Odată cu vremea mai frumoasă (sfârșitul primăverii, începutul verii) la Hostelul Nostru au început să vină din ce în ce mai mulți călători din vest, occidentali; americani, canadieni, europeni și australieni. Pentru mine ăștia erau occidentalii. Am observat cum mă gândesc tot mai mult la ei, încotro au pornit, de ce, cum, ce fel de părinți au avut și cum a fost copilăria lor, ce părere au despre Palestina, Israel, despre Balcani, SUA, Rusia și China, despre muncă, despre deținerea unei proprietăți în oraș, despre exprimarea creativă și inteligența artificială, despre spiritualitate, atunci și acum, în secolul 21, despre viața în pădure și pelerinajul spre est, dar mai presus de toate – de unde au bani, libertate și timp pentru a călători. Cum se poate?
Doar uneori se întâmpla să simt furie, invidie, ascunsă în spatele dorinței vesele de a descifra de ce, de exemplu, Dominik este exact așa cum este, și nu altfel. De ce sunt eu așa, Aladin altfel, iar Dominik în felul lui? Care sunt punctele noastre comune, elementele noastre comune și unde se află ele?
De când m-am mutat în Hostelul Nostru, ieșeam foarte rar afară; doar la magazin, la bancă sau casa de schimb valutar. Am stat mai mult timp și am fost mai implicat decât orice oaspete; eram simultan și migos,1 și localnic, și occidental, dar îmi doream din ce în ce mai mult să fiu doar occidental, din cauza asta se dezvolta în mine, imperceptibil, o atitudine de victimă – eu, victimă, pentru că eram ceea ce îmi doream să fiu în acel moment. Occidentalii pleacă, doar pleacă, mănâncă, mănâncă rahat, se prostesc, au cardurile lor la care nu știu nici soldul inițial, nici cel final, nici prețul călătoriilor. În timp ce migosii put, negociază, sunt murdari, gălăgioși – stricând astfel imaginea idealizată a lumii și a Serbiei pe care o aveam în minte, o imagine care de fapt nu există în realitate. Nu pot să învăț nimic despre lume de la ei, când ei nu au văzut nimic din lume (pe deasupra, ei nici nu știu engleză). Căleau ceapă la fiecare masă, găteau ficat și, într-o tigaie, hamsii înecate în ulei – și în timp ce îi priveam astfel zi de zi, îmi aminteam și înțelegeam lupta și problemele lor, mental, dar nu puteam accepta că trăim împreună și că prezența lor apropiată în viața mea îmi submina identitatea occidentală pe care mi-o imaginasem despre mine. Am suportat, m-am străduit să înțeleg, să nu mă enervez, să mă mențin la un nivel occidental înalt, nepăsător, dar nu am putut să-i ajut nici pe ei, nici relația noastră. Îmi doream să ne împrietenim, să bem împreună, să împărtășim povești despre frumusețile lumii, să ne sărutăm și să ne îndrăgostim, dar toți se grăbeau pe drumul lor și, în acea grabă, evitau Hostelul Nostru din cauza migosilor. Doar dormeau în hostel, iar apoi își petreceau ziua întreagă pe-afară. Mulți occidentali chiar își anulau sau își scurtau șederea la noi când vedeau situația din interior. Eram ca un centru de primire, o casă sigură pentru refugiații din est și pentru acești localnici, refugiați de ei înșiși.
Mă simțeam groaznic până când am realizat și am acceptat că sunt gelos, că-i invidiez pentru călătoriilor lor în lume, în timp ce eu eram prins în hostel, la Belgrad, în Serbia. La baza întregii mele frământări stătea gândul că sunt un preș, un om-preș în fața ghișeului de recepție. Un om-clopoțel, la recepție, care-i salută și îi conduce pe occidentali în drumul lor spre est, îi salută și îi petrece pe migosi în drumul spre vest.
Desfăcând pachetul invidiei mele față de occidentali, am descoperit și o furie aparte, îndreptată către cei cu pașapoarte germane. De luni de zile, de la începutul lucrului meu la recepție, ignoram și suprimam această furie (numind-o, printre altele mica furie) mai degrabă decât să o confrunt și să o elimin odată pentru totdeauna. Credeam că – dacă i-aș întâmpina pe germani în Hostelul Nostru cam așa cum îi întâmpin pe francezi și greci și indieni și japonezi și sirieni, ar fi o trădare – o trădare a strămoșilor mei și a convingerilor mele.
Nu mi-am cunoscut niciodată străbunicul, nici tatăl meu nu l-a cunoscut, iar tatăl lui – bunicul meu, nu i-a povestit niciodată tatălui meu despre el, despre străbunicul meu, pentru că abia dacă și-l amintea. În arborele meu genealogic închipuit, acel om există doar ca numele nostru de familie comun, pentru că nici măcar prenumele nu i-l cunosc, pe cuvânt că nu îl știu. Nu știu cum arăta. Nu l-aș recunoaște în fotografii, chiar dacă ar exista. Știu că străbunicul a fost într-o vreme cazangiu, meșter, făcea cazane pentru rachiu, pentru fasole și cine știe pentru ce altceva, doar pentru ca, în cele din urmă, să sfârșească într-unul din acele cazane făcute chiar de el – nemții l-au pus la fiert. Dacă era încă viu sau deja mort când l-au aruncat în cazan, nu știu. Dar mi-l imaginez ducând o viață liniștită la țară alături de soția și cei nouă copii ai săi, făcând cazane, pregătind prânzul pentru aproape tot satul, până când a apărut un grup de soldați, străbunicii unora dintre germanii de azi, care l-au fiert în cazanul făcut chiar de mâinile lui.
Optzeci de ani mai târziu, în Hostelul Nostru intră germanii, urmașii străbunicilor lor despre ale căror vieți nu știu nimic. Totuși, în ciuda acestui fapt – îi urăsc. Dacă vin mai mulți, mai ales bărbați – îi urăsc de nedescris. Vreau conflict. Vreau să-i dau afară cu forța din hostel, afară, out, austgen! Pe femeile din Germania nu le urăsc, doar nu-mi plac, iar față de cele care mi se păreau atrăgătoare eram neutru. Dacă erau foarte atrăgătoare, atunci naționalitatea și limba pe care o vorbeau se retrăgeau în plan secund.
Ocupându-mă de problema asta, m-am gândit la următorul caz: dacă în hostel ar apărea un german, dar, de exemplu, cu documente spaniole și un nume neutru, să zicem – Denis... Palmas. Las Palmas, nu, e prea spaniol. Denis Palm...freud. Asta merge. Și să presupunem că am începe o conversație în limba engleză, fără niciun accent german din partea lui, și s-ar dovedi a fi un tip foarte simpatic – l-aș urî ca pe un german? Hm. Da. Dacă s-ar fi numit Las Palmas, poate că nu l-aș fi urît. Și dacă străbunicul lui Denis ar fi fost nazist, dar eu aș afla asta doar după despărțirea noastră, în timp ce părinții lui Denis ar fi fost, să zicem, oameni obișnuiți, cu defecte comune, care lucrau, să zicem, la primăria din Glovenburg. Și dacă Denis s-ar fi mutat în Valencia acum cinci ani, ar fi învățat spaniola, ar fi obținut documente spaniole (poate chiar și-ar fi schimbat numele din Palmfreud în Las Palmas) – ce aș gândi? Ce-aș simți? Mai puțină furie? Doar invidie? Poate că prietenia noastră ar fi decurs fără nicio prejudecată.
Dar Denis nu a venit, nici Las Palmas, nici Palmfreuder, însă a apărut un tip pe nume Hermann Reizinger. A sosit cu motocicleta la Hostelul Nostru, a parcat-o lângă balustrada treptelor de la intrare și, în timpul check in-ului, fără să-l întreb nimic, a început să-mi enumere: Am propria mea firmă, vânzări online, drop shipping, frații Tate și un magazin pe amazon, am plecat la drum la ora opt dimineața, pe douăzeci și șase iulie, din Berlin după o petrecere. M-am născut în Glovenburg, un orășel de lângă Düsseldorf, iar viața mi s-a schimbat în acea noapte și nu mă mai întorc acolo. Am făcut pauze la fiecare două-trei ore ca să îmi întind picioarele și să fumez niște hașiș – scriu jurnale de călătorie pe Instagram, mă dor mâinile, îmi amorțește spatele pe motocicletă. Am înnoptat la Haflpafhen, Schlietz și Grifenbarosh, în Schlietz m-am culcat cu recepționera hotelului unde am stat. Știi cum arăta – trebuia s-o fac, am investit vreo două-trei mii de euro doar în motocicletă pentru această călătorie. Am mers cu cinci sute nouăzeci de milioane de kilometri pe oră și am consumat două miliarde și jumătate de rotații, mii, milioane, miliarde de rotații – și ascultându-l, am pierdut contactul cu realitatea.
Dar ia să te întreb ceva, Herr Reizinger – și bunicu-tău venea tot așa cu Zündapp-ul în Serbia?2 Ha? Plătești cu cardul? Dă-mi cardul ăla să ți-l bag cu mână cu tot în toba încinsă a motocicletei, ocupator ce ești! Două mii de euro! La naiba! Nici măcar bagaj nu ai! Care e PIN-ul? Îți cumperi tot ce-ți trebuie de pe drum, nu?! Și ce ne rămâne nouă? Să te cazez în camera 22, cu migranții, să te înnod ca pe un balon în formă de animal, steroid deformat ce ești, bam, bam, bam – au, au, au – și zbang! Mi-am revenit. M-am trezit. Stăteam gâfâind pe scaunul recepționerului, în timp ce Hermann întindea mâna cu cardul către mine. Nu am făcut nimic, nu am spus nimic cu voce tare, it’s all good, baby, baby.
După acest incident, m-am lăsat cuprins de procesul de reîmprietenire cu germanii, în timpul căruia a trebuit să mă desprind de străbunicul meu, de istoria mea, de statul și națiunea mea, de întreaga mea viață cunoscută și necunoscută, personală și familială, în numele unui viitor sănătos. În numele posibilității de a-i vedea pe toți clar, real, cu adevărat real – și pe străbunicul meu, și trecutul, și istoria. Așa am aflat că după confuzia și tristețea inițială cauzate de despărțirea de cei din familie (a lui de ei și a lor de el), străbunicului i-a fost de fapt foarte bine să nu mai existe în durerea terestră, pentru că după peripețiile menite lui, inevitabile, cerești, orice durere a încetat să mai existe. S-a regăsit undeva în cosmos ca o particulă strălucitoare, extrem de inteligentă care poate fi oricine și orice, o particulă strălucitoare de fost-străbunic care cunoaște măreția și vastitatea tuturor lucrurilor.
„A durut pe moment”, mi-a spus, „dar treci peste asta, uiți, pentru tine, totul se uită. Dacă am putut eu, poți și tu”. Asta mi-a spus. Asta și să am grijă de dinți. Apoi a văzut o piuliță în praful de lângă bordură, a ridicat piulița de pe jos, triumfător, ca și cum ar fi fost o pepită de aur, și a dispărut într-un fulger de lumină, exact așa cum apăruse mai devreme în fața mea, pe stradă.
1. Autorul inventează termenul care se referă la migranți, făcând aluzie și la faptul că pe parcursul romanului îi devin apropiați ca niște amigos, adică prieteni în spaniolă. (n. t.)
2. O motocicletă cu ataș tipică Reich-ului german.
