Aproximativ în același timp m-a captivat orașul. 
Ce s-a întâmplat până acum? Drumul dintre școală și casă, în apropierea căruia șerpuiește râul Churuk-Su, clădirile și grădinile de pe strada noastră, al șaselea microdistrict aflat pe dealul din depărtare, chioșcurile și micile restaurante de-o parte și de alta a Hansarayului și, bineînțeles, Hansarayul însuși, pe lângă curtea căruia puteam să trec ani buni fără să mă uit înăuntru, dar care mi s-a întipărit în conștiință, cu acoperișul său de țiglă, cu obloanele sculptate, cu picturile și minaretele sale. În fiecare vineri auzeam în camera mea ezanul (1) din moscheea Hanului; erau și alte moschei la care se cânta ezanul în fiecare zi, dar nu se auzea până la casa noastră, întrucât se citea, evident, în centrul orașului. Prezența minaretului îi conferea automat orașului o personalitate. 
Borya e cel care m-a învățat să iubesc în mod conștient orașul. Era luna mai, iar noi ne plimbam cu un grup de persoane care aveau diverse interese. 
Borya s-a mutat din Alupka, de la bunicile la care a crescut, la mama lui în Bahcisarai, care lucra deja de cinci ani la spitalul local. El a reușit să vadă orașul, fiindcă era nou-venit. El vedea Hansarayul, noi nu îl vedeam, pentru noi era, din copilărie, o piesă obișnuită a peisajului, unde veneam din când în când pentru excursii școlare și pentru „coridorul viu” cu veteranii, în livezile cu meri, lângă monumentul Soldatului Necunoscut. Am înțeles faptul că, pentru Ahtem, Alie și Halil, toată această curte, cu moschee, terase, cimitirul Hanului, corpusul haremului, banja (2) trebuia să fi fost ceva diferit față de cum era pentru noi. Acum, am putea spune că acesta era locul unde își încărcau forțele, dar, oricât de ciudat ar părea, Borya știa mai multe chiar și decât Ahtem și despre palatul Hanului, și despre întreg Bahcisaraiul. El povestise despre curtea palatului, care e chiar lângă moschee, că la început nu era îngrădită și că poarta a fost adăugată în secolul al XVII-lea, pentru protecție în fața lui Potemkin și a armatei sale. Borya susținea că Çufut Qale, la care am fost până acum doar cu ocazia picnicurilor școlare, este un fenomen rar, nicăieri nu mai sunt astfel de peșteri, mausolee și kenesa (3). El a remarcat următorul lucru: dacă ar fi să urmezi cursul râului Churuk-Su, ai impresia unei călătorii în timp, întrucât clădirile din zonă răsar de la cele mai vechi la cele mai noi. De la Borya am aflat că spitalul de psihiatrie din orașul nostru nu era spital de psihiatrie de la început, ci inițial funcționa ca Zincirli Madrasa (4). Și doar el și profesorul Ahtem știau că pe stâncile noastre care, în funcție de unghiul din care le priveai, erau ba gri, ba roz, ba bej, ba albe pe alocuri, au fost plantați intenționat pini, pentru ca stâncile să nu se prăbușească. „Observați cum cresc, ca niște peticele?” – spunea bărbătosul Borya, de pe buzele căruia diminutivul peticele suna atât de înduioșător. 
Atunci am auzit cuvântul tătaro-crimean sandîk – cufăr. Mi se părea acum că Crimeea e un sandîk din povești, un sandîk cu pietre prețioase, iar Bahcisaraiul din el e sandîkta sandîk, un cufăr în cufăr. 
Frunze late lângă izvorul din care se revarsă Churuk-Su. Drumuri pavate și serpentine care coboară brusc. Țiglă roșie. Ferestre în relief. Inscripții multilingve pe clădiri. Probabil astfel de lucruri se pot vedea oriunde altundeva, dar pentru ca pe lângă toate acestea să mai fie și minarete zvelte, și mausolee-dyurbe, și mirosul omniprezent de cimbru și lavandă – nici nu m-aș fi gândit în copilărie că acestea trebuiau reținute în așa fel încât, la nevoie, să poți apela mereu la imaginație, pentru că e puțin probabil să le mai poți vedea și simți în realitate. 
(Peste ani, îmi va fi teamă să nu uit străzile orașului. Mă voi abona pe rețelele sociale la comunitățile din Bahcisarai de dragul fotografiilor. Voi frunzări fotografiile, pentru a nu le uita. Îmi voi aminti de colecția imaginilor developate, făcute de Halil încă pe rolă de film, în adolescența noastră. Colecția a rămas în casa părinților mei, iar eu le voi cere să mi le scaneze și să mi le trimită online. Voi accesa hărțile de pe Google pentru a mă „plimba” pe străzi, pentru a-mi aminti locul clădirilor, virajele râului Churuk-Su, aspectul gri-lucios al pământului de stepă și al stâncilor asemănătoare unor pereți, precum și al pinilor de pe stânci, plantați ca niște peticele. Îl voi citi pe Șamil Aladin, pentru a-mi aminti orașul pe care nu l-am putut cunoaște și care nu va mai exista vreodată, dar care trăiește în bucăți de cărămidă, plutește în aer, clocotește în pământ). 
Diferite linii genealogice ale străbunilor lui Borya au locuit în Crimeea din cele mai vechi timpuri: unii, probabil, de veacuri, alții din secolul al XIX-lea. Stră-străbunicul a ajuns aici din gubernia Oriol, când s-a abolit iobăgia în Imperiul Rus a venit să construiască conace, căci la asta se pricepea, iar Crimeea era în plină dezvoltare. Fiul lui, străbunicul lui Borya, a studiat arhitectura și s-a căsătorit cu o localnică, o karaită. În anul 1935, străbunicul a fost trimis în Nikolayevsk-pe-Amur să participe la construirea orașului. Bunica lui Borya și sora ei geamănă s-au născut acolo. În anul 1937, străbunicul a fost arestat și împușcat șase luni mai târziu. „Puteau să nu-l împuște, spunea Borya, nu le era departe să-l ducă la un lagăr de concentrare: în regiunea Amur erau multe ca frunza și ca iarba”. 
Făcând parte din familia unui „trădător al patriei”, bunica, alături de copii, a rămas în ținutul Habarovsk până la încheierea războiului și abia după aceea a încercat să se mute. Era imposibil să se întoarcă imediat în Crimeea, în cel mai bun caz i-ar fi trimis înapoi, de aceea, la fiecare șapte ani, se tot mutau către vest, stabilindu-se de fiecare dată lângă alte comunități și muncind acolo ca zilieri: de la Blahovișcenske la Kazahstan. 
Niciuna dintre gemene nu s-a căsătorit, ci au trăit împreună toată viața. Una a născut o fată, pe mama lui Borya. Ambele bunici erau asistente medicale, ambele erau mame pentru mama lui Borya și bunici pentru el. Nimeni din familie nu a făcut parte vreodată din partid, „nu și-ar fi putut stăvili senzația de greață”. Nici mama lui Borya nu s-a căsătorit vreodată. Mai întâi, a lucrat ca moașă în Ialta, dar după o altă poveste de dragoste nereușită, de această dată cu medicul-șef al maternității, a vrut să se mute în alt oraș și a găsit un post vacant în Bahcisarai. 
Ce puteam avea eu în comun cu Borya, al cărui străbunic era arhitect, dar, poate, el cu Alie erau la același nivel: stră-străbunicul ei era pictor, străbunica ei ținea legătura, în timpul exilului, cu Sabrie Eredjepova (5), iar bunicul se cunoștea cu Rollan Qadıyev (6). 
Cine eram eu pe lângă Borya, Alie și Halim, Ahtem? Prietenii părinților mei erau, în mare parte, ingineri, funcționari publici, oficialități locale, fiindcă tata muncea la fabrica de ciment, iar mama la agenția de impozite, astfel că eu nu aveam cu ce să mă laud în acest grup. 
Nu puteam povesti multe nici când venea vorba de bunici, despre cei din Perm nu știam nimic, iar despre cei din Crimeea știam foarte puține. Nu puteam și nici nu voiam. Era rușinos să vorbesc despre așa ceva în grupul nostru. 

*** 

Inna Ivanivna, entuziasta noastră Inna Ivanivna, în timp ce citea, odată, lecția despre Pușkin, își ștergea lacrimile și bea valeriană, iar vorbind despre personajele lui Dostoievski spunea, și ce spunea trebuia notat în caiet, căci verifica apoi punctuația deloc simplă: „Grandoarea literaturii ruse constă în faptul că cititorul nu simte ură, ci compasiune față de personaj, față de omul care aduce după sine pierzania, iar, datorită condeiului maeștrilor, înțelege fiecare tresărire interioară a sufletului unui astfel de om, mic și suferind”. 
Acum, Inna Ivanivna povestea cu admirație despre serialul „Imperiul Rus”, care era difuzat din an în paște pe canalul de televiziune NTV, și pe care părea că, azi-mâine, aveau să apară următoarele episoade. 
– Ne putem considera deja norocoși că trăim în epoca în care sunt difuzate astfel de filme. Trebuie să fim mândri de faptul că locuim în Crimeea, întrucât acesta este un tărâm evocat de scriitori ruși celebri, respectați în întreaga lume: Aleksandr Sergheevici Pușkin, Lev Nicolaevici Tolstoi, Anton Pavlovici Cehov... Acești scriitori sunt binecuvântați. Și noi, locuitorii Crimeii, suntem binecuvântați, dacă ne gândim că de la noi până la palatele regale binecuvântate e doar o aruncătură de băț, palatele Livadia, Vorontsov... Noi putem atinge măreția. Simțiți cum e acest al nostru? – întreba, plină de extaz, Inna Ivanivna. 
Am vizionat și eu acest serial. Nu mi-a plăcut Ecaterina a II-a, dar mi-a părut rău de Nicolae al II-lea, care a fost împușcat, și, în special, de fiicele și de fiul lui, care suferea de hemofilie. Despre ei n-au apărut încă episoade în serial, ci am aflat din cele citite. 
Nu îmi plăcea extazul Innei Ivanivna, aceste lacrimi și toată valeriana. Mă deranja patosul ei. Și colegii mei de clasă își băteau joc de stilul ei exagerat, dar mai era ceva ce nu puteam să-i iert: disputele cu Elzara despre limba maternă. 
La un curs la care s-a atins acest subiect, Elzara a spus că limba ei maternă e tătara crimeeană. Inna Ivanivna a întrebat-o: 
– Chiar vorbești atât de bine tătara crimeeană? Mai bine decât rusa? 
Elzara nu a putut răspunde afirmativ.
– Elzara, cum poți, în acest caz, să numești tătara crimeeană limbă maternă? Dacă toată literatura pe care o citești din copilărie e în limba rusă, dacă tu vorbești și scrii, în mare parte, în limba rusă? Și asta nu e tot, doar asta se întâmplă și cu emigranții, dar tu gândești în limba rusă! 
– În această privință, nu mă disting de alți tătari din Crimeea de vârsta mea, a răspuns Elzara. Dar, dintr-un oarecare motiv, 92% din poporul meu numește tătara din Crimeea limba lor maternă. 
– Dacă o numesc așa, trebuie să vorbească în această limbă, ar trebui să existe dicționare, cărți, emisiuni în limba tătară crimeeană... Unde sunt toate acestea? 
– Iertați-mă, dar există motive din cauza cărora nu avem toate acestea... Timp de o jumătate de secol, tătarii din Crimeea și-au putut vorbi limba doar în viața de zi cu zi, căci trăiau într-o țară străină, și chiar și acum, când s-au întors în patria lor, nu pot folosi pe deplin tătara crimeeană, deoarece toți în jur vorbesc rusă. 
– Elzara, oftează Inna Ivanivna, dacă o limbă nu se dezvoltă, acest lucru nu e din cauză că toți cei din jur vorbesc o altă limbă. Ci e din cauză că baza limbii nu are nicio tendință de evoluție. Dacă baza limbii este completă, ea poate funcționa în orice circumstanțe. Ai auzit de cartierul Brighton Beach din New York? Imaginează-ți: America, limba engleză și un cartier separat, unde aproape toți vorbesc limba rusă, sunt stații de radio rusești, studiouri TV, redacții de ziare. Deci, se poate organiza? Dar asta nu e tot. Pentru orice om, limba maternă e cea în care el gândește, de aceea, nu ai nicio premisă pentru a afirma că tătara crimeeană e limba ta maternă. 
Elzara nu avea ce să răspundă imediat, fără să mediteze, dar, bineînțeles, nu putea nici să fie de acord, de aceea, dădea din cap neîncrezător. Eu îmi aminteam cursul de acum un an, de la sfârșitul clasei a 9-a, un curs de literatură rusă despre scriitura țării natale. Unul dintre texte a fost al lui Seitumer Emin (7). Pe atunci, Lenur nu mai era colegul nostru, iar Elzara, din păcate, era absentă. Văzând numele scriitorului sub text, Zoyka Vasciucika a spus: „Acesta nu este un scriitor rus! Cel mai probabil e tătar crimeean. De ce studiem această poezie în timpul orei de literatură rusă?”. Inna Ivanivna a răspuns: „Copii, nu intrăm în detalii. Toți cei pe care îi studiem sunt scriitori ruși”. 
În urma dialogului cu Elzara despre limba maternă, am înțeles că niciodată, dar niciodată nu o voi mai putea privi pe Inna Ivanivna la fel ca în clasa a 8-a, când începusem să particip la olimpiade, când mergeam împreună la centrul cultural rus, când treceam pe lângă Kuybishantik, unde răsunau vocile copiilor. Inna Ivanivna simțea schimbarea, uneori spunea, ba în public, ba în privat: 
– Ah, Utaeva... 
Mă uitam la ea întrebător. Ea continua: 
– Asculți cine știe ce baliverne în loc să îți dezvolți talentul literar. Sau poate vrei să ajungi o scriitoare ucraineană sau tătaro-crimeeană? 
Nu știam ce să răspund, de aceea, am ridicat din umeri și am spus: 
– Nu înțeleg la ce vă referiți. 
– Îți amintești din Pușkin? a răspuns profesoara, capabilă să scoată, în orice situație, un citat din emblema poeziei rusești. „Râurile slave se varsă în marea rusească...” Auzeam aceste versuri pentru prima dată. Nu știam prea bine operele lui Pușkin. 




1.
Chemare islamică la rugăciune. (n.t.)

2.
Baie de aburi. (n.t.)

3.
Sinagogă karaită din Europa de Est. (n.t.)

4.
Madrasa (școală musulmană, nivel gimnazial și liceal), fondată în anul 1500 de către Hanul Crimeei, Meñli Geray, la Salacik, prima capitală a Hanatului Crimeei (în prezent, Salacik e un district al Bahcisaraiului). (n.a.) 

5.
Sabrie Eredjepova (1912-1977) – cântăreață tătară din Crimeea, a interpretat cântecele din filmul „Zaporozhets Za Dunayem” (1937). (n.a.)

6.
Rollan Qadıyev (1937-1990) – fizician tătar din Crimeea și activist pentru drepturile civile în Uniunea Sovietică. (n.t.) 

7.
Seitumer Emin (1921-2004) – scriitor și poet tătar din Crimeea. (n.t.)