Fragment 1 

Mergeți înainte două sute de kilometri, anunță GPS-ul, exact prin regiunile în care se preconizează precipitații abundente în următoarele ore și zile. E posibil ca autoritățile să închidă dis-de-dimineață anumite drumuri, așa că n-am stat pe gânduri și am plecat imediat, seara târziu, însă acum când la radio se conturează evident o catastrofă, noaptea pare un tunel prin care gonim, în timp ce în jurul nostru se desfășoară realitatea. În curând vom străbate zorii și din nou se va dovedi cât am subestimat-o, ce avertizări am ignorat, cum trăim de parcă un dezastru planetar îi va lovi întotdeauna pe alții și niciodată pe noi. Ne putem imagina doar nenorocirea aflată aproape de noi înșine, care țâșnește dintr-un unghi mort sau care proliferează în propriul nostru corp. 

Ștergătoarele se mișcă în sus și-n jos scârțâind, cu greu dau apa la o parte. …et demain, on prévoit encore plus de pluie (1). Opresc radioul. Noaptea se întețește în locurile neiluminate, kilometri întregi. Nu sunt atentă la indicatoarele rutiere care se succed în ritm alert, un țesut de săgeți și bifurcații. Numele localităților trec în viteză în lumina farurilor și apoi dispar, dar nu simțim nevoia să știm unde ne aflăm exact, numărul kilometrilor care scad până la următoarea ieșire de pe autostradă e de ajuns. Undeva dincolo de susurul ploii și luminile autostrăzii se află izvorul Dunării, adânc în Pădurea Neagră, care te ademenește cu o forță de atracție aproape magnetică. 

În ultima vreme mă macină o neliniște pe care cu greu mi-o pot explica. Sentimentul că dincolo de ceva familiar se ascunde ceva străin. Ideea incomodă că lucrurile nu sunt ceea ce par. Că, la fel ca într-o radiografie, sub voalul lăptos al realității, un miez dur, alb-mat și rece se strecoară la suprafață, dar numai în absența luminii sau în vidul dintre două momente; te surprinde tot timpul când nu te aștepți. 

Îmi doresc să pot urma pentru o vreme un traseu, la fel cum râurile servesc de mii de ani drept călăuze prin diferite zone, Dunărea fiind singurul fluviu din lume al cărui curs se întinde pe o distanță redată în amonte, de la vărsare până la izvor. Dorința de a putea călători spre un punct zero, numărând kilometrii în ordine descrescătoare, și nu crescătoare, drept spre farul din Sulina, o scânteie la marginea Europei. 

De ani de zile păstrez în sertarul de sus al biroului o hartă a Europei de Est, singura hartă pe care am găsit-o să redea cea mai mare parte a Dunării. Coboară șerpuitor din stânga sus, cuprinsă între numele localităților și simboluri topografice, un sistem nervos format din linii albastre, roșii și galbene. Pentru că trebuia să încapă aproape tot fluviul pe ea, e o hartă incredibil de greu de urmărit. Peisajul este îndesat, numele satelor și orașelor sunt prescurtate indescifrabil, șoselele și drumurile regionale se deosebesc cu greu. Nu depune niciun efort să te ajute să găsești drumul. 

După ce am cumpărat autorulota, acum câteva săptămâni, întrucât părea o soluție la îndemână împotriva neliniștii, o dubă transformată într-o căsuță, promisiunea unei vieți aventuroase, am scos harta din birou și am despăturit-o pe masa din bucătărie. M-am aplecat deasupra hârtiei și am îngroșat linia fluviului cu o cariocă albastră, ca să-l scot în evidență din încâlceala de linii colorate. De la albia cuprinzătoare dintre stâncile calcaroase, care se înalță maiestuos între Passau și Ulm, de unde începe pe hartă – aici carioca a lăsat o urmă adâncă de parcă m-aș fi poticnit înainte să continui – de-a lungul castelelor, mănăstirilor și palatelor din Jura Suabă, tot mai repede: printre văi înguste, bazine glaciare, defilee, pe sub dealurile acoperite de piersici noduroși de pe valea austriacă Wachau spre Câmpia Panonică din Ungaria, unde cotește în unghi drept spre Serbia, cu celebrele ei Porți de Fier, peste insula scufundată Ada Kaleh, către est, prin canalele largi, drenate ale României, până ce fluviul se varsă în Marea Neagră. O linie șerpuitoare de cerneală albastră. Un cuvânt scris atât de lăbărțat încât devine ilizibil.

Am ridicat carioca de pe hârtie undeva în zona deltei și un stol de păsări călătoare s-a înălțat brusc, bătând din aripi în pieptul meu. Așa ne-am putea petrece următoarele luni. Un punct de plecare limpede, clar pentru poveste. De la început până la sfârșit. 

Izvorul rămăsese în afara hărții, ar fi fost undeva în dreptul ceștilor de cafea pe jumătate pline și cojilor de mere. Acolo voiam să încep călătoria, printre firimituri și liste de cumpărături, pe o pajiște mlăștinoasă de la poalele munților aflați în regiunea Baar din Pădurea Neagră. 

Am întins harta, netezindu-i îndoiturile și am fixat-o deasupra fotoliului rabatabil. Am așternut o blană de oaie peste pernele albastre, am pus un covor cu motive persane peste podeaua din OSB și am agățat de plafon o ghirlandă de luminițe. O casă flexibilă. Să devin o bucată mică dintr-un mare sistem în mișcare. Să am o direcție: în aval, de la Pădurea Neagră până la Marea Neagră. 

Dar cum rămâne cu partea invizibilă a fluviului, nu curentul de la suprafață care sculptează peisaje și care urmează axa timpului, de la răsărit la apus, de la viață la moarte, ci partea care îl închide ca pe un cerc? O veșnică buclă, al cărei început s-ar putea ascunde într-o rupere de nori sau în ploaia care ne cade pe piele, în picăturile de umezeală pe care le inhalăm în zilele toride de vară. Dunga pliului de pe dosul hărții, unde imaginea se vede doar ca o tipăritură ștearsă, direcțiile de orientare scrise în oglindă, subconștientul, ceea ce nu poate fi redat în cuvinte, imaterialitatea visului. Curentul mâlos de sub suprafața albastră a apei, mâna care te apucă de gleznă în momentul în care te simți imponderabil. 

Cele două fețe ale fluviului: întotdeauna vezi doar o jumătate, sub suprafață se destramă imaginea pe care o ai despre el, zâmbetul lui pare un rânjet amar, trebuie să te lași pe vine ca să te apropii și, chiar și atunci, el se află acolo și dispare imediat și totuși e acolo, licărirea tăioasă care tresaltă din apă, fundul apei moale, absorbitor și inaccesibil. 

Îmi trec încă o dată degetul peste linia albastră, o frânghie pe care mi-o imaginez tensionată, depășind marginile hărții, de-a lungul rafturilor din lemn de pe pereții autorulotei, pe sub ghirlanda de luminițe, spre dulapul cu multe sertare mici, utile doar pentru bomboanele Napoleon împotriva greții, peste butelia de gaz de lângă cuptorul portabil cu două ochiuri. De aici se vor înșira în continuare povești, o pânză pe care o întind eu însămi. Izvorul fluviului s-ar putea afla acum într-un nod în lemn din care cândva a crescut o ramură, autorulota e o scorbură.

Acel izvor rămâne întotdeauna în afara hărții, întotdeauna altundeva față de unde ne gândim noi, așa cum nu știu niciodată unde anume bate acum sub pielea mea o a doua inimă, oricât de des îmi pun mâna pe burtă. 

În sfârșit pot atinge ceva. Ceva ce încă nu văd, dar care este palpabil, este aici. 

Avem același plan de bază. Dunărea e un ciclu sanguin, o unitate închisă, un corp care se revarsă în el însuși. O femeie curgând sălbatic într-un bazin de apă, cu brațele și arterele ei șerpuitoare prin Europa. Trupul ei mlădios urmează ciclul sângelui, al aluviunilor și drenajelor, mareea ei este cea a fertilității, a vieții și a ne-însuflețirii. 

Fragment 2 

Passau e un oraș gălăgios. Peste tot graffitiurile scandează pentru o lume mai bună, pentru drepturile animalelor, pentru măsurile climatice, ardem de vii, strigă unul din ele. În catedrală, o orgă răuvoitoare face vitraliile să tremure. Cândva, pe aceste străzi, acaparată de insulte, a umblat scriitoarea din secolul al XIX-lea Emerenz Meier. A fost batjocorită și scuipată de populația locală, care o numea narrische Verslmacherin (2) și uneori curvă, mai prozaic. Astăzi este onorată printr-un bust amplasat în partea veche a orașului, la malul Dunării. Privește orașul în ochi, întorcându-și spatele din bronz la fluviu și la pădurile bavareze. Deși a fost considerată un talent înnăscut, universul literar a rămas închis pentru ea ca femeie, iar toată viața va fi măcinată de melancolie. Dorul de casă de peste ocean care o va consuma mai târziu în viață pare să încolțească aici, când încă se află acasă. 

Citesc într-o cafenea din Piața Domului tot ce mai pot găsi online despre ea. A fost blândă și vulnerabilă, sălbatică și rebelă, radicală din fire, după cum se descria ea însăși. Poveștile și poeziile ei naturaliste dovedeau o puternică perspectivă de critică socială. Scria cu afecțiune despre natura bavareză și comunitatea de fermieri care se împuțina în acea epocă a schimbărilor rapide. Era Heimatdichter (3), dar nu ilustra nicio idilă – comunitatea satului era sufocantă, parohia deținea controlul, iar familia patriarhală era o sursă de conflict social. În opera ei se deslușea o mare empatie pentru paria, probabil pentru că ea însăși se simțea așa, după cum îi scria colegei sale de breaslă Auguste Unertl, care avea un salon literar în vila ei din Waldkirchen și care funcționa ca un punct de legătură între Emerenz și publicațiile din reviste și ziare. 

A fugit de sărăcie trecând oceanul spre Chicago, unde s-a lovit de realitatea dură a vieții de emigrant. Dorul de casă, condițiile de viață crude, maternitatea și un soț alcoolic, care a murit devreme, au împiedicat-o să continue cu scrisul. Doar în corespondență mai răsuna vocea ei activistă, criticând vehement politica și circumstanțele sociale și economice din Europa și din Statele Unite. A fost o marxistă convinsă, care nu și-a pierdut niciodată furia împotriva nedreptății și nici lupta pe care trebuia să o ducă în calitate de femeie emancipată. De-a lungul vieții a studiat contabilitate, engleză și franceză, urmând ca apoi să administreze o cafenea pentru artiști și o fermă, unde în timpul prohibiției din America producea clandestin bere. 

În anul nașterii mele a apărut un film despre tinerețea ei în Passau, în care e salvată de un alt bărbat de la viol, întreține diferite relații și recurge la prostituție. La categoriile de clasificare în funcție de vârstă, se atrage atenția asupra nudității feminine frontale. 

Dacă Goethe ar fi trebuit să pregătească cina, să pună sare în găluște, dacă Schiller ar fi trebuit să spele vasele, dacă Heine ar fi trebuit să repare ce a stricat, să curețe camerele, să omoare insectele – o, domnilor, nu ar mai fi existat poeți așa de mari, sună unul dintre poemele ei imprimat pe tăblița de lângă bust. 

Într-una din imaginile de la dezvăluirea statuii, un reprezentant al autorităților locale o sărută pe buze.




1.
...iar pentru mâine sunt anunțate mai multe precipitații (în fr. în orig.)

2.
poetesă nebună (în dialectul bavarez vorbit în Schiefweg, satul natal al lui Emerenz Meier, în orig.)

3.
poetă a patriei (în germ. în orig.)