A găsit flori de mușețel și câteva frunze de dafin, le-a aruncat într-o cratiță și le-a pus la fiert. S-a ars când a băgat piciorul în mâzga clocotită, a ars-o până la fluierul piciorului, iar gleznele, înainte vineții, s-au înroșit de durere. Trebuia să se ducă la doctor, i-ar fi zis el, i-ar fi ordonat, DOCTORUL RAVNIKAR TĂLPI, Ați fi putut să sunați mai devreme, ar fi trebuit, dar acum nu mai contează, nu va mai avea nevoie de ele, nici să umble, nici să alerge, nici să șadă sau să aștepte, șontâc, șontâc, șontâc pe linoleum. 

Alergase des, fusese nărăvașă, sărise pe când încă nu era o Doamnă, da, iar astăzi sunteți atât de neputincioasă, fugea prin porumb, o fugărea pe Milena, o prindea, o ciupea până începea să țipe ca din gură de șarpe OPREȘTE-TE DACĂ-ȚI SPUN IDA O SĂ FAC PIPI PE MINE (și chiar făcea acolo, prin porumb, îmbujorată, Dacă sufli o vorbă cuiva te strâng de gât, ești o afurisită, așa să știi). 

Odată ați mințit că rămâneți peste noapte una la alta – Bineînțeles, au spus părinții Milenei, Sigur că da, au zis și părinții Idei, du-le și niște scovergi – și că vă duceți la școală în dimineața următoare, în loc de asta, seara v-ați furișat până la pajiște, v-ați cățărat pe o căpiță de fân, ați întins un cearșaf în vârf și ați stat așa până s-a lăsat noaptea și luna s-a ridicat suficient cât să puteți vedea pe unde călcați, ați început să vă hârjoniți, ați căzut în iarbă, pe voi au început să se târască furnici, lăcuste și cărăbuși, de rămăseserăți fără suflare. Apoi ați cules – Tu unde le vezi? – margarete, v-ați cățărat la loc în fân, v-ați îndopat cu scovergi și v-ați jucat de-a mă iubește nu mă iubește mă iubește nu mă iubește, ați așteptat să iasă soarele, v-ați târât până la școală flămânde, pline de noroi și 

Vino-ți în fire. Respiră naibii, vino-ți în fire. 

Durerea dogoritoare îi ajunsese până la genunchi, în cotloanele și ungherele în care nu putea ajunge, o ardea așa de tare că voia să-și scoată talpa din lighean, însă trebuia să continue cu mușețelul și dafinul, trebuia să se gândească la Iazul unde vă duceați sâmbăta și duminica, plin de broaște și crapi, tulbure, maroniu, cu bănci și o cabană pentru pescari, care lăsau în urma lor mucuri de țigară și doze de bere, le făceau cu mâna, le fluierau, prietenește, dar cam siropos, cu burțile arse de soare și la vedere, revărsându-se peste curelele blugilor, peste adolescența lor timpurie care încă nu se întâlnise cu corporalitatea, asta a venit mai târziu, senzualitatea, a venit cu un car de rușine, a venit ca un îngheț, ca o chiciură care frânge, ca o sfâșiere, ca o prăbușire, când Milena avea deja șolduri, sâni, se studia în oglindă, stătea în fața Idei și întreba despre una, despre alta, dar asta, ce-i cu asta, Mă va plăcea al meu dacă o să mă îngraș? 

N-o să te îngrași. 

Doar puțin împlinită, știi, ultima oară el a zis că îi amintesc de Liska, cică arătăm la fel. 

Ei, Liska nu-i ajungea nici până la genunchi și pe lângă asta și-a mai rupt și picioarele din față câteva luni mai târziu. I-au tras un glonț între ochi. 

Pe bufet încă se mai afla ceea ce știa acum să descrie – Știu că o să fie greu, dar nu aveți voie să uitați, notați-vă undeva acolo pe o hârtie – chestia aia rotundă, doar știi, aia cu trompă, totuși știa că în chestia aia rotundă torni apă și pui pliculețe de mușețel mentă măceșe și apoi o ții, torni, sufli până cineva zice N-o să se rezolve de la sine, cu toate că a spus că o să reușiți, că împreună o să vă descurcați. Ar fi trebuit să plece când încă mai avea ocazia, chiar înainte ca Milena să zică Ai înnebunit, chiar înainte ca el să-i zică Vom avea o grădină și o casă și un câine, mi-ar plăcea un câine. 

Doar cârnații au două terminații, a făcut o rimă Ida, dar cu cât mai mult se gândea, cu atât i se părea că fiecare lucru are o mulțime de sfârșituri, și ea, și el, ca melcii, pe care calci, hrșc și vai și totul e pătat și mâine sunt iar în fața ușii, alții, dar totuși la fel, încetul cu încetul se face oțetul. 

Cu toate că au condus la Marele Sfârșit, sfârșiturile lui Lojze nu au fost cu nimic mai ușoare, doar că li s-a zis altcumva. Când s-a târât acasă după liturghia de seară, a deschis frigiderul, și-a scos șosetele, s-a scărpinat pe spate până unde putea să ajungă, a vrut să o facă singur și n-am vrut s-a transformat în aș vrea. Și ar vrea multe, ar vrea cu ardoare, ar vrea tot ceea ce ar putea suporta, dărui și înțelege, de fapt și acum înțelege, înțelege când vocile se frâng dincolo de plasă, când tații cer pentru fiice, iar fiicele pentru soți, fii, când nunțile sunt tăcute, iar botezurile mici, când vine vorba de jaf ziua în amiaza mare. Vede și înțelege toate astea, ar vrea să trăiască toate astea, ar vrea să bea cafea cu scorțișoară, să scotocească sub saltea, să se trezească, să se șteargă la gură și să se teamă, să se teamă de moarte, dar nu pentru toți, numai pentru cineva, poate pentru doi, cel mult trei. Ar vrea sa spună Ce bine e și Vino la mine și Să te ia naiba, ar vrea să știe cum îți stă pe limbă, cât de lipicios, cât de păros e, cum pune stăpânire pe ea, cum o schimbă. 

Degetele îi tremurau când încerca să scape de un rest de coajă atunci când își îndesa un ou în gură și hârșâia ciudat când înfășura pâinea în pungă, când punea farfuria în chiuvetă, când se târa până la baie, când încerca să se descheie la pantaloni, când rata veceul, când se spăla pe față, când își amintea – nu pentru prima și nici pentru ultima oară – că El îl privește și-l păzește, așa cum îi privește și îi păzește pe toți, însă nu avea să-i bage în gură, nici să-l spele când nu avea să mai fie în stare să o facă de unul singur. 

*

AJUTĂ-MĂ NU POT SĂ COBOR, scâncea atârnând de o creangă. Se cățărau deseori în nucul de lângă sediul pompierilor, toamna devreme descojeau nucile și aruncau cu putere de pământ cojile verzi ca să se spargă, să se sfărâme, să se lipească de asfalt. Dacă te urcai suficient de sus, puteai cuprinde cu privirea câmpurile, până la celelalte grajduri și turle, iar când se prindeau fiecare de câte o creangă și scrutau acele depărtări, vorbeau des despre când și ce va face fiecare. 

Când voi fi la fel de mare cum e acum mama, o să am măcar trei copii, zicea cândva Milena, Și împreună o să mergem în excursii la mare și la târg după jucării. O să-i duc la Hotel Delfin, tati mi-a zis că acolo sunt mereu clătite cu brânză dulce și, când se întoarce, o să ne ducem acolo. 

Păi unde e? 

Doar ți-am zis că s-a dus să-l ajute pe fratele lui, cică s-au îmbolnăvit câțiva și au avut nevoie de oameni noi, o să-l plătească bine. 

Asta-i fain. 

E și nu e, mami e îngrijorată că o să vrea să rămână, fratele lui o să-l convingă să ne ducem toți trei la el. 

Ce? 

Da, a zis că e o diferență de standard, însă nu știu ce înseamnă asta. Mami zice că nu vrea să meargă, am auzit-o cum țipa în telefon că puțin îi pasă de standard și că ar trebui să se gândească la mine. Și mi se pare că se gândește la mine, dar știi, dacă nu s-ar fi dus acolo nu am putea să mergem nici la hotel, însă asta nu i-am zis-o ca să nu se supere și pe mine. 

Ida a rupt o frunză și a început să o ferfenițească și, bucată cu bucată, să-i dea drumul în vânt. Deci asta înseamnă că o să vă mutați? 

Nu, probabil că nu, nu știu. I-am zis mamei doar că nici eu nu vreau să plec și mi-a zis să nu-mi fac griji, că o să aibă ea grijă să fie totul bine în cele din urmă. Dar tu? Ai vrea să ai copii? 

Da, dar nu trei, a zis Ida, mototolind ce mai rămăsese din frunză. Poate doi, un băiețel și o fetiță, mămica mea zice mereu că ar fi trebuit să mai aibă un băiețel ca să fim într-adevăr o familie. 

Milena s-a sprijinit în mâini și – întâi în stânga, apoi în dreapta – s-a ridicat și a sărit pe o creangă de mai jos, care a trosnit. 

Crezi că mi-aș rupe un picior dacă aș sări de aici jos? a spus ea în timp ce Ida se uita la ceafa și la părul ei, acoperite de transpirație și pământ. 

* 

la ce-mi trebuie delușorul 
dacă nu-l pot urca 
la ce-mi trebuie draga mea 
dacă n-o pot vedea 

răsuna în grajd în timp ce Marta rânea de sub Biba, arunca bălegarul în roabă, îl ducea, se întorcea, iar îl ducea, se întorcea. O dureau încheieturile, așa că trebuia să-și sprijine lopata de coapsă ca să-i fie mai ușor să arunce bălegarul; dacă avea noroc, bălegarul cădea din lopată fără ca măcar să răsucească din coadă. Apăsa cu călcâiul pe marginea lopeții, o îndesa în locurile unde bălegarul se uscase, iar Biba pășea și alunga muștele de pe ea cu coada. 

Ar fi trebuit să stea afară, dar fătase cu câteva săptămâni înainte – a fost mult prea devreme, au scos vițelul mort – iar acum nu mai vrea să iasă din staul, să mănânce, bea rar. Vițelușul avea dinții strâmbi, un maxilar prea mic și oase fragile, probabil și mineralizare pe pereții arterelor, i-a zis ei veterinarul, ca și cum ar fi vrut să spună că e mai bine așa, ca și cum asta ar fi consolat-o. Nu le-a zis celorlaltor vaci, cu toate că părea că știu, când în zilele următoare s-au strâns în jurul Bibei să o lingă pe cap și pe gât. I-a povestit fiului, dar a omis detaliile despre oasele în care măduva este înlocuită de țesut spongios (și pentru că nu a întrebat ce înseamnă asta de fapt, doar a dat din cap de parcă ar fi știut, după cum Tone sigur știa), la fel cum nu i-a pomenit niciodată cât de tare e fagul și cât de fragil craniul. A făcut atac cerebral, i-a zis ea când a întrebat ce a fost și dacă asta înseamnă că acum avea să aibă un tătic nou, însă nu ca să-l cruțe, ci ca să-și alunge urma de vină pe care i-o trezise moartea de martir a lui Tone. Pentru că, într-adevăr, așa a fost – și Marta îl văzuse de multe ori în timpul slujbei deasupra altarului, suflat cu aur, cu un bidon cu apă de urzici într-o mână și cu o drujbă în cealaltă, alături de îngeri durdulii și bărbați bărboși cu sceptre, iar când primea Împărtășania se uita intenționat în pământ ca să nu trebuiască să-l privească în ochi. 

Lopata a înlocuit-o cu o furcă, le arunca niște nutreț și stătea sprijinită de peretele din fața Bibei. Îi plăcea să vorbească cu ea, îi plăcea să vorbească cu fața în ea, spre botul ei rozaliu, lipicios și mut, îi povestea despre fermă, despre ea și despre săteni, despre Ida, care șchioapătă, ia pastile și e palidă toată, Lojze nu vrea să ajute, nu înțeleg ce-i cu el și chiar nu vede că are nevoie de companie și că trebuie să iasă în fiecare zi la aer curat, altfel totul se va duce naibii și știu că nu mă privește, dar mă simt obligată, știi, măcar atât îi datorez, m-a mai compătimit înainte, doar știi că nu are pe nimeni și Dumnezeu știe dacă mișcă ceva prin grădină, sigur a dispărut totul, totul e atât de uscat acum, trebuie să ud în fiecare seară, iar ea încă nu ridică storurile, nici nasul nu și-l scoate din casă. Și-a masat încheieturile, a sărit în picioare, a scărpinat-o puțin pe frunte pe Biba și s-a întors în casă, unde, într-un coș, a așezat o duzină de ouă, jumătate de litru de lapte și fursecuri în formă de semilună, pe care nu doar că le ungea cu rom, dar le și înmuia în el când nu putea să adoarmă. 

Coșul a aterizat pe prag cu o bufnitură puternică, cu un Hei, Ida, sunteți acasă? Am adus ceva, avem o mulțime de ouă zilele astea și mi-am amintit de dumneavoastră, și am zis să mai trec pe aici, să văd cum o mai duceți. Ida, mă auziți? Ați fost deja la capelă? 

Poate a reușit totuși să iasă din casă, se gândește Marta, poate acum stă în fața inimii imaculate a Mariei, străpunsă, dar înconjurată de flori.

Dar Ida stătea și o asculta cum strigă până când, în cele din urmă, s-au potolit, până când a observat că apa se răcise deja, că florile de mușețel se înmuiaseră și se ferfenițiseră, că dafinul ajunsese la fund, până la degetele ei umflate, până la pielea ca de broască; la pielea pe care o avea în verile petrecute de ei doi în Metajna, unde acreau salata cu vin și lăsau ușa deschisă, când se sculau la cinci și se plimbau printre cicade, rozmarin și acant, printre alb și violet. 

Pentru că ea se temea de valuri, de curent, înota ținându-se strâns cu picioarele de șoldurile lui, menținându-și echilibrul cu mâinile. Arătau ca două caracatițe împerechindu-se, ca un soi de ea-el, ca o dualitate distorsionată, care pe atunci se răsucea încă în așternuturi, unde, la un moment dat, avea să se deschidă ceva în corpul ei, credea ea, unde, în cele din urmă ceva avea să cedeze. 

Când și-a scos picioarele din cratiță și s-a târât până la ușă, lăsând urme ude după ea, coșul nu mai era pe prag și se auzea un fâsâit. A văzut cum se zbătea furtunul printre peri, a văzut cum fixat în robinet, scotea din el cu forță apa, o scuipa, cum ea se scurgea până la ardeii și roșiile pe care cineva le legase cu sfoară, îndepărtându-le cu grijă pe cele răscoapte. A văzut limacșii, a văzut iarăși albinele; apoi s-a întors în casă și le-a lăsat libere în văzduh, să zboare.