În prima zi de la întoarcerea noastră m-am scufundat sub apă. Fără nicio avertizare, apa m-a tras iute ca o săgeată în jos. Teama îmi străbătea corpul, frigul mă sfâșia pe măsură ce mă scufundam tot mai adânc. Câteva momente mai târziu am ajuns la fundul iazului. Încet, îmi simțeam corpul liniștindu-se și am îndrăznit să-mi deschid ochii. În jurul meu nimic altceva decât o apă tulbure, o ceață brun-verzuie. În timp ce mă unduiam, a apărut în depărtare o lumină difuză. Am dat din mâini și din picioare înotând spre ea și am ajuns la un pasaj pe jumătate acoperit. Fără să stau pe gânduri, m-am strecurat prin crăpătură. De cealaltă parte a tunelului aștepta un loc nou, mai bun, sau cel puțin asta speram. Tot ce aveam pentru călătorie era ultima înghițitură disperată de oxigen luată înainte de a plonja în apă. 

La doar câteva zile după ce ne-am mutat a început școala. Am fost instant copleșit de un val de noi reguli. Clase doar de băieți. Să ne ridicăm în picioare la începutul fiecărei lecții, când intră profesorul în clasă, să ne facem cu toții cruce, obicei însoțit uneori de un Tatăl nostru chiar și de trei ori pe zi. Cuvinte severe, amenințătoare precum „examen oral” și „lucrare de control”. După-amiază, ciocolata cu lapte gras, călâie, servită într-un refectoriu întunecat, cu vitralii înalte ce se înălțau deasupra mea. 

Dacă îmi imaginez acum acel tunel, îl văd ca pe un gang iluminat slab. Din firidele pereților mă privesc șters icoane de sfinți, în timp ce preoți se holbează disprețuitor la mine din ramele fotografiilor îngălbenite de vreme. Dalele de beton gri-deschis și roșii ca vinul ticăie reci sub pașii mei, în timp ce un nor de aburi și amidon se răspândește dinspre bucătăria școlii. Lucarnele sunt acoperite de condens, dincolo de ele neaflându-se decât cerul gri, posomorât. În clasă, am ridicat precaut mâna ca să răspund la o întrebare, pentru prima dată sigur de mine. Făcusem o traducere nefericită în neerlandeză, pe care profesorul a luat-o în râs din cauza răspunsului meu cu dublu înțeles neintenționat. La engleză nu aveam voie să folosesc cuvinte pe care ceilalți încă nu le învățaseră. Cuvinte dragi ca soft-spoken (1), to throb (2), to stifle (3) sau a burst (4) le-am trecut sub tăcere și le-am exilat. În timpul discuțiilor de la locul de joacă simțeam că se deschide un hău între mine și ceilalți de fiecare dată când venea vorba de anecdote din seriale de la televizor. Mă uitam la fețele celorlalți și râdeam, dacă și ei o făceau, și aprobam ocazional din cap, simțindu-l în același timp cum mi se învârte. 

După ce ne-am întors, euforia grecească i-a părăsit pe părinții mei. Ca și cum ar fi ajuns din nou în raza de acțiune a unei surse radioactive obscure și trebuiau să se supună neputincioși puterilor sale. Serile calde, fără griji, de pe terasă, discuțiile liniștite și cititul se sfârșiseră. Tata era aproape tot timpul plecat și, dacă era acasă, își îndrepta atenția asupra mamei, ale cărei stări de spirit oscilau din ce în ce mai puternic. 

Acasă stăteam în banca mea, mă uitam la televizor și mă asiguram că nu creez probleme: îmi păstram camera cât mai curată, la școală țineam pasul cât de repede puteam, mă deplasam fără zgomot dintr-un loc în altul. Nu mă opuneam acestei noi situații, îmi lipseau curajul și imaginația. Voi trece și peste perioada asta, fără speranță sau vreun indiciu despre ce mă aștepta. Fără să știu cu siguranță ce organe vor rămâne între timp fără oxigen, ce straturi ale sufletului meu se pot atrofia. 

Încercam să-mi manevrez corpul cât să par agreabil pentru părinții și colegii mei. Să nu fac sau să nu zic ceva controversat, să nu dezvălui nimic din tumultul care se dezlănțuia în mine. Între timp, mintea îmi delira din ce în ce mai tare. Zile întregi mă dedicam obsesiv calculului pătratelor din ce în ce mai mari sau memorării și recitării tuturor capitalelor din lume. 

Aveam prietenii superficiale cu băieți care nu erau genul meu și relații neechilibrate cu alții în care deslușeam ceva vag, cu greu tangibil. Din când în când întâlneam un profesor pasionat sau un antrenor de fotbal indulgent. Aceștia mă luau scurt de-o parte și îmi șopteau 

Pentru o clipă, am simțit că s-ar putea ascunde altcineva în mine: cineva care auzea bătăile inimii dintr-un text în latină vechi de două mii de ani și care îl putea declama, mai întâi cu o voce timidă, apoi, treptat, plin de convingere. Un ocrotitor cu mintea ageră, în ciuda corpului meu fragil, bățos. Ocazional, rămășițe de greacă ieșeau bolborosind la suprafață, ca un puls de aburi dintr-un gheizer vechi, aflat în repaus. Frânturi de conversații, imnuri de microbiști care batjocoresc echipa dușmană de moarte din orașul portuar vecin, melodii prostești din reclamele la croasante cu ciocolată. Toate ieșeau la suprafață și se scufundau din nou la fel de neașteptat. Pentru scurtă vreme, mi s-a părut că recunosc mirosul de asfalt care se topește molatic, sau că simt gustul pitei coapte, aurii, umplute cu souvlaki și tzatziki condimentate picant. 

Uneori îmi imaginam că stau din nou lângă un pin mediteraneean mândru, în timp ce un șir de omizi coboară de-a lungul trunchiului. Am căutat un băț și am îngenuncheat lângă copac. În timp ce alaiul înainta, admiram trecătorii curajoși, cilii lor care se unduiau și marșul solidar. Când cortegiul a ajuns cam pe la mijloc, am pus vârful bățului prudent lângă șir și, pe cât de încet puteam, i-am dat un brânci uneia dintre omizi. Pentru o clipă, a părut dezorientată, prinsă între golul din fața ei și presiunea celor care veneau din urmă. După doar o secundă și-a revenit. A prins curaj, a ales fără nicio ezitare o nouă direcție și a pășit netulburată mai departe. Cât ai bate din palme a devenit lider. Celelalte o urmau orbește, la fel cum eu îmi urmam părinții. 

Acasă îmi lipsea afecțiunea și nu-mi găseam locul. Notele din carnet și curățenia din camera mea, despre altceva nu se puneau întrebări. Uneori mi se sugera o nouă activitate, obiecte pe care le-aș putea colecționa pentru a supraviețui mai ușor următoarei vacanțe de vară. Monede, suporturi de pahare de bere, cărți poștale, există întotdeauna lucruri noi pe care să le aduni, mai mult decât suficiente pentru a umple orice gol. 

În preajma mamei mă potopeau tristețea și sentimentul de vinovăție. Fără intenție, dar cu măiestrie, ea mi le întețea cu înfometarea, tăcerea și transparența ei. Și acum mai trag de mine acele vechi maree. Pe timpul zilei o găseam stând nemișcată, pe gânduri. Tăcea, dar o simțeam clocotind. O liniște amenințătoare ca a unui submarin care pândește de sub apele inamice. Seara răsunau prin sufragerie reproșuri neîntemeiate. Fugeam sus, îmi schimbam hainele și mă băgam în pat. 

Dacă rămâneam nemișcat, întins pe spate, și așteptam îndeajuns de mult, se întâmpla următorul lucru: o lacrimă îmi apărea prudent în colțul ochiului. Silențios, se îngroșa până dădea pe dinafara țărmului ei și-mi curgea de-a lungul pometelui și în jos pe obraz înspre gât. Simțeam o urmă subțire, rece, în timp ce apa se evapora și rămâneau doar urmele de sare. Dâre fine de cristal mi se lipeau de față și-mi strângeau pielea ușor, ca o pană. Stăteam întins, încremenit și începeam să-mi mișc atent mușchii obrajilor și ai maxilarului. Dacă o făceam destul de încet, simțeam cum crustele de sare se crapă. Strânsoarea lor blândă se desfăcea și tensiunea dispărea de pe pielea mea. Cu vârful degetului ștergeam ultimele cojițe. Ochii mei uscați străluceau. Îi închideam și alunecam într-un somn adânc, copleșitor. 

La doar doi ani după ce m-am întors, unul dintre colegii mei s-a spânzurat, cu o lună înainte de a împlini șaisprezece ani. Trimestrul trecut stăteam în fiecare după-amiază unul lângă altul în refectoriu. El povestea întruna despre aventurile lui de cercetaș și meciurile de korfball. Eu râdeam politicos și-l mai întrebam cum fusese la petrecere în weekend. Spre regretul meu, n-am găsit niciodată povești de-ale mele cu care să contribui. 

Cu timpul m-am limitat să încuviințez din cap și să parcurg în minte conjugările latine, în vreme ce el continua să vorbească ca o moară stricată, gesticulând larg. Pe la sfârșitul trimestrului ajunsesem să-l ignor, în speranța că-l va copleși pe celălalt vecin cu poveștile lui despre fete și bere, motiv pentru care, în primele săptămâni după ce a murit m-am simțit profund vinovat. 

La înmormântare, mă uitam din corul bisericii la sutele de oameni. Mă miram cum poate cineva să aibă atâția apropiați și în același timp să fie atât de singur. Erau acolo zeci de fete și îmi era rușine de invidia ușoară pe care o simțeam. Îmi imaginam cât de diferită va fi înmormântarea mea. Gândul se așeza într-un strat de durere amară peste masa amorfă de tristețe care domnea de săptămâni întregi la școală. 

Locul acesta era deci noua mea casă. Un tărâm pe care nu părea să trăiască nicio fată. Unde un băiat delicat, frumos gusta tristețea nemărginită și unde serile părinții mei abia își înecau propria disperare bând bere la jumătate de litru și sticle cu vin. 

Această perioadă avea să dureze efectiv șase ani, deși între timp uitasem de mult acea regulă inventată de mine. După un preambul precaut, înglobat în neîncredere, se terminase. Într-o seară de vară glorioasă m-am găsit deodată înconjurat de fete care, pentru motive ce mi se păreau pe deplin imposibile, se arătau cu adevărat interesate. Cu coada ochiului vedeam cioburi de sticlă strălucind printre bucățile de piatră cubică din piațetă. Ca și cum aș fi ajuns la capătul acelui tunel subacvatic și vedeam brusc licăriri de aur și argint la suprafața apei. Cu ultimele puteri m-am desprins din acea cavitate, am lovit cu picioarele fundul iazului și mi-am luat avânt. Am țâșnit prin apă și i-am străpuns membrana. Ochii îmi clipoceau și inspiram cât de adânc puteam. 

Ultimele prietene și-au luat în acea seară la revedere și au plecat spre casă prin piațetă. Stăteam nemișcat, privindu-le. O coadă prinsă în vârful capului flutura veselă în sus și în jos, mâinile se legănau exaltate, râsetele lor se răsfrângeau de fațadele cafenelelor până înapoi la mine. Briza serii îmi mângâia obrajii și mâinile și simțeam cum o rază delicată luminează fiecare fibră din corpul meu. 

Am supraviețuit anilor mei de plumb. N-am cunoscut o tristețe imensă, durerea creștea treptat și era persistentă. Îmi era administrată în doze mici, obișnuindu-mă astfel cu ea. În primele luni căutam permanent capcane. Uneori eram convins că ziua și noaptea se inversaseră, că în orice clipă mă voi trezi în vechea lume stearpă. Mi-am dat seama, încetul cu încetul, ba chiar am îndrăznit să cred că de acum va fi diferit. Un țesut amorf, pietrificat era irigat cu sânge pentru prima dată după mulți ani. Părți din mine ce păreau să fi murit respirau din nou, deși nu voi ști niciodată ce a provocat lipsa de oxigen. Cum cântărești serile amare, verile goale? Ce umbră aruncă ceea ce a fost absent și imposibil? Primul schimb de priviri cu o fată. Mâini și buze tremurând în timpul ieșirilor nocturne secrete. Acasă, din când în când, o privire blândă, înțelegătoare, câțiva stropi de înțelepciune. Tot ce a urmat apoi estompa tristețea sau o adâncea și mai mult? Ce faci cu golurile din suflet? O întârziere pe care nu o poți recupera niciodată. Din acel moment, asta a devenit noua mea deviză: voi ajunge întotdeauna prea târziu, voi descifra fiecare situație cu o eternitate mai lent decât ceilalți. 

Câteva luni mai târziu, în aceeași piațetă cu cioburile sclipitoare, voi vedea pentru prima dată fata cu bucle. Începând cu acel moment voi crede cu adevărat că exilul meu s-a terminat, sunt liber. 




1.
cu glas domol (în engl. în orig.)

2.
a zvâcni (în engl. în orig.) 

3.
a înăbuși (în engl. în orig.) 

4.
explozie (în engl. în orig.) 
câteva vorbe de încurajare, cuvinte ca niște bule prețioase de oxigen.