PROLOG 

Suntem picioarele desculțe și bastoanele cioplite ale celor care umblă prin soare așteptând vântul. Dacă mori fără să fi fost prizonier și liber în același timp, n-ai trăit niciodată. Suntem brațele puternice și mâinile lacome ale țăranilor care muncesc o viață întreagă. Dacă trăiești din semănat și recoltat, nu poți să ai visuri mărețe, ci doar speranțe mărețe. Suntem zâmbetele călduroase și zeflemitoare ale celor care-l întâmpină pe străin cu un amestec de curiozitate și neîncredere. Fiecare întâlnire e un exod, fiecare confruntare e o invazie. Suntem privirea iscoditoare și auzul priceput al celui ce conduce turma și coace pâinea. 
Suntem plânsetul inocent al copiilor și tăcerile răzbunătoare ale bătrânilor. 
Suntem rugăciunile spuse-n genunchi, cântecele în jurul focului, vorbele de prisos pătate de vin. 
Parfumul de mirt, trunchiul de ienupăr, acreala brânzei. 
De la mistral ne-am luat încrâncenarea, de la mare, transparența; purtăm veșminte negre, care prevestesc nenorociri. 
Sardinia are un singur steag, fiecare sat, un martir al său. Al nostru e o femeie pe nume Teresa, iar moartea ei a fost prea mult timp un secret. 
Nimeni nu vorbește despre asta, unii întreabă, toți își amintesc. 
Teresa a fost ucisă și este numai vina noastră. 


CAPITOLUL I 

Într-o dimineață călduroasă de septembrie, o rază de lumină învăluitoare pătrunse prin fereastra de la primul etaj al casei Murru și mângâie obrazul Teresei, așa cum ar fi făcut-o și mâna soțului ei, Bruno, dacă afacerile nu l-ar fi reținut în oraș mai mult decât se așteptase. Femeia îl născuse de curând pe Emilio, al treilea copil al lor, însă anumite complicații din timpul nașterii o obligaseră la un repaus forțat. Astfel, după câteva săptămâni, dăduse ascultare neastâmpărului de a ieși din nou din casă, deși nu trecuseră încă cele patruzeci de zile de odihnă prevăzute pentru lăuzie. Alegerea Teresei de a nu respecta tradițiile, într-un sat cum era Lolai, părea o altă obrăznicie arogantă dintr-un șir lung, dar ea obișnuia să-și urmeze instinctul și să acționeze mai degrabă din nevoie, decât să respecte obiceiul. 
În timp ce-și peria părul lung și negru în fața oglinzii, ochii ei de culoarea mierii își studiau reflexia cu un aer curios. De mult timp nu se mai privise atât de aproape: descoperi câteva alunițe pe marginea frunții, iar pielea netedă a feței era acum încercată de recenta oboseală. Schiță un zâmbet în oglindă, iar aceasta îi răspunse înapoi, dar curând, mușchii încordați îi dădură chipului o expresie forțată, obligând-o printr-un oftat ușor să redevină serioasă. Se întoarse spre etajeră și luă de acolo colierul ei preferat, sa corbula, un pandantiv rotund de argint, care semăna cu un coș de răchită împletit, dăruit de prietena ei, Gavina, în ziua cununiei. Îl lăsă să-i alunece cu grijă în jurul gâtului și încuviință din cap mulțumită. 
Scoase apoi din dulap o fustă largă de culoare neagră, cu poalele în valuri, tivită cu fire de mătase colorată și o cămașă de in alb, cu două butoniere la gât, unite printr-o pereche de nasturi. Peste cămașă își puse un corset strâmt de brocart, împodobit la rândul său cu paiete și asortat cu fusta, și se încălță cu o pereche de pantofi cu toc din piele neagră. Mai apoi, își strânse părul într-un coc bine aranjat și îl acoperi cu un batic din mătase, pliat în triunghi, pe care îl înnodă sub bărbie într-o fundă. 
După ce-l luă în brațe pe Emilio, Teresa ieși din dormitor și se opri la capătul coridorului ca să-i trezească pe ceilalți doi copii: Maddalena, în vârstă de opt ani, și Francesco, de șase. Amândoi o luară înaintea ei pe scări și se tolăniră pe scaunele din bucătărie încă somnoroși. 
Casa familiei Murru era alcătuită din cinci încăperi, distribuite pe două nivele: două dormitoare la etaj, o bucătărie cu vatră, o altă cameră pentru oaspeți și o cămară foarte mică la parter. Intrarea din bucătărie se deschidea spre o curte interioară mare, care într-o parte ducea la o poartă verde din lemn, prin care se ieșea în drum, iar în cealaltă, la grajduri și la o odăiță folosită drept prăvălie. Teresa se îngrijea personal de acel spațiu și îl reaproviziona periodic cu alimente, băuturi sau cu unelte cumpărate de Bruno din târg – securi, cosoare, greble și saci de iută – care erau vândute consătenilor sau țăranilor ce poposeau adesea la Lolai ca să facă provizii. 
În ultimii ani, afacerile crescuseră atât de repede, încât familia Murru devenise una dintre cele mai cunoscute din sat. Puțin după aceea, mânată de optimism, Teresa și-a convins soțul să extindă și mai mult casa pe latura de vest, ca să amenajeze acolo o tavernă. Femeia se pusese din nou pe treabă, chiar dacă aștepta deja al treilea copil, iar la finalul lucrărilor, acel local modest, dotat cu o vatră, câteva mese și un bar de lemn, care dădea spre o bucătărie mică, ajunsese să fie cel mai frecventat din zonă. Se împărțea între copii și cele două slujbe cu un devotament neostenit, dar curând, efortul a devenit atât de mare, încât a fost nevoită să apeleze la cineva care s-o ajute. 
Rita, fata cea mică a mătușii Adriana, o văduvă din sat, era lipsită de experiență și cam neatentă, dar s-a dovedit curând a fi harnică și afectuoasă cu copiii. Chipul ei alungit și curios semăna cu cel al șoriceilor albi, care se ascund prin casă și care se ivesc din când în când de sub mobile ca să facă vreo vizită. Apărea adesea în bucătărie, scoțând un mic țipăt, ca un chițăit, și râdea bucuroasă văzând-o pe Teresa tresărind pe scaun sau ducându-și speriată o mână la piept. Naivitatea fetei nu se potrivea deloc cu seriozitatea stăpânei, dar Teresa învățase treptat să o aprecieze pentru că, deși erau foarte diferite, Rita își făcea treaba și îi era de mare ajutor. 
Teresa intră în bucătărie și o găsi pe Rita încălzind laptele în fața vetrei; o salută înclinând capul. 
─ Eu ies, ne vedem mai târziu, spuse zâmbind larg celor doi copii mai mari. Apoi luă un șal negru din cuierul de la intrare și-l trecu peste umeri; scoase din bufet un mănunchi de chei de fier și ieși din casă cu Emilio în brațe. 
Până să treacă de poarta verde de la intrare, Teresa îl văzu pe Tore venind către ea dinspre grajd. Avea părul cărunt și era robust, mult mai mare decât ea, cu fruntea îngustă și cu un nas cârn proeminent. Fusese dintotdeauna destul de retras, iar în ciuda purtării sale blânde și a ținutei elegante, cearcănele adânci și monturile roșii ale degetelor de la mâini trădau niște origini nicidecum nobile. Își pierduse părinții de mic și sosise la Lolai fără un ban în buzunar, îmbrăcat în zdrențe. El și Teresa crescuseră împreună și, cu timpul, ajunseseră să țină unul la celălalt ca frații, deși nu aveau legături de sânge. 
Când au început muncile grele la casa familiei Murru, s-a simțit nevoia de forță de muncă, iar Bruno, care se hotărâse cu câțiva ani înainte să facă afaceri prin diferitele târguri din țară, i-a cerut lui Tore să se mute la ei. Era nevoie de un rândaș, dar mai ales de cineva care să se ocupe de vite și să aibă grijă de Teresa și de copii cât el era plecat. Tore era unul dintre puținii care îi luaseră mereu apărarea stăpânei, chiar și în situațiile incomode, iar asta îl făcuse să treacă în ochii sătenilor drept un om slab. 
─ Cerul anunță vreme bună azi, spuse el pe un ton vesel. Vă simțiți mai bine? Teresa încuviință din cap și-și ridică mâinile ca să-și aranjeze baticul. 
─ Aș zice că m-am odihnit destul. 
─ Știți că n-ar trebui să vă duceți, nu-i așa? răspunse Tore. 
Femeia scoase din buzunar mănunchiul de chei.
─ Am promis. 
─ Atunci să-l salutați și din partea mea, adăugă bărbatul cu un aer resemnat. Teresa zâmbi și aprobă dând ușor din cap, apoi coborî zăvorul porții și trecu pragul. 

De cealaltă parte a drumului, vreo zece oameni se adunaseră în semicerc în fața casei lui Tonio, un om voinic cu sprâncenele stufoase și câteva fire de păr negru pieptănate pe spate. La vederea ei, toți rămaseră muți de uimire. 
─ Teresì! Nu ne așteptam să ieșiți din casă așa devreme, îngăimă în sfârșit Biccu, un bătrân bărbos cu rânjet viclean. 
Îi lipsea de când se știa unghia de la arătătorul drept, dar nu exista zi în care să nu iasă din casă fără să-și pună pe cap o pălărie neagră din postav gros, pe care în acele părți o numeau berritta. Teresa nu răspunse, iar restul grupului se uită în altă parte ca să-și ascundă stânjeneala. ─ Vă grăbiți? întrebă Tonio din pragul ușii, cu niște pahare goale în mână. 
─ Am doar câteva treburi de rezolvat, îi răspunse ea grăbind pasul. 
─ Și bine faceți că vă ocupați de ele, zise Biccu ironic. Apropo, sunteți foarte elegantă. Tre’ să fie importante treburile astea, adăugă el, întorcându-se spre Elio, un omuleț cărunt, așezat alături, ce-și sprijinea cotul într-un ciomag. 
─ Cine doarme la tinerețe plânge apoi la bătrânețe. S-aveți o zi frumoasă, încheie Teresa scurt înainte să dispară după colțul străzii. 
Când auzi răspunsul femeii, Elio îl lovi pe Biccu cu ciomagul peste gleznă. 
─ Nătărăule! În loc s-o oprești, ai făcut-o s-o ia la goană! 
─ Păi ce să-i faci? zise Biccu amuzat. N-o vezi cum e? Așa de încrezută, că nici complimentele nu le mai acceptă. 
─ Încă n-ai înțeles? Cu ăștia puternici te porți la fel cum faci cu focu’, răspunse Tonio cu un aer de fals cunoscător. Nici prea de-aproape, nici prea de departe. 
Bărbații încuviințară și se întoarseră iar să privească spre poarta goală, în timp ce câțiva sticleți întrerupseră liniștea zburând prin frunzișul copacilor. 

Scrâșnind din dinți cu gura închisă, Teresa se îndepărtă de grup înainte de a-l înveli pe Emilio în șal, vizibil iritată. Sperase că, rămânând în casă, va dobândi o anumită imunitate la agasări, așa cum faci anticorpi când ești bolnav. De când se știa, fusese obișnuită cu privirile nerușinate ale celorlalți; totuși, odată cu absențele frecvente ale soțului, glumele bărbaților deveniseră insistente. Evitase mereu confruntările, ca nu cumva să piardă clienți la prăvălie sau la tavernă, însă uneori eșua în efortul de a se abține și, imediat după aceea, ajungea să regrete. Orice răspuns, orice încercare de a-și arăta indignarea prin schimbarea privirii sau a tonului vocii erau în zadar, dar și îndeajuns să le dea apă la moară, în loc să-i oprească. 
Coborî în continuare pe o stradă îngustă, mărginită de lămâi, în timp ce lumina soarelui se reflecta pe pavajul străzii, făcând intrările caselor din Lolai să strălucească la fiecare cotitură. De la balcoanele scorojite care se deschideau spre stradă răsunau voci stridente de copii și trosnetul primelor vetre aprinse, iar huruitul slab al unor care apropiindu-se venea din depărtare. Casele nu mai înalte de două etaje aveau uși mari, prinse în ziduri groase de piatră și toate întredeschise, gata să primească vizite neașteptate; prăvăliile, din contră, rămăseseră închise ca să le permită proprietarilor să se odihnească câteva ore, doborâți mai degrabă de lene decât de oboseală. 
Teresa crescuse pe acele străzi și printre oamenii care le animau zilnic, fără să fi simțit vreodată că face parte din aceeași lume ca ei. În mijlocul lor, o cuprindea o mâncărime de piele enervantă, totuși nu se putea imagina nicăieri altundeva, iar această ambivalență o ținea suspendată într-un chin constant, care, în timp, se transformase în obișnuință. 
Trăise ca servitoare la familia Collu, niște moșieri bogați, în slujba lui Vincenzo, a Margheritei și a celor patru copii ai lor. Bunica ei, care o crescuse, murise înainte ca ea să împlinească opt ani, lăsând-o astfel singura orfană din casă, alături de Tore. Poate din acest motiv sau poate pentru că era de-o vârstă apropiată cu a fiilor lui, domnul Collu îi purtase mereu de grijă, insistase să învețe o meserie manuală care să-i asigure un viitor demn. În ziua în care Teresa împlinea optsprezece ani, Vincenzo a găzduit acasă un grup de mineri; printre ei se afla și un băiat crețuliu, înalt și zvelt, ce provenea dintr-un sat nu departe de Lolai. Se numea Bruno. El și Teresa se plăcuseră imediat și, chiar dacă băiatul își dorea de mult să renunțe la slujba sa de la mină din cauza unei pneumonii cronice, domnul Collu sprijinise cu drag relația. Deși exista posibilitatea să nu se cunoască vreodată pe deplin, gândul că ar fi avut timp să se descopere reciproc îi făcuse să se îndrăgostească. 
Dangătul surd al clopotelor se auzea din depărtare, iar printre stropii de apă, Teresa mergea îngândurată, oprindu-se din când în când ca să culeagă nuci coapte căzute din copaci. Înaintând pe ultima porțiune de drum, care după cotitură urca spre biserică, femeia auzi din spate o voce ascuțită. ─ Teresa, dumneavoastră sunteți? 
Era Sofia, nevasta tâmplarului, mai mare decât ea și însărcinată cu primul ei copil. Când Teresa se întoarse spre ea, observă că ochii negri ai femeii o cercetau în tăcere, din cap până-n picioare. 
─ Sunteți sănătoasă, Slavă Cerului! Dar ce faceți afară din casă? Aveți nevoie de ceva? o întrebă, punându-și mâna pe pântec. 
Teresa se comportă de parcă fi auzit reproșul.
─ Nu, mulțumesc, sper să termin repede. Mai e puțin și vă vine și dumneavoastră rândul, nu? 
─ Doamne, ajută-ne! Primele luni au fost grele, dar acum mai sunt câteva zile. Sper doar să n-am surprize. 
Teresa își coborî privirea, iar Sofia căscă ochii, dându-și seama cât de nepotrivit se exprimase. 
─ Bineînțeles, nu voiam să spun că... adică sigur nu v-a fost ușor. Dar copilul e bine, nu-i așa? o întrebă, aplecându-se în față. 
Teresa aprobă din cap și-l mângâie din instinct pe Emilio, ca să scape de stânjeneală.