Maxim a ieșit pe stradă. De-o parte și de alta a trotuarului erau grămezi de zăpadă murdară, care nu apucaseră să se topească ieri. Din farmacie a ieșit o fată în papucei albi, care trăgea din răsputeri un generator. Generatorul, tresărind, a bâzâit. S-a dispersat un miros de benzină. Mai departe, de-a lungul străzii, zgomotele porneau unul după altul, devenind insuportabile, de parcă ai merge prin mijlocul unui șantier și lângă tine se sparge asfaltul. Lui Maxim i s-a făcut dor de sat, dar nu ar fi vrut să se întâlnească cu Edik și Eliza, care trebuie să fi plecat în această după-amiază, după ce venise și Liuba. De aceea, și-a continuat drumul prin orașul care tot bâzâia și tresărea. Nu avea idee cu ce să-și omoare timpul, în apartamentul său locuiau imigranții pe care el îi lăsase cât timp era cu tatăl lui în sat. Ei așteptau ocazia să se întoarcă acasă, dar acum a devenit evident faptul că o astfel de ocazie nu va exista în viitorul apropiat, iar casa lor, cel mai probabil, nu mai există. Putea intra într-o cafenea să stea acolo câteva ore citind o carte, după care să afle cumva dacă e deja liber în sat și să plece. În vitrinele cafenelelor erau niște scaune inconfortabile, cu un cadru subțire, evident, ca să nu stai acolo cu orele. El continua să tot meargă pe stradă până a ajuns vizavi de muzeul de artă care, spre surprinderea lui, era deschis. Lângă casa de bilete atârna un afiș „gratuit pentru pensionari și soldați”. Maxim era încântat că fata de la casă nu l-a întrebat dacă e pensionar. În sala mare cu pereții albi, stătea în colț pe un scăunel, o doamnă în vârstă. Pe umeri avea un fular mare de lână, iar în picioare, încălțăminte călduroasă. 
Maxim a salutat-o dând din cap, în timp ce intra în încăpere. 
Unul dintre pereții sălii era complet gol, avea doar niște agățători, în timp ce alți doi pereți erau goi doar pe jumătate. Așezarea tablourilor era lacunară. 
– O parte din expoziție a fost evacuată, a spus doamna, cu un glas stins. Ecoul vocii ei a umplut sala goală.
– Adică au rămas doar cele așa și așa? a întrebat Maxim. 
– De ce „așa și așa”? – a răspuns liniștit doamna – pur și simplu, cele care au o valoare artistică mai mică. 
– Asta spun și eu, „așa și așa”. 
Maxim a căzut pe gânduri, meditând la cât de neplăcut era, probabil, să rămâi pe peretele acestui muzeu, în timp ce colegii tăi mai valoroși au fost evacuați. S-a gândit cât de bine era că tablourile lui se aflau doar în colecții private. Dar au fost oare luate de proprietari, când au plecat? Puțin probabil. Poate atârnă ca acestea, cu o mai mică valoare artistică. 
De cealaltă parte a ferestrei, abia auzindu-se prin pereții muzeului, urla alarma aeriană. Doamna s-a ridicat și a spus: „conform instrucțiunilor autorităților, le propunem vizitatorilor, dacă doresc, să vină în subsol”. 
Maxim s-a simțit ca un elev la școală și a urmat-o ascultător. 
În subsol era o bancă din lemn, un scaun cu tapițerie verde și pereți din cărămidă văruită. Până au coborât, fata de la casă stătea deja acolo. 
– Bună ziua din nou, a spus Maxim. 
Fata a dat din cap. 
Maxim s-a așezat lângă ea pe bancă. Doamna s-a așezat într-un jilț, iar din cutia de sub el a luat acele de tricotat. Pe ele era o jumătate de șosetă galbenă. S-a apucat imediat de tricotat. – O, simt că îi termin azi, a spus, zilele astea n-a fost nicio alarmă aeriană și n-am mai lucrat la ei. Săptămâna trecută am reușit să fac două perechi. 
– Ninel Kostiantynivna tricotează pentru soldați, a spus fata. 
– Să nu le înghețe picioarele, a răspuns doamna, mușcându-și buza. În fiecare pereche pun și o icoană. Nu aș spune că sunt credincioasă, dar fie. 
– Fie, încuviință Maxim. 
În subsol era liniște. Părea că se aude cum firul de ață își ocupă locul în țesătură. – Cum vi se pare muzeul? a întrerupt fata liniștea, simțind nevoia, din câte se pare, să acopere pauza. 
– Nu am apucat să mă uit. Am văzut doar puțin din cele neevacuate. 
– Sunt frumoase și ele. Mie, de exemplu, peisajul nocturn din prima sală mi se pare mult mai valoros decât multe dintre cele care au fost evacuate, a spus fata și a tăcut din nou.
– Da, a spus doamna, unele dintre cele evacuate nu mi-au plăcut deloc. Chiar mă bucur că le-au luat. 
Imediat, la subsol, au apărut un paznic și un trecător. Paznicul avea mustăți cărunte și o șapcă de blană. 
– Vă salut, doamnelor, spuse el, iar văzându-l pe Maxim, a adăugat: și domnule. Trecătorul, un bărbat cu ochelari și palton gri scurt, s-a așezat pe marginea băncii. Maxim a înțeles că acesta era un străin care a venit la afișul shelter de la intrare. Ținea în mână telefonul pornit. Poate e colaborator la vreo misiune. Poate e un jurnalist, dar nu pare. Diplomat? – V-am mai adus companie, să egalăm domnii cu doamnele, a spus râzând paznicul. – Nu prea cred că va trage cineva în muzeul de artă, încerca parcă să se liniștească fata. – Ce contează pentru ei locul? – a spus paznicul – trag pe unde nimeresc. Vor raporta că aici e o bază NATO. Copiii mei au plecat în Olanda, spun că plouă, dar e foarte frumos acolo. Dar tu, Miroslava, de ce nu pleci? Ai douăzeci de ani și toată viața înainte. – Eu rămân acasă, a spus ea. 
Avea degetele și încheietura mâinii foarte subțiri, parcă era de alt soi. 
– Iubitul ei e aici, a intervenit doamna. 
– Ooo, vei mai avea tu iubiți – a spus și s-a ridicat paznicul – mă duc afară să aflu ce e acolo. 
– Și ce o să aflați acolo? – a întors doamna ghemul de cealaltă parte a acelor, terminând rândul – cercetașul de el. Stați aici, a adăugat ea, am o presimțire rea. Pe telefonul străinului a venit notificarea de anulare a alarmei aeriene. 
– E fără rost presimțirea dumneavoastră, a spus paznicul. O voce din telefon a adăugat: May the force be with you. 
– Lăsați femeia să-și termine lucrul, a spus Maxim în timp ce se ridica. Ce oameni! Doamna și-a pus șoseta înapoi în cutie. 
– O să vedeți, de sărbători o să tragă pe unde o să apuce, a spus ea. 
Maxim privea următoarele încăperi doar prin prisma dihotomiei tablouri evacuate-tablouri neevacuate, iar la fiecare lucrare, sentimentul că picturile lui nu ar fi fost evacuate pentru nimic în lume creștea. 
– Mulțumesc, i-a spus el fetei de la intrare, am înțeles multe despre mine. – O zi frumoasă, a răspuns ea scurt.
Maxim a înțeles că ea era în acel stadiu de îndrăgostire până peste cap când nu vezi pe nimeni și nimic în jur. Ce fericire, s-a gândit el, să te îndrăgostești în vremuri ca acestea. Și ce trist, totodată. Dar fericirea e, totuși, mai mare, și-a spus lui însuși, după ce a ieșit din muzeu. Și-a amintit scena de ieri, lângă sobă, cu Jana. „Ziua-n amiaza mare!”, și-a spus Maxim, în timp ce o căldură dată uitării i-a cuprins pântecele. Cred, a spus în sinea lui, că aceasta este prima simțire umană trăită în ultima jumătate de an. 
Iarna se hrănea cu rămășițele zilelor, făcându-le tot mai scurte, timpul zbura până la solstițiul de iarnă și, începând cu ora 15, cerul se întuneca, iar orașul se cufunda într-o beznă rece. Aproape că nu exista iluminat public, singurele surse de lumină rămâneau vitrinele magazinelor și ale cafenelelor, care lăsau niște pete lucioase nedefinite pe trotuarul lunecos. Odată ieșit din muzeu, Maxim se deplasa de la o pată la alta, privind vitrinele cu o falsă atmosferă de Crăciun. Acesta era primul Crăciun de la începutul marelui război și erau de neînțeles necesitatea și modul de desfășurare a unei sărbători. Totuși, ghirlandele luminau aproape toate ferestrele, prin menirea bateriilor, forțând o atmosferă festivă și trezind amintirile sărbătorilor trecute, care acum păreau imposibile și inutile.