„Lumea asta mare e plină de chestii, sigur că-i nevoie de cineva care să le găsească. Ei bine, asta face un căutător-de-chestii.” 
„Pippi Șosețica“, Astrid Lindgren 
Traducere din limba suedeză de Andreea Caleman 

„Și astfel, [...] Dorothy purcese la drum. 
La început văzu mai multe răscruci înaintea ei, dar, după puțin timp, găsi poteca pietruită cu cărămizi galbene. O luă sprintenă înainte. Pantofii de argint sunau voios pe caldarâmul galben, soarele strălucea, păsările ciripeau dulce, și Dorothy nici nu se simțea atât de rău precum v-ați putea închipui că ar trebui să se simtă o fetiță aruncată din propria-i țară în mijlocul unui ținut străin.“
„Vrăjitorul din Oz“, L. Frank Baum 
Traducere din limba engleză Joszefina și Camil Baltazar 

Dalele galbene 
Despre trecutul încețoșat și viitorul incert ale unuia dintre simbolurile arhitecturale ale Sofiei 

Cu niște ani în urmă, prietena mea din Ungaria m-a vizitat la Sofia. Când ne făceam plimbarea obligatorie pe la obiectivele turistice din oraș, ne-am pomenit în piața Parlamentului, iar Agnes, în loc să se uite la mulțimea de clădiri importante din zonă, fixa cu privirea caldarâmul. Cu sandalele roșii pe care se nimerise să le poarte în acea zi mi se părea că seamănă cu o veritabilă Dorothy din Oz, cu deosebirea că aterizase pe un drum acoperit cu dale galbene, venind nu din Kansas, ci din Budapesta. I-am explicat că, deși sunt printre cele mai cunoscute simboluri ale Sofiei, dalele provin din același loc ca ea, iar Agnes a glumit că, fără îndoială, din acest motiv se simte aici ca acasă. Atunci când m-a întrebat cum au ajuns dalele în acest loc, i-am povestit versiunea cea mai cunoscută despre apariția lor în tânăra capitală bulgară în primii ani ai secolului XX: cadou din partea imperiului Austro-Ungar cu ocazia căsătoriei cneazului Ferdinand.

În afară de străzile centrale din Sofia, în zilele noastre dalele galbene par să stabilească și o graniță nevăzută la un nivel mai abstract – pe de o parte este funcția pur practică de pavaj, pe de alta – valoarea sentimentală de obiectiv turistic și simbol istoric al Sofiei. 

Perioada în care străzile centrale ale capitalei erau pavate cu dale galbene (1907–1908) coincide cu apariția unei întregi serii de clădiri emblematice pentru Sofia: Teatrul Național (1906), Cercul Militar (1907), Halele Centrale (1911), Baia Centrală (1913), Catedrala Alexander Nevski (1904–1912). (1) Dar, spre deosebire de povestea clădirilor, care este bine cunoscută și documentată, cea a dalelor pare mult mai încețoșată. Proveniența lor străină a fost făcută publică abia în anul 1960. Conform arhivelor citate de site-ul municipalității orașului Sofia, „dalele ceramice galbene se produc din marnă, cunoscută în Ungaria sub numele de „márga”, care se găsește într-o carieră de calcar lângă Budapesta. Marna extrasă se macină într-un praf, se modelează și se toarnă în forme speciale la temperaturi de 1300 de grade. S-au făcut încercări în Ungaria de a se folosi materii prime și din alte locuri, dar fără rezultat”. 

Totuși versiunea cadoului de nuntă, populară până în zilele noastre, nu inspiră încredere – a apărut mai degrabă și a fost repetată la nesfârșit datorită unei fascinații romantice, decât pe baza unor fapte reale. Din nou, conform site-ului municipalității orașului Sofia, „montarea dalelor de ceramică nu este un cadou de suflet prilejuit de căsătoria cneazului Ferdinand cu Maria Luiza, care la vremea respectivă (1907) deja nu se mai afla printre cei vii, nu este un capriciu, ci expresia politicii municipalității, sprijinită de stat în perioada construirii noului stat bulgar”. Cu alte cuvinte, aceste dale galbene costisitoare au fost comandate, transportate, aduse, montate – și plătite (cu ajutorul unui împrumut consistent!) – de municipalitatea orașului Sofia. 

O altă deosebire fundamentală între caldarâmul galben și restul obiectelor arhitecturale din epocă este lipsa aproape totală a dalelor de pe piața de suveniruri. În timp ce tricouri, ilustrate, calendare și machete cu figura omniprezentă a bisericii Alexander Nevski sufocă turiștii din Sofia (și din afara țării (2)), dalele galbene apar doar întâmplător – ca un detaliu care nu poate fi ignorat. 

Acest lucru, desigur, este parțial din cauza funcției sale practice – cupolele de aur fac catedrala mult mai ofertantă ca variațiuni de suveniruri decât caldarâmul unei străzi, oricât de impresionant ar fi acesta. Și totuși, există potențial pentru niște variațiuni, după cum o demonstrează replicile mozaicului creat de Gaudi sau feluritele suveniruri ștanțate cu motivul floral specific trotuarelor din Bilbao. 

Dalele galbene se deosebesc de clădirile-simbol ale Sofiei din aceeași epocă și când vine vorba despre viitorul lor incert. Catedrala-monument Alexander Nevski, Teatrul Național, Cercul Militar și Baia Centrală pot fi renovate și restaurate (în ce măsură lucrările au fost o reușită, asta este o altă problemă). Pe de altă parte, bucățile de piatră galbenă – în ciuda valorii estetice și a simbolului istoric important pe care îl reprezintă, sunt tratate drept un caldarâm obișnuit și – încet, ireversibil și aproape pe șest (sau cel mult cu argumentele că sunt scump de întreținut sau că nu sunt practice) - dispar din peisajul Sofiei, cel mai adesea înlocuite de un asfalt plictisitor. În afară că sunt triste, aceste înlocuiri sunt și supărătoare, deoarece au loc fără vreo consultare publică și vreo strategie clar comunicată pentru a păstra pavajul galben. 

Cu toate că nu dau pe dinafară de patriotism, pentru mine dalele galbene au devenit un simbol al legăturii puternice pe care o am cu orașul natal. De fiecare dată când calc pe ele, mai ales dacă am lipsit mai mult timp, în mintea mea apare fraza pe care Dorothy din „Vrăjitorul din Oz” o repeta ca pe o formulă magică, care o aduce înapoi acasă: „Nicăieri nu-i ca acasă”. De aceea pavajul acoperit de dale galbene din centrul orașului, care se tot împuținează, împreună cu perspectiva dispariției complete din Sofia, mă deprimă destul de mult. Totuși găsesc o oarecare alinare în gândul că probabil vor rămâne încă mult timp, măcar în câteva locuri din lume. 

Primul loc de acest fel l-am descoperit când, la rândul meu, am vizitat-o pe Agnes la Budapesta. Plimbându-ne fără țintă prin oraș, am dat peste o străduță dosnică în Buda. La început m-a cuprins un sentiment straniu de pace și m-am gândit că am cumva un deja-vu inexplicabil, dar apoi am observat că străduța era acoperită cu niște dale ceramice galbene un pic neîngrijite și ponosite, dar altfel identice cu cele din Sofia. Câțiva ani mai târziu am dat iar peste dalele galbene într-o piațetă din Belgrad. Spre deosebire de Sofia totuși, unde dalele sunt aranjate într-o singură direcție, acolo erau dispuse într-un desen mai complicat, ca o tablă de șah. În orice caz, priveliștea lor a fost suficientă cât să-mi alunge o ușoară nostalgie față de Sofia, care-mi dăduse târcoale chiar în acea zi, și cât să facă cerul înnorat de deasupra Belgradului să pară puțin mai primitor. 

Iată cum s-a dovedit că totuși există și alte locuri (aproape) ca acasă. 

Tsholam 
Despre încet-mergători și nivelul de fericire în Bhutan 

Căutând imagini pe internet folosind cuvintele cheie „Bhutan” și „încălțăminte”, găsești două tipuri de rezultate. Primul sunt încălțările sport de drumeții - zdravene, simple, cu talpa groasă, de culoare închisă, urâțele, dar și foarte practice. Acest gen de încălțări le sunt recomandate entuziaștilor care intenționează să se cațăre pe povârnișurile Himalayei fără riscul de a-și luxa glezna.

Al doilea tip de rezultate este exact opusul – cizme extrem de pestrițe și colorate, până la genunchi, al căror rol este pur decorativ și cam la fel de departe de încălțările sport pentru drumeții cât este statul himalayan Bhutan de republica balcanică Bulgaria. 

Cizmele, cunoscute drept „tsholam”, sunt poate partea cea mai interesantă din portul popular tradițional bărbătesc. În afară de ele, portul include și o robă până la genunchi cu mâneci lungi, iar bhutanezii sunt obligați să o poarte întotdeauna în locurile publice la ceremonii speciale. Totuși, spre deosebire de haină, cizmele se poartă doar la ceremonii – în viața de zi cu zi locul lor este luat de încălțări negre bărbătești, dezamăgitor de simple, sau de adidași albi. Se pare că aceștia sunt în afara sferei dispozițiilor guvernamentale care au scopul de a păstra identitatea națională – atât față de presiunea modernizării din Vest, cât și față de influența din partea Indiei și Chinei, vecinii giganți ai micului regat himalayan. 

Cizmele încă se confecționează în întregime manual și doar la comandă. Cizmarul din Thimphu, capitala Bhutanului, care le-a meșterit pe ale mele, nu și-a putut ascunde nedumerirea că o femeie își comandă încălțăminte bărbătească, dar cu toate astea s-a purtat ca un adevărat profesionist: mi-a desenat talpa pe o bucată de carton și a măsurat lungimea dintre gleznă și genunchi. După aceea a scos mostre de materiale satinate pestrițe și de broderii din care mi-am ales, în timp ce clienții dădeau din cap aprobator. 

Rezultatul final este pur și simplu năucitor, cu tot felul de dragoni, brodați pe un brocart portocaliu aprins, încercuiți de ornamente florale pestrițe. Materiale diferite sunt despărțite de șnururi verde-aprins și portocalii, iar marginile sunt tivite cu roz ciclam și albastru turcoaz. Cu secțiuni monocromatice și simple la prima vedere, la o cercetare mai atentă se pot descoperi detalii suplimentare – partea de sus este din satin albastru-electric cu dragoni brodați, iar partea albă de jos are motive florale în relief. Chiar și ornamentele cafenii de la vârfuri și călcâie sunt cusute cu ață roșie. 

Fiecare detaliu în parte depășește regulile tradiționale ale îmbinării culorilor, dar, luate împreună, reușesc să creeze ceva complet feeric, aproape psihedelic. „Cizmele sunt absolut de nepurtat, totuși se asortează cu orice“, a observat pe bună dreptate o prietenă, când le-a văzut la Sofia. Nici până în ziua de azi tot nu le-am purtat – nu doar din lipsa unei ocazii potrivite unde să le încalț, ci pentru că îmi sunt mari. Un fapt destul de dezamăgitor, dacă avem în vedere că sunt singurele încălțări pe care le am făcute pe comandă, special pentru piciorul meu. 

Ceea ce nu am știut când am ales aspectul lor este că, atât culoarea cât și motivele tradiționale de pe cizme se stabilesc în funcție de profesia și poziția socială ale proprietarului. În timp ce partea de sus este de obicei din mătase neagră sau albastră, partea de jos indică rangul ierarhic – culoarea galbenă este rezervată Înălțimii Sale, regele Bhutanului și celui mai înalt lider religios al țării, portocaliu – pentru miniștri, roșu – pentru ofițeri cu rang de cavaler și judecători, iar verde – pentru oameni obișnuiți. 

În afara structurii sale politice complicate și anacronice, Bhutan este renumit în lume pentru efortul pe care statul îl face pentru creșterea nu numai a Produsului Intern Brut (PIB), ci și a Fericirii Naționale Brute (FNB). Aceasta din urmă nu este nicidecum vreo idee budistă abstractă, ci un principiu conducător, care stabilește o serie de măsuri guvernamentale concrete, cât și instituții ale statului care lucrează pentru bunăstarea poporului bhutanez dincolo de indicatorii economici riguroși. Inițiată de monarhul anterior, această politică continuă să fie aplicată până în zilele noastre de fiul și urmașul la tron al acestuia, actualul rege al Bhutanului. 

După încoronarea sa în 2008, regele bhutanez în vârstă de 28 de ani Jigme Khesar Namgyel Wangchuck a devenit cel mai tânăr conducător de stat din lume (și a rămas pe poziție până în 2011, când Kim Jong-un a preluat conducerea Coreei de Nord). La ceremonia de încoronare, urmașul la tron a purtat, desigur, cizmele tradiționale bhutaneze. Însă de această dată erau confecționate nu de un cizmar local, ci de marca italiană de lux Salvatore Ferragamo, ale cărei începuturi datează din anii 20 ai secolului trecut, când însuși Salvatore Ferragamo era designerul preferat al starurilor de la Hollywood. 

Așa cum, de altfel, în 1938 Ferragamo confecționează poate cel mai renumit model de încălțăminte al său, denumit Rainbow – sandale aurii cu platformă în culorile curcubeului, nu mai puțin psihedelice decât cizmele – special pentru Judy Garland, care în acel moment filma „Vrăjitorul din Oz“. (Iar legătura cu cântecul Over the Rainbow compus special pentru film nu este chiar întâmplătoare.) Totuși, în film, personajul interpretat de Garland poartă nu sandalele în cauză, ci o pereche de pantofiori de un roșu aprins, acoperiți de paiete (3). La final ea lovește călcâiele pantofilor și repetă de trei ori formula magică „Nicăieri nu-i ca acasă“ pentru a părăsi Țara lui Oz și a se întoarce acasă. 

Cu toate că eu m-am întors la Sofia într-un mod destul de prozaic – cu ajutorul mai multor zboruri cu avionul – mult timp după întoarcerea din Bhutan am avut sentimentul că am fost într-un loc de poveste asemănător Țării lui Oz. Iar în geamantanul meu, în locul pantofiorilor roșii ai Vrăjitoarei rele de la Apus, am adus cizmele pestrițe bhutaneze – tot de la Apus. 




1.
După spusele mondenei Sultana Racio Petrova, care în 1885 sosește la Sofia venind de la Tulcea „Străzi nu erau, doar niște gropi imense și mult praf, care se transforma în noroi atunci când ploua, făcând astfel imposibilă orice deplasare“. Peste câțiva zeci de ani totuși, grație unor arhitecți austro-ungari, francezi sau bulgari școliți în Occident, Sofia se transformă „dintr-o așezare tipic orientală într-un oraș cu ambiția de a avea aspect de dimensiuni europene”.

2.
În urmă cu câțiva ani, pe când scotoceam printr-un anticariat în îndepărtatul stat american Iowa, nu mică mi-a fost mirarea să dau peste un tablou cu schița desenată a bisericii Alexander Nevski. În Sofia aș fi trecut peste schița respectivă, considerând-o drept un kitsch complet neinteresant destinat turiștilor, dar la distanță de 9000 de kilometri, m-a emoționat în așa măsură încât abia m-am putut abține să nu o cumpăr. „Lumea este într-adevăr mare, dar, din fericire, casa noastră este după toate colțurile.” (autoarea face referire la filmul ”Lumea este mare și salvarea e după colț” al regizorului Stefan Komandarev – n. trad.)

3.
Un lucru curios este faptul că în cartea „Vrăjitorul din Oz“ pantofii pe care îi moștenește Dorothy de la Vrăjitoarea de la Apus sunt, de fapt, argintii, și nu roșii. În filmul „Vrăjitorul din Oz“, totuși, culoarea este schimbată în roșu aprins cu scopul de a se folosi efectul noii tehnologii de colorare de la acea vreme - Technicolor. Cele câteva perechi de pantofi roșii confecționate special pentru film au câștigat un statut emblematic și s-au transformat într-unele dintre cele mai valoroase piese de colecție