3 
Ștergerea memoriei 
Omul 
 

– Cum te numești? 
Bărbatul care mă interoghează cu siguranță nu este vrăjitor. Și cu siguranță nici om. – Îți amintești măcar numele? 
Nu, momentan nu, dar nu voi intra în panică, fiindcă știu că totul este doar un vis. Am impresia că mă aflu într-un salon de spital. Stau întins într-un pat mic, iar mâinile îmi sunt legate până la umeri, de parcă aș fi o mumie. Lângă mine stă un bărbat tânăr, atât de tânăr încât ai zice că e doar un băiat, dar chiar și așa pare o persoană oarecum importantă, se poartă puțin formal cu mine și de aceea mă hotărăsc să-l numesc în visele astea bărbatul cel mai tânăr. Are urechile atât de suprarealist de lungi și grotesc de ascuțite, încât știu că toate acestea nu se întâmplă în realitate – nu au cum să se întâmple. 
Deși nu am zis nimic, bărbatul dă din cap, apoi îngână ceva și scoate de undeva un carnet în care notează cu un scris neobișnuit de citeț: Nu-și amintește numele. Apoi își ridică ochii de pe carnet și mă măsoară iar cu privirea: 
– Cum te simți, băiete? 
Aștept ca ecoul vocii lui să-mi pătrundă adânc în cap până când cuvintele rostite de el capătă sens: așadar, mă întreabă cum mă simt. Urechile lui ciudate mă buimăcesc. Simt că mă deranjează și ochii lui verzi, alungiți, care sunt prea... alungiți... și verzi. Îmi amintesc din nou că m-a întrebat cum mă simt. 
Îi răspund că mă simt normal. Bărbatul notează: Stare: normală (ușor dezorientat). Mă încrunt. 
– Nu sunt dezorientat. 
Negație.
– De unde ai venit? Nu știu. Nu-mi amintesc. 
Mă cântărește cu privirea. 
– Ești om, nu-i așa? 
Nu spun nimic. 
Din fericire trece la următoarea întrebare: 
– Care-i ultimul lucru pe care ți-l amintești? 
De parcă nu m-aș fi putut controla, pronunț deodată propoziția aceea îngrozitoare: – Reflexiei mele din oglindă îi lipsește ceva. 
Oare de ce am zis asta? 
– În fața camerei albe, își subliniază bărbatul întrebarea. 
– Da, sunt om, clipesc confuz. 
Ne uităm stânjeniți unul la altul, apoi bărbatul notează: Percepție înceată (posibilă cauză: infectio hominis). 
Fac bot. 
– Mulțumesc frumos. 
În timp ce scrie, părul lung, castaniu îi alunecă din spatele urechilor, i le acoperă și am impresia că acum gândesc mai limpede, dar apoi și-l aranjează după urechi și iar mă buimăcește . Mă întreabă: 
– Cum poți să-ți amintești că ești om și să nu-ți amintești nimic altceva? 
Ridic din umeri. 
– Păi… nu e evident? 
Probabil că nu e. 
– Nu știu ... pur și simplu știu. 
Așa cum m-am născut într-un corp omenesc, m-am născut și cu conștiința că sunt om – una o presupune pe cealaltă. Dar dacă nu ești om nu ai cum să înțelegi asta, de aceea nu-mi bat capul să explic lucrurile astea unui scrib inexistent care mă judecă. 
Iar acesta, în mod miraculos, înțelege întrucâtva ce am vrut să zic: 
– Atunci enumeră tot ce-ți este clar. 
– Aaa, păi, lucrurile principale … 
Încerc să-mi fac o listă în minte, numai că în capul meu totul e neclar în acest moment.
– Sunt un vrăjitor fără darul magiei. 
Pentru a-i da ceva timp să se gândească îi spun ceea ce deja am mai spus. – Îmm … și momentan dorm într-un salon de spital și visez. 
Fiindcă visez și nu am nimic de pierdut adaug: 
– Iar urechile dumneavoastră arată de parcă ar fi fost pilite. 
Mă amuză tot mai mult să sporovăiesc cu imaginea onirică într-un fel atât de dezinhibat și complet sincer, așa că adaug: 
– Uneori aud niște voci care par să nu vină de niciunde. 
Cu asta închei și mă uit la ce scrie. 
Estimez vârsta între 14 și 15 cicluri solare. 
Cameră albă – fără efect. Băiatul nu a reușit să se adâncească suficient în sine, ca să-și găsească amintirile. (?) 
Ștergere incompletă a memoriei: nu-și amintește nimic din viața anterioară. 
Nu știe nimic despre ființele magice sau despre circumstanțele actuale. Știe că este om și ce înseamnă asta. Știe cine sunt vrăjitorii, nu cunoaște elfii. Parțial socializat (posedă toate cunoștințele de bază – abilități comunicative și motorii dezvoltate). 
Crede că are iluzii nocturne (simptom al bolii umanității). 
Dificultăți de concentrare. 
Aude niște voci??? 
De ce s-a oprit din scris? 
– Poți să descrii mai amănunțit la ce te-ai referit când ai pomenit de vocile pe care le auzi uneori? 
Ochii îi devin din ce în ce mai alungiți și mai verzi, iar urechile atât de ascuțite încât mă înțeapă ochii. Bineînțeles că nu mă pot concentra. Nu am nicio dificultate de concentrare, la naiba. 
– Nu există nicio voce. Mi s-a părut doar. 
Aude voci??? Bărbatul taie ultima propoziție, iar eu o mai citesc o dată pe cea de dinainte. Crede că are iluzii nocturne – aha, adică vise? – (simptom al bolii umanității). … Deci … Stai puțin. Și acum? 
Știe să citească, deși e om. Citește aceste notițe în timp ce le scriu. Este vizibil deranjat de ele. E capabil de sentimente. Conștient.
Se oprește. Mă privește circumspect, ca și cum ar vrea să mă întrebe ceva … Ceva ce ar prefera să nu mă întrebe. 
– Ai auzit vreodată de hoții de suflete? 
Ne privim stânjeniți. 
– Vom avea mult de lucru cu tine. 
Ce se întâmplă? 
Sentimentul că visez se destramă cu tristețe și totul în jurul meu devine mult prea clar, distinct, bine conturat… Iar acele două urechi sunt tot acolo. Iar eu tot nu-mi aduc aminte cum mă numesc. Sau de unde vin. Sau orice altceva. 
Am impresia că trebuie să mă întind, deși sunt culcat. Am impresia că nu-mi ajunge oxigenul, chiar dacă respir complet normal, că … că trebuie neapărat să fug de aici! Mă sufoc, inima îmi bate cu putere în piept, în jurul meu dansează culori țipătoare, și aș țipa și eu alături de ele, aș țipa în gura mare, dar de fapt nu scot din mine niciun sunet. 
Interlocutorul meu observă că mă chinuie ceva și crede că poate să mă atingă – îmi pune mâna pe umăr. Aș vrea să-i dau peste mână, dar în loc de asta plutesc undeva departe, iar atingerea neplăcută n-o mai simt deloc. 
Îmi zice ceva, dar nu-l aud, fiindcă acele voci revin de undeva și repetă în toate direcțiile cuvintele 'hoții de suflete'. Când le aud simt de parcă cineva îmi taie măruntaiele cu un fierăstrău. De ce mi le-am amintit oare? De ce nu dispar și de ce sună ca un blestem? 
Din fericire tânărul îmi înăbușă într-un final strigătele din cap și îl aud acum, vocea lui e liniștită. 
– Nu-ți fie teamă. Nimeni n-o să-ți facă rău, încearcă el să mă liniștească, iar eu îl ascult tremurând, fiindcă vorbele lui sunt deocamdată singurul lucru pe care mă pot baza. Ești în siguranță. 
Îl aud clar, dar se vede că sunt absent, fiindcă imediat după aceea mă întreabă: – Mă auzi? 
Nu e prea înalt, dar brațele îi sunt musculoase, periculos de musculoase. Se sprijină de pat amenințător, cât pe ce să mă acopere cu trupul lui, dar din fericire mă dau la o parte la timp. Încă e bine. 
– Încet, încet – e adevărat că suntem diferiți. Cu toate acestea, ne asemănăm destul de mult. – Ochii verzi îi sclipesc. – Chiar dacă tu nu-ți pilești urechile, glumește el. 
Ah, rahat, chiar am zis asta? 
– Știu că e greu să accepți că există și alte ființe pe care, evident, nu le cunoști. Probabil că nu ai fost suficient de socializat, chiar dacă ai unele cunoștințe, îmi spune.
Fac ochii mari. 
– Iar pierderea completă a memoriei, probabil e și mai greu de acceptat. 
Mă uit în continuare la el. 
– Dar nu-ți face griji, ne vom ocupa de tine. Mai întâi trebuie să te odihnești, o să-ți explicăm totul pe urmă, bine? 
Se lasă o tăcere mormântală. Îmi pot auzi bătăile inimii. E normal? 
– Deocamdată am voie să-ți spun că te vom ține la bază… ceva mai mult timp. Nu te teme de nimic. Te afli într-una din cele patru baze militaro-educaționale ale Plutonului de Apărare, care momentan sunt cel mai sigur loc pentru tinerii din Inkrematera, care nu au atins vârsta majoratului. Iar experimentul cu camera albă nu-l vom mai repeta. Ai fost închis aici cu un scop, acela de a-ți goli complet mintea, de a rămâne fără gânduri. Dacă nu ai mai fi avut nimic la care să cugeți, creierul tău, alcătuit în așa fel încât să reflecteze permanent la ceva, ar fi fost nevoit să caute în trecutul uitat. Ne-am gândit că, văzându-ți propriul chip ți s-ar putea trezi amintirile. Din nefericire, în impasul în care te afli, n-ai dus lipsă de gânduri. Probabil ai o imaginație foarte bogată dacă te poți uita atâta la niște pereți albi și goi. – Urecheatul mă privește cu interes. – Sau poate ai gânduri lente, remarcă el de parcă asta i s-ar fi părut mult mai probabil. Îți vom explica totul în curând. Te vom ajuta. Nu-ți suntem dușmani, mă auzi? Suntem de aceeași parte a baricadei. Nu te teme. Totul va fi bine. 
Cuvintele trec prin mine ca printr-o sită spartă. Încerc să înțeleg că mi-am pierdut memoria, dar și acest gând se risipește undeva departe. Nu-mi amintesc nimic, îmi repet în minte, dar pare că gândul nu e al meu, parcă ar fi al altcuiva. 
– Nu-mi amintesc nimic, spun cu voce tare, doar-doar o funcționa. 
Amintirile erau cele care lipseau tot timpul din reflexia mea din oglindă. Eu sunt cel care lipsea. 
De parcă ar fi știut la ce mă gândesc, interlocutorul meu adaugă vesel: 
– E adevărat că va trebui să iei totul de la capăt, dar asta nu-i neapărat ceva rău. Dar până atunci, până la un nou început, trebuie să dormi bine. 
Privirea îi zăbovește critic pe cearcănele mele. 
Înainte să înțeleg exact că nu știu unde mă aflu, cine sunt și ce se petrece – știu doar că sunt înconjurat de niște … creaturi –, bărbatul îmi apasă în umăr o seringă subțire, probabil plină cu un somnifer, pentru că într-o secundă privirea mi se încețoșează. Fac un efort să rămân treaz atât cât să-l pot privi cu ostilitate. 
Și imediat după aceea mă pierd. 
Nici în somn nu-mi dau pace vocile acelea. 
– Dar poate există o modalitate să-ți recapeți amintirile.
– SIGUR CĂ EXISTĂ! TREBUIE SĂ EXISTE! 
– De fapt bărbatul acela te-a mințit, fiindcă nu vrea să-ți amintești ce s-a întâmplat înainte să ajungi aici. 
– Din cauza creaturilor urecheate ți-ai pierdut memoria! Ele ți-au făcut asta! 
– Să n-ai încredere în acest bărbat. Să nu crezi nimic din ce spune. Vrea doar să-ți facă rău. 
Vor să-ți facă rău pentru că ești un vrăjitor imperfect. Pentru că ești om. 
– Și dacă vrei să supraviețuiești trebuie să învingi somnul și să te trezești chiar acum! – Nu ți se pare că ești treaz? 
– Nu ți se pare că auzi ceva? Nu ți se pare că cineva a pronunțat cu voce tare cuvântul 'memorie'? 
– TREZEȘTE-TE ACUM! 
– E om. Chiar e om. 
Bănuiesc că m-am trezit mai devreme decât se așteptau. Fie somniferul nu a funcționat complet, fie mi-au administrat o doză prea mică. În orice caz, sunt treaz. Mă prefac că dorm. 
– Nu-l veți… elimina, nu-i așa? E util… chiar dacă că e om. Vreau să spun că e util tocmai fiindcă e om. 
Recunosc vocea bărbatului urecheat care vorbea adineaori cu mine. 
Preț de câteva clipe se lasă liniștea. Îmi țin respirația. Singurul lucru pe care vreau să-l aud este că nimeni nu o să mă omoare. 
– Om, murmură ca pentru sine cu voce ștearsă, gravă un bărbat în vârstă pe care nu-l cunosc. De unde, în numele tuturor zeilor, ai apărut? 
Am impresia că mi s-a adresat mie. Nu mi-e clar încă dacă mă va elimina sau nu. – Și pe deasupra și Protector. 
Vocea necunoscută sună atât de lugubră, de parcă ar fi murit cineva. 
– Un pui de om care a mai și devenit Protector în noaptea de dinaintea eclipsei solare. Alte câteva clipe de liniște. 
– Nu ți se pare alarmant, Tulip? 
– Nu, de fa … 
– Poți măcar să-ți imaginezi la ce catastrofă s-ar ajunge dacă contopirea definitivă dintre acest copil și proto-ou ar avea loc în timpul unei eclipse solare? spune îngrozit bărbatul în vârstă.
– Ah, atunci îi veți da drumul … 
– Așadar susții că acest om nu știe nimic, îl întrerupe iar vocea sumbră pe bărbatul mai tânăr, pe care, în mod evident, îl interesează același lucru ca și pe mine. Nu știe cine e, nu, nu știe cine sau ce suntem noi, nu știe ce se întâmplă, nici cine sau ce e, nici ce-l așteaptă? Adică, nimic absolut? 
– Ar fi putut fi mai rău, zâmbește malițios urecheatul. Ar fi putut să uite să vorbească și să meargă și… Ei, într-adevăr, nu e ceea ce ne așteptam, dar probabil se poate aranja totul. 
Bărbatul urecheat se străduiește să păstreze un ton optimist, ca și cum ar vrea să-l împace pe interlocutorul indignat. 
– Dacă realizăm contopirea imediat după eclipsa de soare, proto-oul va fi înzestrat în continuare cu puteri vindecătoare și există posibilitatea ca băiatul să-și recapete amintirile. Ne-ar ușura și nouă și lui situația. 
Se lasă liniștea alte câteva clipe. Liniștea asta prevestește ceva de rău augur. – Tulip, acum o să mă asculți tu cu atenție. 
După tonul lui aspru îmi este clar imediat că nu se va întâmpla nimic cu amintirile. 
– Mai întâi de toate, aș dori să-ți reamintesc că eu sunt cel care croiește planurile aici, nu tu. Iată cum vom proceda: mâine, la ora opt și jumătate va avea loc Consiliul celor doisprezece în sala de marmură. Asta înseamnă că în timpul eclipsei va fi sub privirea atentă a Consiliului, care va realiza toate testele necesare. Îl vei escorta împreună cu un gardian înarmat până în sală. Fiindcă chiar atunci mai am o chestiune de rezolvat cu două Balanțe problematice, mă voi alătura vouă abia după încheierea testării și îi voi explica atunci omului ceea ce voi găsi de cuviință. E clar? Cel mai important este ca, în timpul eclipsei, copilul să nu părăsească sub nicio formă sala de marmură. Oul a fost securizat suplimentar și transportat la locul stabilit? 
– Da, domnule. 
– Bine. 
Ce fel de ou? Cum adică ou? Ce tot …? Sunt toți complet bolnavi aici? 
– Contopirea oului cu acest copil va avea loc în zorii zilei următoare, când eclipsa sigur nu va mai avea niciun efect asupra lui. 
Mă simt ușurat când înțeleg din cuvintele hotărâte ale bărbatului în vârstă că, de fapt, nimeni nu urmărește să mă omoare. 
Dar, de îndată ce mă liniștesc, bărbatul urecheat izbucnește: 
– Dar… asta va fi abia peste douăzeci și patru de ore … atunci contopirea nu va mai avea puteri vindecătoare asupra copilului! Așa am irosi ultima șansă de a rupe vraja ștergerii memoriei!
Tresar, dar din fericire cei doi nu bagă de seamă. Ciulesc urechile. Știam eu că încă îmi pot aminti totul, știam. Oul acela îmi captează acum toată atenția. 
– Nici vorbă. Nu putem pierde războiul din cauza amintirilor unui țânc de om. 
– În cazul ăsta va trebui să-i explicați ca unui bebeluș tot ce există, de la cap la coadă, începând cu noi și până la tot războiul, până la trecut… 
– Am spus eu cumva că vreau ca omul să-și amintească totul? 
Mi se taie respirația. Oare ce înseamnă asta? 
– Vă rog, domnule. Doar nu putem coopera cu cineva care nu știe mai nimic. În plus, vreo cincisprezece cicluri solare din viața lui vor ajunge în neant, fiți rezonabil. Gândiți-vă cum se va simți pe urmă. 
– Este om, Tulip, tună bărbatul mai vârstnic cu atâta dezamăgire în glas, de parcă ar fi zis rahat, nu om. Doar n-are suflet.