Măi, fetelor
 

Măi, fetelor, pe unde n-am fost eu. Eu am lucrat în comerț — în afară de doi ani în care am muncit cu plumbul, la fabrică, puneam matrițe la radare militare care erau folosite lângă Japonia, știu, că au fost băieții noștri acolo și ne-au zis, cam dezamăgiți, că ce facem noi e pus la fundul oceanului.

 L-am născut pe fiu-meu când o căzut Uniunea Sovietică. Nu era nică atunci. Scuzați-mă că eu vorbesc așa, în dialectul nostru local. Cum o zis italianul la care am lucrat câteva luni — după ce o căzut Uniunea Sovietică, am fost col culo per terra. Cu fundul la pământ. Trăiam la soacră-mea la apartament, n-aveam păsări, animale. Pentru lapte trebuia să stai mult și bine la coadă. Eu cu copil mic... Salariile întârziau cu lunile. Noi am investit aiurea, am pierdut toate economiile. Se făceau scheme atunci cu privatizările. Și ce-i zic eu lu bărbatu-meu, ia să mă duc până la Piter, la Sankt Petersburg, să văd, poate cumpăr ceva de-acolo și vând acasă. Am făcut vreo mie de euro atunci. Da acolo, văd că produsele-s aduse din Istanbul și din Pekin. Beijing, da. Mă gândesc eu: dacă aduc ei produse de-acolo înseamnă că are un sens, o făcut ei niște calcule și le-o ieșit mai ieftin. Da de ce să nu mă duc eu direct la turci, fără ocol prin Piter?

Doamne, fetelor, vedeți ce murdar e covorul ăsta? Scuzați-mă, eu demult n-am călătorit cu trenul, da văd că nu s-o schimbat din anii 80. Covorul ăsta trebuie aruncat. Merg acuma să-mi fac buletinul românesc, că nu mai știi, cu războiu' ista, poate o să am nevoie. Doamne, așa urât se purta funcționarul cela care mi-o primit pachetul de documente... În centrul vechi era biroul. Urât se purta cu toți. Poate acuma s-o mai schimbat, lucrează tineri. Eu i-am zis... Bunica mea e înmormântată la Râmnicu-Vâlcea.

Bunelu s-o dus înapoi acasă în 44 să mai ia niște lucruri după ce-o emigrat. Da rușii o închis hotarul. Unsprezece ani nu s-o văzut, nu și-o scris nimic, că nu se putea. Numai după ce o murit Stalin de-amu le-o dat voie să se viziteze. Scuzați-mă, iaca m-am emoționat. Bunelu de-amu trăia cu altă femeie, o avut un copil cu ea. O murit la un an după ce s-o întors bunica. Atac de cord. Șaizeci de ani avea, cât am și eu, iaca-amuș. Da eu nu-s gata să mor!

Cred că mi s-o mărit tensiunea. Că m-am emoționat. Așa se întâmplă, îmi crește tensiunea și îmi apar mucii de nicăieri.

Da ce spuneam, c-am uitat... A, de Istanbul. Mai întâi s-o dus bărbatu-meu, da el o venit cu niște prostii... Sutiene de proastă calitate, pomadă care puțea, nici n-o puteai pune pe buze. Și-am zis: lasă, că mă duc eu. Atuncea era la modă pielea. Și am început eu să cumpăr scurte de piele. Da turcii îți arătau o calitate în vitrină și îți puneau altceva în geantă după ce cumpărai. Numerele nu corespundeau... Mă uitam pe urmă... La spate era bombat... Eu le presam ca să le-ndrept. Da turcu-mi spunea, vezi că muncitorii lucrează noaptea și ei iau ce număr apucă, mai încurcă fața cu spatele, de nesomn. Ehehei, atuncea am zis: da ce moldovenii noștri-s mai proști? Noi am avut cel mai mare combinat de piele din Uniunea Sovietică, dar dacă n-o fost un director bun... S-o dus combinatul odată cu Uniunea. Acuma mi-am zis: dă să cumpăr piele și să cos eu. Eu un nasture numai știam să cos atuncea, da am învățat. La început, nu vroiam să cumpăr pielea cea mai scumpă. Da turcu' mi-o zis că altfel n-are sens. O mers bine... Vindeam la piață. Până o ieșit pielea din modă.

Atuncea am început să mă duc în Pekin, să iau pufoaice de-acolo. Acolo pe strada centrală era frumos, cu flori, aranjat. Da cum mergeai pe străzile mai lăturalnice, era o putoare... Nu știu, n-aveau canalizare ca lumea sau ce era acolo... De-un lucru îmi pare rău, că n-am mers să văd... ăsta, cum se numește... Peretele... Zidul Chinezesc. Tot spuneam că o să merg data viitoare, de vreo șapte ori am fost în Pekin, da n-am mai ajuns... Trebuia să iau eu ceva într-un magazin, da n-am vrut să plătesc chirie... Pe urmă s-o-nceput problemele de sănătate și a trebuit să-nchid firma...

Fetelor, cu sistemul hormonal lucrezi, el te trezește și cu el te duci la culcare. Totul depinde de hormoni. Eu am avut niște probleme cu glanda tiroidă și n-am mai putut lucra. De-atunci am început să-l ascult pe doctorul Berg. El e american, da eu îl ascult în traducere în limba rusă. Cred că o să-l omoare cineva, cum le spune el de direct. El zice: carnea de vită trebuie să fie de vită care o văzut soarele, o zburdat pe-afară. Tare-i bună inima de vacă și ficatul. O dată pe săptămână trebuie mâncată. E plină de vitamine grase, de fier. Ce, gata, o trecut vama? Bine că nu mi-o verificat bagajul, că am ouă pentru soră-mea... A, mai avem o vamă? Credeam că gata, dacă o schimbat roțile. Numai să nu mi le ia, ea tare vroia ouă de la păsările mele, de curte, m-o sunat să mă roage să-i aduc..

Noi oușoare mâncăm în fiecare zi. Câte două. Pun în tigaie cu oleacă de slănină — că-i grăsime sănătoasă, nu ca margarina și grăsimile astea vegetale. Și pe urmă până la patru nu mănânc, că mă ține. Fructe cu măsură mâncăm. Da pâine, cartofi - deloc, cum recomandă doctorul Berg. Soțul meu are diabet de gradul doi și așa se ține. De la 120 de kilograme o slăbit la 90. Să-l ascultați și voi pe Berg, să-l căutați pe internet.

Am mai fost eu în Dubai, fetelor, și țin minte hotelul cela ca o corabie cu pânze, cum era totul de colorat, fiecare masă, fiecare scaun, fiecare perete îți aducea bucurie, nu ca aici, cu culorile astea prăfuite din tren. Țin minte că am văzut un camion plin, plin cu trandafiri roșii... Niciodată n-am văzut atâția trandafiri la un loc. Și nu înțelegeam eu pentru ce atâția trandafiri? Da am întrebat pe cineva și mi-o zis că se pun flori peste tot când se întâlnesc șeihii. Se fac compoziții. În Dubai, la nașterea unui băiat, se dau 50 000 de dolari. Vă imaginați, fetelor? Da numai cei născuți acolo primesc, o treime din populație. Două treimi sunt muncitori din alte țări, din India, care lucrează pentru cei de pe loc. O avut ei un șeih care s-o-mpărțit și cu populația. Am mai mers eu atunci și în safari. În Dubai mai mult în excursie am fost, în China și în Turcia cu lucrul. Am călătorit eu mult.

Fetelor, să plecați de unde nu vă simțiți bine. Eu am trăit atâta într-o casă în care nu mi-era bine și iaca, de când m-am mutat în casa asta nouă mă simt altfel, parcă tot timpul a trebuit să stau aici. Mi-am făcut și un etaj pentru atelier, da cine știe dacă o să mai lucrez eu. Cea mai importantă e izolarea. Căldura trebuie nu atât creată, cât menținută. Am și niște geamuri așa, mai întunecate, dar se face tare cald când e soare. Am panouri solare. Le-am adus singură din Taiwan. Că n-am vrut să mă conectez la Union Fenosa. Și geotermală vreau să-mi pun. Gaz nu folosesc. Noi casa încă o construim, dar și trăim în ea. Deamu de mulți ani. 

Nu ca vecinii, care în doi ani și-o făcut casele, că ei pe bani furați, nu câștigați le-o făcut. Eu minciuni nu spun — am plătit toate impozitele, că n-am vrut probleme. Da vecinii... în doi ani și-o terminat casele, că trebuiau să aștepte să se usuce betonul, altfel le făceau într-o sutcă. Într-o zi adică. Unu o strâns bani pentru Plahotniuc, celălalt cred că l-o ajutat. Eu cinstit vă spun. S-o apucat ei de construit drumul, ne-o cerut și nouă bani, da eu de ce să dau bani pentru ceva ce trebuie să construiască primăria? După ce l-o construit, ne-o blocat calea acasă. O pus tractorul acolo. Măi, omule, îi zic, cum să merg acasă? Am chemat poliția, am chemat primăria, da ei ziceau că nu știau nimic, că nu este autorizație pentru drumul ăsta. Cum să nu fie autorizație? Că un pai nu poți să pui pe un drum public fără autorizație. Poate o luat mită cineva de la primărie și-o închis ochiul.

Am vrut să-mi pun apă, să mă conectez, știi cât mi-o luat? Nouă luni! Fiecare semnătură ia câte o lună. Și parcă îți face o pomană când ți-o dă. Acuma mi-o mai rămas să sap șapte metri până la canalizare. Da numai companiile cu autorizație pot săpa și fiu-meu s-o uitat că toate îs fondate de oameni de la minister, adică prin interpuși, rude, cum se făcea pe timpul lui Plahotniuc. Una mi-o cerut 3000 de euro să sape șapte metri, alta 20 000 de lei, alta 15 000 de lei. Pentru șapte metri! I-aș săpa eu, da tre să ai autorizație de la Apă Canal. Precis că e o schemă aici, ia să cercetezi, că tu ești jurnalistă. În Germania plătești 1 500 de euro și-ți trage imediat apă. Da eu de-amu am plătit 2 000 de euro. Și-ncă n-am apă. În România este o lege că de-amu nu mai plătești deloc conectarea, plătește statul.

Doamne, cum au bombardat rușii Ucraina zilele astea, de Crăciun, de Anul Nou...

Și cum își trimit ei soldații fără papuci cu numărul lor, cu mâncare expirată... Așa o tratat ei tot timpul omul. Când o venit în 44, o distrus tot. O furat.

Străbunelul meu o murit în război în Japonia. În 1905.

Când s-o-nceput războiul, am sunat la soră în România să zic să vin la dânsa în caz de ceva.

Și-am luat vreo sută de pufoaice mici care mi-o rămas în garaj, nepurtate, nou-nouțe, și le-am dat la refugiați. Că, Doamne, cum veneau unii pe frigul cela, numai cu-o pungă într-o mână și-un copil în cealaltă... Când veneau săracii, am în vedere, că la început o venit mai mult bogații.

Ei, ce, ai adormit? Mă culc și eu, da baba nu poate dormi pe saltea de asta și-n gălăgie...