Colinda deja de jumătate de oră pe coridoarele clădirii „Afurisita“ și nu putea să găsească ușa „Nenorocita“. A trecut pe lângă atât de multe inscripții – „Putrezita“, „Poponăreasca“, „Aia mișto“, „Aia ca lumea“ și „Ușa asta de unde a apărut?“, dar nici urmă de „Nenorocita”. De fiecare dată când trebuia să vină în clădirea asta, parcă era acolo pentru prima dată, cu toate că era a zecea oară. Pașii ei răsunau pe coridoarele monotone, în timp ce se străduia să pășească doar pe partea albă a podelei, parsosită ca o tablă de șah. Chestia cu pășitul nu era o cerință. Dar era mai interesant așa. 
La un moment dat, când deja își pierduse complet speranța, în fața ei a apărut o ușă roșie. A citit plăcuța. A intrat. 
– Bună ziua! 
Ghișeul era pustiu. A privit în jur. În cameră se vedeau vreo zece ghișee, dar toate erau închise, goale, părăsite. 
– Ei, da’ haideți o dată, cât timp să vă mai aștept? – a bombănit femeia în vârstă care se materializase ca prin farmec pe scaunul din spatele paravanului de plastic. – Am venit să depun o completare la declarația fiscală. Pentru un impozit pe proprietate achitat. 
– Păi, nu se poate așa ceva. 
– Mi s-a spus să vin la dumneavoastră, pentru că este o greșeală în prima declarație. – Dați-mi documentele – femeia și-a întins mâna, a pus-o în deschizătura ghișeului și s-a încruntat, de parcă ar fi vrut să arate că făcea mișcarea cu eforturi foarte mari. Lidia i-a dat primul dosar și s-a aplecat peste celelalte din geantă. Mâna funcționarei, ca un arc, a tras documentele. Înainte să apuce să se ridice, Lidia i-a auzit vocea iritată. 
– Dar astea nu sunt toate documentele! 
– Da, uitați – Lidia i le-a dat, iar femeia le-a tras și mai brusc. 
– Ce-i cu adeverința asta? E corectă. 
– Da, dar documentele de la colegii dumneavoastră nu erau corecte. 
– Ce nu este corect? 
– Boriana Simova nu trebuie să fie menționată. E moartă. 
– Asta nu e problema mea. 
– Atunci cui să mă adresez? 
– Plătiți din nou și vă eliberez o nouă adeverință. 
– Nu e nevoie de una nouă, vreau doar să schimb o pagină din cea veche. – Nu se poate, pur și simplu, uite-așa, să schimbăm pagina. Mergeți la colegii care au greșit. 
– Deja i-am sunat, mi-au spus să vin la dumneavoastră.
Femeia din spatele ghișeului scosese deja teancul de documente prin deschizătură și nu auzea (sau nu voia să audă) explicațiile Lidiei. 
– Sunt la etajul patru, la camera „Pe-a mă-tii“, ușa albastră. Mergeți și întrebați-i pe ei. 
Bineînțeles, a găsit cu greu liftul care să urce până la etajul al patrulea. Toate lifturile din clădirea „Afurisita“ erau numerotate, vezi Doamne, pentru confortul vizitatorului, fiecare lift ajungând doar la un anume etaj. Ideea era să nu se intersecteze. Ceea ce însemna și că de la un etaj la altul se ajungea mai greu, deoarece trebuia să schimbi lifturile. Lidia a înțeles asta destul de repede. Și-a dat seama și că toate lifturile coboară la parter și s-a gândit că cel mai ușor mod de a se deplasa e să o ia automat în jos și de acolo să îl caute pe cel care să o ducă până la etajul bun. 
Ceea ce a și făcut . Și cu toate că s-a orientat repede cu lifturile, i-a luat o întreagă veșnicie să găsească camera „Pe-a mă-tii“, înghesuită lângă toaletele de la etajul patru. Cel puțin, dacă i se făcea greață după ce pleca din camera asta, avea unde să vomite. 
Și a intrat. Camera clocotea de muncă asiduă. Desigur, îndeletnicirile nu erau tocmai legate de muncă, dar spiritul activ era la nivel înalt. Domnul din spate rupea netul și striga ceva în căștile lui cu microfon. Lângă el, o doamnă între două vârste își dădea cu ojă. Cineva citea, altcineva doar foșnea niște hârtii. Lângă automatul de bilete de ordine stătea un paznic. Când Lidia a închis ușa după ea (un pic mai zgomotos decât trebuia) paznicul s-a trezit și a invitat-o să își ia bon de ordine. Ea a apăsat butonul automatului, deși era singura persoană din cameră care aștepta. Numărul ei – 1313 – s-a afișat imediat deasupra celui de-al treilea ghișeu. În spatele deschizăturii stătea un domn între două vârste, cu chelie și ochelari mari. – Cu ce vă pot ajuta? 
Lidia s-a mirat de amabilitatea funcționarului. 
– Colegii dumneavoastră de la camera „Nenorocita“ m-au trimis în legătură cu niște declarații fiscale. 
– Dați-mi să văd dacă ați venit unde trebuie. – Și a întins mâna, iar ea i-a dat documentele. 
– E o greșeală la certificatul de moștenitor. 
– Să vedem. În sistem totul arată corect. 
– Nu știu de ce nu apare în sistem, dar Boriana Simova trebuie să apară ca decedată. – Evident, acest fapt nu a fost consemnat. 
– Bine, și eu ce să fac în acest sens? 
– În principiu eu pot să fac corectura, dar trebuie să-mi aduceți certificatul de deces. – De unde să-l iau? 
– E foarte simplu. Coborâți la parter, cel mai apropiat lift este fix pe cealaltă parte a toaletei. 
– Așa... 
– Apoi trebuie să mai mergeți până când ajungeți la o scară, coborâți două etaje, apoi stânga, la rotondă faceți dreapta și a treia ușă iar la dreapta este ușa dumneavoastră – neagră la culoare. 
– Mulțumesc! 
Lidia nu era sigură că a reținut toate instrucțiunile, dar îi era jenă să încerce să le repete în fața ochelarilor mari ai domnului. 
– După aceea puteți să vă întoarceți și înregistrăm decesul. Lucrăm până la orele 16:00. 
Spuneau mereu că lucrează până la orele 16:00, cu toate că pe ușa clădirii scria 17:00. Nu era clar dacă diferența de o oră era născocită de funcționari, ca să plece mai devreme, sau ca să poată ieși publicul din clădire înainte de finalul zilei de muncă. În orice caz, Lidia spera să termine treaba pentru care venise în cele patru ore pe care și le rezervase în acest scop. 
Aproape că alerga de la un etaj la altul. Pentru orice eventualitate. În ciuda instrucțiunilor de neînțeles, a găsit ușa neagră fără mari probleme. S-a încurcat doar la așa-zisa „rotondă“, care era pur și simplu următorul foaier rotund. Ultimul din cele trei, totuși cel mai mare. 
A pus mâna epe clanță. Era încuiată. Pentru o clipă, Lidia s-a speriat că programul de lucru pentru această cameră în special este diferit, dar apoi a văzut soneria de lângă – Pentru camera „Infernala“. A apăsat pe buton. Aproape instantaneu s-a auzit un țăcănit și ușa s-a întredeschis singură. Lidia a împins-o cu grijă și a intrat. Pereții și podeaua erau în totalitate negre și, dacă nu ar fi fost tablourile (printre care „Hell“ de Bosch și „Saturn devorându-și fiul“ de Goya), nu s-ar fi deslușit unde se termină unul și unde începe celălalt. În spatele biroului negru stătea o persoană roșie. Avea un ochi mare albastru hipnotic, tentacule roșii lucioase și un costum roșu lucios – puțin mai închis la culoare decât pielea sa. – Bună ziua – abia dacă a putut să rostească Lidia. 
– Bună ziua, bănuiesc că ați venit pentru certificat, nu-i așa? 
Lidia a dat din cap a încuviințare. Creatura a deschis unul dintre sertarele biroului său. Din el a ieșit o lumină albă și s-a auzit un sunet care semăna cu prohodul. Lidia n-a apucat să prindă melodia sau cuvintele, pentru că sertarul s-a închis mult prea repede. 
– Luați loc, vă rog – a spus funcționarul arătând spre fotoliu. Spuneți-mi numele decedatului. 
– Boriana. 
– Boriana… 
Cu una din mâini funcționarul îi făcea semn Lidiei să continue, cu a doua examina dosarele de pe raftul de lângă birou, iar cu a treia îndrepta tabloul din spatele său. Creierul Lidiei era extrem de ocupat să înțeleagă de unde a apărut a treia mână și a avut nevoie de încă niște secunde mai mult decât în mod normal ca să continue. 
– Simova. 
În momentul în care a pronunțat numele, funcționarul s-a oprit din căutat. A scos un dosar. 
– Așa. A deschis dosarul. – Decedată pe data de 5 mai anul curent. Deci de foarte curând. Din câte văd, de fapt, procedurile s-au încheiat și ar trebui să aveți certificat. – Eu nu sunt moștenitor direct, pregătesc un partaj, dar în documente nu a fost consemnat decesul ei. M-au trimis aici să iau certificatul de deces, ca să-l duc la camera „Pe-a mă-tii“ și să o consemneze Boriana Simova ca fiind decedată. 
Lidia s-a mirat că a reușit să spună toate acestea, în timp ce marele ochi albastru clipea în așteptare. 
– Oh, cei din camera „Pe-a mă-tii“ sunt foarte incompetenți. Îl completăm acum. Aveți toate datele? Lidia îi întinse unul dintre dosare. 
– Poftiți! Vă mulțumesc!
Creatura a început să completeze actul. Lidia încerca să nu se holbeze la ochiul ei. I se părea nepoliticos. Se bucura că poate folosi forma de politețe, deoarece nu era sigură legat de genul funcționarului din această cameră. Și era prea târziu să mai întrebe. În plus, și mediul birocratic cumva nu te îndemna să pui asemenea întrebări. 
– Așa. Uitați-l. 
A lăsat actul deoparte, după care a deschis dosarul Lidiei. 
– O să iau doar asta. De-acum nu vă mai trebuie. 
Nu i-a arătat ce i-a luat de acolo, dar Lidia simțea că nu are sens să-l contrazică. Funcționarul a deschis al doilea sertar. Lidia tresări: din el ieșeau șerpuind țipete și flăcări. Flăcările colorau camera în roșu. Creatura a băgat înăuntru documentele vechi. Scântei și cenușă au zburat în toate părțile. Sertarul s-a închis și oficialul s-a scuturat de funinginea care i se lipise de sacoul lucios. 
– Uitați, cu asta. Funcționarul i-a dat hârtia Lidiei. Înapoi la colegi. Nu vă faceți griji că numele documentului nu coincide cu ceea ce vi s-a cerut, este același lucru. L-a luat cu mâinile tremurânde și a dat afirmativ din cap. A ieșit din cameră și și-a tras răsuflarea. S-a uitat la hârtiuță. Scria: „Adeverință de deces“. S-a dovedit că, într-adevăr, la asta se refereau cei de la camera „Pe-a mă-tii“. Era un document nou, care accelera procesul. Ce anume accelera nu îi era clar. Cu toate că din nou era singura care aștepta, iar au poftit-o să-și ia bon de ordine. S-a postat la un ghișeu, unde a fost certată că și-a scos un număr nou de ordine. Trebuia să se ducă direct la persoana care se ocupase de ea de la început. Cu toate că fusese plimbată de la un angajat la altul, în cele din urmă domnul cu ochelari mari și-a făcut treaba. A scris un bilet și i-a spus Lidiei să se întoarcă cu el în camera „Nenorocita“. Lidia a coborât la parter și a găsit liftul pentru etajul doi – în același loc în care se găsea ușa roșie. De data asta a văzut-o pe funcționara de la ghișeu încă de la intrare. S-a dus la ea și i-a înmânat biletul. 
– Ce mai e și cu asta? a întrebat aceasta disprețuitor. 
– Colegii dumneavoastră mi-au dat-o. Spuneau că, pe baza ei, îmi eliberați completarea pentru declarațiile fiscale. 
– Vedeți, doamnă – a început, fără măcar să se uite la bilet – v-am spus că nu se eliberează așa, pe nepusă masă, completări. Pentru așa ceva se plătește. – Dar de ce să plătesc eu pentru greșeala colegilor dumneavoastră? 
– Păi, eu să plătesc pentru greșelile lor? 
– Nu, trebuie doar să-mi printați o pagină – a spus Lidia printre dinți. Dacă ar fi putut acum să-și bage mâinile prin mica deschizătură a ghișeului și să o strângă de gât pe funcționară, probabil că ar fi făcut-o. Înainte să primească următorul răspuns arțăgos a auzit o voce cunoscută în spatele ei . 
– E totul în ordine? – a întrebat un bărbat cu costum în dungi și cămașă albastră, în care Lidia l-a recunoscut pe fostul său coleg de liceu, Peșo. 
– Peșo, bună! 
– Care-i treaba, aud cumva că vă certați? 
– Și nu e prima dată pe ziua de azi, cum de nu ne-ai auzit în urmă cu trei ore? – a spus Lidia și a săgetat-o cu o privire mânioasă pe funcționara încruntată. 
– Am venit doar să las ceva. Biroul meu e la ultimul etaj, dar trebuie să schimb lifturile la etajul ăsta. Și am auzit că aici dă ceva în clocot.– Nervii mei. 
– Asta nu e bine. Întorcându-se către funcționară – Să-i rezolvați problema, că la chimie am trecut datorită ei. 
Lidia a pufnit în râs. Funcționara a rămas tot încruntată. Peșo le-a făcut cu mâna amândurora. El și Lidia și-au promis să se vadă curând, cu sentimentul limpede că nu se va întâmpla. A auzit imprimanta înainte să se întoarcă către ghișeu. Când s-a așezat din nou în fața micii deschizături, a văzut că-i fusese lăsată acolo pagina modificată. Funcționara nu mai era. Era 16:01. Programul de lucru se încheiase fix la 16:00.