Venisem în București ca student la limbi clasice dintr-un oraș de provincie a cărui numire n-ar adăuga nimic poveștii, să-i zicem C***, dar care avea în comun cu toate celelalte orașe de provincie ale țării faptul că peste străzile, blocurile, parcurile, piețele și locuitorii săi se lăsase în anii aceia o tristețe transparentă și înceată, subțire ca o peliculă de bacterii, pe care adulții o întâmpinau cu veselia lor disperată dintotdeauna, nefiind încă în stare să presimtă în aer absența viitorului ce chiar atunci părea să se suspende pentru o vreme din istorie. Plecasem de-acasă dimineața devreme, plin de speranță, cu două zile înainte să înceapă cursurile, ca să am timp să mă așez în noua casă și să învăț măcar drumul cu metroul până la facultate, după ce încă dinainte să plec mă plimbasem zile întregi cu degetul pe o hartă împăturită a Bucureștilor, ca să iau pulsul marilor artere și să verific de zeci de ori cum se legau vinișoarele mai mici ale orașului de viitorul meu cuib, în care îmi închipuiam că aveam în sfârșit să descopăr, ajutat de această nouă și promițătoare libertate, o viață care avea să fie numai a mea. Aveam cu mine o geantă de voiaj imensă, neagră, pe care o împrumutasem de la vecini și în care-mi aruncasem haine, căni, farfurii și tacâmuri, câte unul din fiecare, prosoape și câteva încălțări, două sau trei cărți de poezie – din care pe-atunci citeam cu o pasiune vecină cu prostia, gândindu-mă că simplul fapt că le citesc cu plăcere și răbdare are să-mi așeze cumva versurile, rimele și ideile în minte și că asta era suficient să mă transforme într-un maestru.
Înainte să vin în capitală, văzusem din ea doar câteva bulevarde și știam din auzite că avea două milioane de locuitori, o cifră care mamei i se păruse de negândit, dar de care mie nu-mi era teamă, plin cum eram încă de naivitatea unei adolescențe neconsumate; ajunsesem în oraș cu seninătate nestudiată și un entuziasm nesăbuit, care aveau să-și dovedească limitele mai târziu când, pus în fața unor dileme simple și cât se poate de cotidiene, aveam să mă arunc asupra lor cu patosul, afectarea și graba celor care nu au învățat încă să-și ajusteze reacțiile la lume. Eram, în plus, un produs al clasei muncitoare și n-aveam niciun lucru pe numele meu și foarte puține lucruri în cap, în afara unei idei curajoase c-aș fi poet, care-mi făcea capul greu și-mi dădea o oarecare încredere în mine, acum știu că necuvenită; poate nu-i de mirare că citatul meu preferat din perioada aia era unul din Moby Dick, în care se vorbea despre nava Pequod, plutind pe mare cu cala goală și bordul greu de balene moarte, ca despre un student famelic cu capul plin de Aristotel.
Primele trei, patru luni de zile am stat în gazdă în apartamentul unui fost inginer de metrou, al cărui nume l-am și uitat. Plăteam pentru o cameră cam patru sute de lei pe lună și nu aveai voie să aduci acasă pe nimeni. Era un bătrân rău, cu respirația grea, cum mai cunoscusem și-n blocurile de nefamiliști cu pereți subțiri ai copilăriei mele și care în casă purta mereu niște izmene pe care memoria mea le asociază și acum coridoarelor insalubre ale spitalelor de provincie. Albe, cu dungi albastre și cu nasturi. Sub ele, abia dacă-i puteai ghici corpul și nici diafragma nu părea să i se miște când respira – așa că am bănuit că e pe moarte, deși n-avea în purtare nimic din blândețea circumstanțială pe care muribunzii, măcar din spaimă, dacă nu din convingere, reușesc să le-o arate și altora. Chiar și-n pragul morții, încerca să se asigure că toate lucrurile pe care le făceam în casă nu distrugeau cu nimic ecosistemul de ore de trezire inumane, urinări frecvente și preumblări nocturne pe care și-l crease tacticos în ultimele decenii și după care puteai să-ți potrivești ceasul, iar cele mai dese discuții pe care le aveam cu el erau despre curățenie, despre cum trebuia să cumpăr și eu odorizante pentru veceu, saci de gunoi, capete de mop și alte lucruri. Când eram plecat la cursuri, intra în odaia mea și se uita la covorul și la mobila din cameră să vadă dacă e totul în ordine și dacă nu le-am făcut ceva, iar odată când găsise pe o carpetă din pragul camerei o pată de nu mai știu ce, mă întrebase seara, când mă prinsese în bucătărie, dacă nu cumva m-am căcat pe ea. Mie nu-mi plac chiriașii care se cacă pe covoare. Am rămas mut. Dar el întrebase foarte serios și m-a pus s-o spăl și-am dormit în seara aia în minte cu teama că o să mă dea afară a doua zi.
Alteori îl găseam când intram pe ușă seara stând în bucătărie cu soră-sa, care venea la el de pe undeva din Ilfov și-l mai ajuta, făcându-i curat și dereticându-i casa, sau însoțindu-l în vizitele dese la un spital din Berceni, de unde se întorcea o dată pe săptămână cu teancuri de analize pneumologice, pe care le citea cu mare atenție când rămânea singur. Când erau amândoi de față, îi vorbea femeii despre mine la persoana a treia, ca și cum n-aș fi fost acolo.
E băiat bun, îi zicea. Dar nu prea vorbește.
Și-așa era, în preajma lui tăceam ca o carmelită, ascultându-i respirația astmatică de viezure pe moarte și înțelegându-ne mai mult din priviri și gesturi, fiindcă dacă-i vorbeai prea mult își pierdea răbdarea cu tine și vedeai dintr-odată în postura lui, în gesturi sau în privire o agresivitate abia stăpânită care-ți dădea de înțeles că nu mai vrea să-i stai în preajmă. Soră-sa era și ea subțire și suptă la față ca el și odată am găsit-o la mine-n cameră, privind în jur cu ochi exoftalmici și băgăcioși. Ca să se justifice, mi-a spus că era mizerie acolo și că ar fi trebuit să am grijă de cameră, fiindcă n-aveam să stau la ei pentru totdeauna și trebuia să mă gândesc că nu e casa mea; mi-a zis-o cu vocea mieroasă, plină de falsă răbdare, a bătrânilor care se fac că te învață ceva, dar mi-am dat seama, văzând-o încurcată, că nu să facă curat venise, ci să vadă cum trăia străinul care eram și pe care-l luaseră în casă, împinsă de la spate de o combinație de curiozitate indiscretă și instinct de moșier zgârcit pe care numai la proprietarii din București am mai întâlnit-o. Erau amândoi oameni din aceia, mereu prea mulți, care emană indispoziție și când sunt fericiți, dar cum el stătea tot timpul în cameră uitându-se la televizor și cum eu eram mai degrabă plecat și reveneam doar seara, nu ne întâlneam prea des, spre ceea ce luam drept marea ușurare a amândurora.
E lucru straniu să pleci din casa familiei tale și dintr-odată să te pomenești trăind cu străini. Fusese lucru straniu până să-l și găsesc pe bătrânul ăsta fără nume. Venisem în București cu trei săptămâni înainte, la sfârșitul verii, să caut gazdă prin ziarele cu anunțuri telefonice și petrecusem o zi întreagă prin parcuri, în apropierea cabinelor telefonice, sunând bătrâne tipicare și bătrâni domoli, umblând apoi după adrese de-a lungul vechilor cartiere muncitorești, frumoase numai în soarele acela de vară târzie, pentru ca de îndată ce le vedeai pe dinăuntru, blocurile să-și arate murdăria și cariile, ca niște clădiri vii care-și așteptau decesul și pe care doar respirația fornăită a locatarilor părea să le mai țină în viață. Mulți dintre oamenii pe care-i sunai te refuzau încă de la telefon, măsurându-te după voce sau după ce studiai. Pe-atunci doctorii, avocații și polițiștii erau de mare viitor și primiți cu brațele deschise peste tot. Un bătrân din Colentina mă întrebase ce înălțime am și când i-am spus că am 1,85 a scos un strigăt de uimire și mi-a zis că sunt prea înalt, că patul pe care-l avea era pentru oameni mai scunzi și mi-a închis în nas. Altora le spuneai Studii clasice și te-ntrebau ca dintr-o altă emisferă Păi și ce faceți dumneavoastră acolo? și-atunci le închideai tu în nas, regretând că nu ești polițist și că buzunarele viitorului n-aveau să fie pline de bani pentru tine. O doamnă din Rahova avea o cameră mare, dar era toată roz, cu covoare moi și albe pe jos și, când am deschis șifonierele cu oglinzi ca să mă uit înăuntrul lor, am văzut că erau căptușite pe toți pereții cu postere din reviste pop pentru adolescente, atât de sinistre că am avut un recul speriat. Un alt tip, pe care mi-a luat o oră să-l găsesc, închiria mansarda netencuită a unei spălătorii auto, dar nu erau în ea decât un pat fără cuverturi și un reșou cu butelie pentru încălzire, iar pe Edgar Quinet încă un altul – cu voce de femeie răgușită și pe care mai târziu aveam să-l văd cerșind bani de medicamente pe trotuarul Universității – închiria nici mai mult nici mai puțin decât o debara cu o sută de dolari pe lună. Nu avea nici baie, nici bucătărie, era doar o cameră de doi metri pe doi, cu o spetează de canapea transformată în pat, înghesuită într-un colț al debaralei fără culoare. Mi-a zis că dacă am mai multe lucruri și nu încap, aș putea să le mai țin pe la prieteni, unde mi-a sugerat c-aș fi putut să mă duc să mă spăl, și-atunci mi-am dat seama că, în sărăcia anilor ălora, bucureștenii ți-ar fi închiriat și un veceu exterior dacă ar fi crezut că pot să câștige ceva de pe urma ta.
Pe fostul inginer de metrou astmatic l-am găsit seara de tot, când aproape că nu mai aveam speranță să găsesc ceva. Era opt și jumătate când l-am sunat și mi-a zis direct: – Haideți s-o vedeți.
Apartamentul era la Toporași, înspre Drumul Găzarului, iar eu îl sunasem de la un telefon public de pe Câmpineanu, cu ziarul de anunțuri deschis pe tăblia de tinichea a cabinei telefonice. Aveam un telefon mobil, dar nu puteam decât să fiu sunat pe el – așa că mi cumpărasem două cartele pentru telefoane publice și-mi petrecusem ziua în parcul mic de lângă biserica Krețulescu, citind paginile imobiliare ale ziarelor de anunțuri, unde le încercuiam cu o cariocă verde pe cele pe care mi le permiteam. Când strângeam în jur de zece, mergeam până la o cabină din apropiere și mă puneam pe sunat. Alo, doamnă, bună ziua, vă sun în legătură cu anunțul din ziar. S-a dat, se răsteau cei mai mulți la mine și nu mai stăteau la discuții. Unii îți spuneau că au închiriat camera înainte să le spui ce vrei, cu voci ușor disperate, ca și cum anunțul ăla ar fi fost una dintre marile greșeli ale vieții lor. Dar se întâmpla să dai peste alții, mai ales femei, care îți cereau întreg istoricul familiei, până la rudele îndepărtate și la ultimele cinci localități în care avuseseși domiciliul înainte să-ți spună unde stau și cum poți ajunge acolo. Unora le era frică să nu vii peste ele în casă, să le spargi capul și să le iei banii de pensie; altele voiau să se asigure că vii dintr-o familie bună, cu bani, cu părinți cel puțin profesori sau funcționari – adică, în limbajul vremii, intelectuali –, care își învățaseră copiii lecțiile necesare de obediență și rușine.
Bătrânul făcuse parte din ultimul set de zece pe ziua aia și n-a stat deloc la discuții, iar eu am crezut că ăsta era semn bun. Am ajuns acolo în jumătate de oră, doar ca să văd din tramvaiul 21 că în drum era casa memorială Bacovia și întreaga zonă să mi se pară dintr-odată, în ciuda oricărei evidențe, ca o mare alee a culturii, mărginită de blocuri a căror urâțenie n-o puteai vedea la ora aia și la parterul cărora, câteva săptămâni mai târziu, la
lumina zilei, am văzut numai magazine mixte, șaormerii și agenții de pompe funebre, ca o alegorie transparentă a vieții consumate în intervalul dintre mâncare și moarte. Inginerul stătea într-un bloc de la stradă, la etajul al treilea – era un apartament comunist cu două camere, care nu s-ar fi distins prin nimic, decât prin faptul că-l găsisem la sfârșitul unei zile lungi și obositoare și, în felul ăsta, apăruse minții mele ca o salvare. Dădea în chirie dormitorul, în care erau un pat mic cu o ladă la capăt, o masă, un șifonier maro imens, din acela vechi – în care-și țineau bătrânii plăpumile și cuverturile la naftalină, și un soi de noptieră cu oglindă, pe ale cărei margini cineva lipise demult niște abțibilduri cu personajele unui serial american din anii nouăzeci. O iau, i-am zis și deși mă măsurase atunci lung și mă întrebase ce vârstă au părinții mei, cu ce se ocupă, la ce facultate am dat, unde e sediul ei și dacă-mi permit să plătesc chiria lunar, fiindcă el n-avea de gând să se milogească de mine, nu mi-am dat seama că toate întrebările astea erau avertismente și-am zis că-mi pune întrebările ca să vadă ce fel de om sunt. Bine, tinere, mi-a zis într-un final, și i-am plătit arvuna chiar din seara aia, numărându-i banii în palma întinsă. El mi-a dat cheia și i-am zis că revin pe 29 septembrie, înainte să înceapă cursurile, așa cum am și făcut, luând cu mine geanta de voiaj imensă și neagră, în care îndesasem toate obiectele necesare vieții, pe care o simțeam luată de la început.
