Capitolul 1

(...) Locuim într-o casă mică. Eu, Flavia și frica. Bărbați nu avem. Au plecat cu toții. Rând pe rând, i-am dat la o parte ca pe niște haine de iarnă în plină arșiță. Ne-am dezbrăcat de ei. Noi, femeile din familia noastră. „De-acu’, el doarme liniștit pe lumea ailaltă, iar eu în patul meu!”, a zis bunica. Mama mamei. Ea a rămas prima despuiată la noi în familie. Victoria o chema. Căsătorită cu Marin. Tras la față, brunet, c-un picior beteag și cu palma grea. A murit într-o seară, lângă calea ferată. Sărise sau căzuse din tren, naiba știe. Când l-au găsit, duhnea a vin stătut și avea părul năclăit de sânge. Nimeni n-a știut să spună ce căuta el în tren la ora aia, de unde venea. Deși toată lumea bănuia. „Are el pe una, altfel nu s-ar tot duce pe drum”, șușoteau oamenii. Bunica se prefăcea că nu-i pasă. „Ducă-se!”, zicea cu năduf și înălța ochii spre cer, acolo unde credea ea că se întâmplă toate lucrurile. 
Apoi a venit rândul mamei să se dezbrace de tata. Tata avea mâini delicate, de pianist. Așa îl alesese ea. După mâini. Și după picioare, să le aibă la fel, să n-o mai știe lumea de Nina a lu’ Schiopu, „cum strigau copiii, pe uliță, după mine”, povestește și-și trece palma deschisă peste față, să adune ce urme or mai fi rămas acolo, cine știe de unde. Într-o zi, tata a coborât scările în fugă și a plecat. Avea o haină de iarnă, o căciulă de blană cu urechi, legată în vârful capului, și o valiză. Arăta oropsit. Probabil că așa și era, dar atunci devenise foarte vizibil. 
Eu de Vlad am divorțat la câțiva ani după căsătorie. Îl cunoscusem pe Strada Ciurea, ziua în amiaza mare. Ieșisem de la Mega cu o ditamai plasa cu portocale care a cedat în dreptul intrării în părculeț, cea dinspre gang. Eliberate, fructele au luat-o la vale și s-au oprit în rigolă. L-am văzut cum se apropie în grabă, cu soarele venindu-i din spate, era înalt, cu mâini frumoase, îmi plăcea să le simt pe mine, deși de cele mai multe ori era nevoie să-i arăt eu unde să și le așeze. „Voi nu faceți odată copii, să apuc și eu să mă bucur de ei?”, ne pisa mama. Facem, facem, răspundeam în capul meu, acolo unde fericirea mamei este mai importantă decât toate fericirile din lume și se ridică în valuri de peste doi metri. În realitate însă, am urlat la ea cât am putut de tare: ce naiba te tot amesteci în viața mea? Te-ai gândit că poate nici nu-mi plac copiii? 
În ziua aia, am făcut-o pe mama să plângă, iar mai pe seară i-am spus lui Vlad că vreau un copil, el mi-a zâmbit și și-a lăsat chiloții în vine. Când am aflat că sunt însărcinată, am plâns și eu. Probabil de bucurie, deși n-aș ști să spun cu siguranță de ce. Dar am plâns. Și am scris pe Facebook, cu litere îngroșate, pe un fundal roz, de fetiță: Dora + Vlad + surpriză! Like, like, like, like, și tot așa. 
Pe Facebook e tot timpul vară și oamenii par că stau la plajă, cu ochii la întinderi nesfârșite de apă. Iar apa e calmă, niciun val.

* 

Am rămas fără țigări, așa că va trebui să ies din casă. 
― Lipsești mult?, mă chestionează Flavia. 
― Habar n-am, îi răspund și încui ușa de două ori cu cheia. 
Probabil că abia așteaptă să plec, să nu mă mai vadă, să-și poată da jos bocancii ăia grei, numai buni să lovească ori de câte ori îi este frică, și să rămână, în sfârșit, singură, în picioarele goale și cu muzica dată la maximum. 
Odată ajunsă în stradă, decid să dau o raită prin cartier, nu chiar în jurul blocului meu, unde nu e mai nimic de văzut, ci mai departe, către stadion, unde mă plimbam demult, cu fata în cărucior. Am o rochie galbenă cu mâneci trei sferturi și îmi fac un selfie la intrarea în parc. După nici un sfert de oră, mă trezesc cu două cereri de prietenie una după alta, de la doi soldați din forțele NATO. Ai noștri nu reacționează în niciun fel. 
Îmi aduc aminte că-n primele luni după naștere luam căruciorul și o porneam pe străduțe, la început, cu ochii lipiți de copilul care dormea, pândindu-i trezirile, zâmbetele, uitătura spălăcită și somnoroasă, apoi, pe măsură ce începuserăm să ne obișnuim una cu cealaltă, mutându-mi privirea la șirurile de case tip, cu etaj, cu ziduri groase, lipite între ele, unele cu pisici letargice pe praguri, altele cu cireși și tufe grase de hortensia și mai toate cu cel puțin câțiva metri pătrați de iarbă, cât să ai unde să ieși, să iei o gură de aer sau să fumezi o țigară. 
Cu cât înaintez mai mult în inima cartierului, lăsând parcul pe dreapta și îndreptându mă către strada principală, cu troleibuze, care desparte bucata asta de oraș în două, cu atât mi se pare că incursiunea nu e în spațiu, ci în timp. Când Flavia era foarte mică, păienjenișul ăsta de străduțe devenise lumea mea. Singura în care pășeam ca o stăpână. 
Acum e trecut bine de ora prânzului, soarele a prins forță și lumina se răsfrânge inegal pe trotuare, desenând cercuri. Așa cum îl simt, pustiu și încălzit de primăvară, cartierul se desface ca o portocală în alei, scuaruri și grădini din care amintirile se revarsă aproape cu furie. Dintr-odată, toți anii pe care-i credeam pierduți, ăștia despre care vorbeam cu mama și-i spuneam „Am clipit de două ori și nu știu unde s-au dus”, sunt iar acolo, sub ochii mei. 
Pe măsură ce merg, imaginile se ridică cumva de la pământ și umplu străzile ba de râsul Flaviei, ba de sunetul trotinetei sau de zgomotul roților de la căruciorul de păpuși, fără de care nu voia să iasă din casă. 
Cât copilul tot crește și crește, străzile pe care ajunge mama ar trebui să se facă și ele din ce în ce mai multe și mai late, și uite așa, să aibă unde să vină amintiri noi, care să se așeze ca zăpada peste alea, primele, când nimic din jur nu mai conta și viața însăși își ținea suflul, să nu trezească copilul din cărucior. 
Ajung la Mega, ușile se deschid cu un sunet de valvă, la casă e Geta, vecina cu părul roșcat și sâni mari, îi zâmbesc, îmi zâmbește, îi dau banii, un Kent, zic, îmi dă pachetul, îmi dă restul, „Ce rochie frumoasă ai!”, spune, „eh, o am de un secol!”, răspund, îmi aduc aminte de cei doi soldați și, cu ei în minte, ies din magazin, îmi caut bricheta și îmi aprind o țigară. Fumul se urcă la cap, ceva amorțește acolo și doare mai puțin. Nu știu nici eu să spun ce doare, ci doar că se simte greu, ca o sacoșă cu toartele aproape rupte pe care sunt obligată să o car după mine. Un arsenal de luptă, așa pare. 
Mă întorc spre casă. Pe drum − două tufe de forsiția, o pisică jigărită, o femeie cu leurdă, trei mașini, una cu parbrizul crăpat, un bloc, alt bloc, un gard proaspăt vopsit pe care o cioară se bâțâie greoi. Mă scutur ca de un gând rău. Nu-mi plac păsările, nu-mi place căutătura lor înnebunită, piezișă, ochii sticloși pe laturile capului, mi-e frică de ciocul și de ghearele făcute să apuce, să smulgă, să sfâșie, să rănească. Când mă gândesc la păsări, văd sânge. Termin țigara. Fumez cam mult. Dacă aș reuși să mă las, m-aș simți cu siguranță mai bună, mai mândră de mine, dar și mai singură. Singurătatea are gust acru, de vomă și miros de pește. 
Era aprilie, Mircea mă părăsise, iar mama cumpărase icre. Mă uitam la ea cum stătea în fața frigiderului larg deschis și zâmbea de parcă s-ar fi uitat într-un șifonier plin cu rochii. O strigam în minte, fără voce și speram ca firul nevăzut care leagă fetele de mamele lor să înceapă să vibreze și pe dinăuntrul ei, răsucind-o cu fața spre mine, gata să mă ia în brațe, să mă mângâie și să-mi spună c-o să treacă. Urlam pe tăcutelea, mușcându-mi buzele și frângându-mi degetele, cât timp ea punea cumpărăturile la locul lor și făcea planuri pentru masa de seară. Aș fi vrut să-i strig că se simte gol și că golul arde și mă doare, dar mama nu credea în astfel de dureri. „Dacă te doare, ia un paracetamol”, obișnuia să zică. În ziua aia, am închis ușa de la bucătărie în urma mea, m-am dus la baie și am înghițit o cutie întreagă. Aveam optsprezece ani deja împliniți, așa că Salvarea m-a dus la un spital de oameni mari. În prima seară, am plâns și am vomitat încontinuu. 
Îmi mai aprind o țigară. Mă țin de ea ca de o promisiune. Că o să fie bine. Cât timp trag fumul în piept, mă gândesc că lucrurile nu au cum să rămână așa, pe loc, fără să se întâmple ceva cu adevărat important. Nu se poate să duci o viață în care să nu se petreacă nimic demn de povestit. De fapt, se poate, dar cine vrea o astfel de viață? De-aia ne facem conturi pe rețele. Cât scriem despre noi, lucrurile par mai bune. Chiar și alea rele tot bune par.
Habar n-am cum s-o fi descurcat maică-mea fără Internet. Avea vecine și, pe vremuri, fericirea era mică și nu conta prea tare. Altceva conta: mâncarea. Mama se flendurea prin bloc pentru o cană de zahăr sau de ulei și răsturna și sacul cu rahat acolo, la alții în bucătărie. Cât era la vecini, tata moțăia pe canapea. Când m-am măritat, mama mi-a dat mie canapeaua. Ea și-a luat una nouă. „Una micuță, verde, care să-mi lase loc să mă mișc pe lângă ea”. Nici nu știam că îi place verdele. 
Ori de câte ori vorbește despre ea, mama vorbește la trecut. Ea, cea de acum, sau ea, cea care va fi, nu există. Mama a fost ea doar înainte să fie mamă și bunică. Serile și le petrece pe canapeaua cea nouă, cu ochii la televizor. I-am făcut cadou în pandemie un abonament la Netflix. I l-am luat de ziua ei. „Ce vrei să-ți cumpăr?”, am întrebat-o. „Ce vrei tu”, mi-a răspuns ea plictisită. 
Rămâne ore-n șir cu ochii la filme și-mi spune cum își imaginează că ne uităm împreună. „Mai treci și tu pe la mine”, mă roagă. Când urc scările la ea la bloc, îl văd pe tata coborându-le în fugă, cu mama alergând după el în capot și papuci. I-am spus și ei, dar s-a mulțumit să dea din mână a lehamite și mi-a zis că n-are rost să dezgropăm morții. Dar tata nu e mort. Doar ne-a părăsit și s-a recăsătorit cu Loredana, zisă și Lori. 

Capitolul 2 

De când cu pandemia, s-au înmulțit și cererile de prietenie de pe Facebook. Mai ales de la bărbați. S-or fi speriat, că ei se sperie ușor. Niciodată nu le accept așa, pur și simplu. Mai întâi mă uit la poze, la studii, la prietenii lor, măcar câțiva să fie aceiași cu ai mei. Asta îmi dă un sentiment de siguranță. Ca la petrecerile din liceu, unde aveam nevoie să știu cine vine, înainte să decid dacă merg sau nu. 
Așa l-am cunoscut pe Toma. Scrie că stă în Brașov și că a făcut Medicina, iar faptul că ocupația lui este să învingă moartea îl face sexi, ca pe orice mascul gata de luptă. În poza de profil are o cămașă bleu și zâmbește sigur pe el. Avem doar doi prieteni comuni, dar pentru că e doctor am făcut o excepție și i-am acceptat prietenia. Însă acum tăcem și eu, și el, pentru că habar n-avem ce ar mai fi de spus, și poate că nici n-o să mai spunem nimic. 
La televizor e o reclamă la nu știu ce bancă și o fată tânără, îmbrăcată într-o rochie albă merge pe bicicletă și toată lumea din jur se uită după ea. Arată ca-ntr-un musical și mă aștept să cânte ceva. Dar nu. Povestea se încheie cu imaginea unui funcționar care-i strânge mâna și o voce din off entuziasmată spune ceva legat de un credit de locuințe. „Ascultă la mine, Dora, când o fi să te măriți, să ai grijă să aibă un serviciu sigur, o casă, chiar și-o garsonieră, deși cu două camere e și mai bine, să aibă copilul camera lui.” Vocea mamei se infiltrează peste tot, umple crăpăturile din mintea mea, ajunge acolo unde nimic altceva nu are loc. O aud tot timpul. După ce mama nu va mai fi, vocea ei va rămâne la mine, iar eu voi începe să vorbesc cu ea, așteptând să crească Flavia, să dispar eu și să i-o dau ei. 
În iarna în care a murit, căzută în curte, în genunchi, cu degetele agățate de gardul de sârmă și cu părul alb ieșit de sub basma, bunica Victoria i-a lăsat vocea mamei mele. E felul nostru, al femeilor, de a trăi veșnic. Bărbații își lasă numele. (...)