns-o în pumn. Îmi amintesc acest pumn de parcă ar fi acum în fața ochilor mei – cu pielea crăpată, vene proeminente, cu oscioare albite – tresărea de parcă era curentată. Mă întrebam dacă va găsi puterea să meargă până la capăt. Speram să nu. Pumnul s-a desfăcut și pachețelul a trecut în mâna mea. 
– Ai pus pentru toți? 
– Nu-i pot cere mai mult lui Bohor. Cel mai mult ție îți trebuie. – De ce? 
– Doar dacă te necinstesc. 
– Tuturora pot să ne facă asta. 
Fața mamei s-a crispat; a încercat să mă mângâie, dar m-am ferit. Mi-am luat privirea de la ea, n-am rezistat să văd cum suferă. 
– Pe tine te pot necinsti și ca femeie. Ești atât de frumoasă, drăguța mea. 
Tata și-a apăsat ochii cu o mână, iar cu cealaltă a îmbrățișat-o pe mama. Iar eu am strâns în mână pachetul și am fugit afară. 

Pășeam pe strada noastră, noroiul se strânsese pe tălpile mele și călcam din ce în ce mai greu. Trecusem de casa lui Leon, probabil trecusem și de dragostea mea, și de visurile mele, și de viață. Întreaga mea viață era în spatele meu, toți cei cincisprezece ani ai mei. Îmi închipuisem că reprezintă doar începutul. În spatele meu se lățea doar noroi, lipicios și dezgustător, care te înghițea, și îmi era scris să mă împotmolesc în el, mai mult sau mai puțin dureros. Mai mult sau mai puțin dureros, aceasta era singura mea alegere. 
Mergeam prin noroiul de pe strada mea în acea zi de martie, cu un soare care străpunsese norii, mângâia pământul, topea gheața. Mergeam și mă întrebam, oare merită să continui? Merita să mă lupt? Cu ce? Cu cine? Cu acei
oameni necunoscuți, care voiau să ne deporteze? Cu Hitler în Germania? Unde erau ei? Sau cu mama mea iubitoare, care îmi dăduse otravă în dar pentru o moarte mai ușoară? Cu tata care nu i s-a împotrivit mamei? Nu știam. Dar nu voiam să mă opresc. Preferam să merg înainte, până când noroiul mă înghițea. Iar în timp ce mă scufundam să simt bucuria mișcării, a speranței. Că poate exact de data asta se va întâmpla o minune. Că tocmai eu voi scăpa teafără. Sau că, în clipa chiar de dinainte de a mă scufunda, voi vedea un fulger de lumină sau un copac reflectat în luciul apei. O ultimă clipă de frumusețe. Nu merită oare să te lupți pentru asta? 

Am scos pachețelul, l-am făcut bucăți și l-am turnat în noroi. Pe urmă m-am întors și am pornit-o spre casă. 




1.
Frutas este sărbătoarea evreilor Tu BiShvat, prin care se celebrează Anul Nou al Arborilor (n. trad.)2 Hisarlâcа este un deal în apropiere de orașul Kiustendil (n. trad.)