Există persoane pe care nu le-ar fi putut cunoaște vreodată dacă n-ar fi fost la mijloc sexul. Persoane cu care n-ar fi schimbat niciodată o vorbă, poate nici măcar o privire. Și-a croit un alt drum prin pământul săpat, printre străzi lăturalnice, ziduri scunde de piatră, rânduri de măslini. Acolo, într-un întuneric albăstrui în care scapi de orice jenă, strângerile de mână devin imediat îmbrățișări ale trupurilor, iar pe un scaun rabatabil de mașină orice diferență dispare. Mai poate atunci să fie vorba despre rușine? După ce pielea a alunecat una peste alta? După ce sfârcurile s-au potrivit, după ce sudoarea s-a amestecat? „Să nu te îndrăgostești” i-a spus unul dintre acei bărbați când îl conducea spre casă. 
Erau la a doua sau la a treia întâlnire. Tânărul își amintește întunericul, interiorul încălzit al mașinii, incandescența pielii sub cămașa albă. Bărbatul parcase aproape de blocul de apartamente, lângă sensul giratoriu cu salcia. Ramurile îi străluceau într-o nuanță verzuie ori de câte ori trecea câte o mașină. Probabil plecase și trenul de la opt spre Bari. Prin fantele din zidul căii ferate, lumina pătrundea intruziv. 
─ Să nu te îndrăgostești, i-a spus bărbatul cât încă îl îmbrățișa. 
─ Nici tu, i-a răspuns tânărul, închizându-și fermoarul de la geacă. 
În seara aceea, tânărul nu bănuia nimic. N-avea cum să prevadă ruptura pe care acel bărbat avea să i-o provoace odată cu dispariția lui. A coborât din mașină, învăluit într-un cocon de căldură artificială care încă-l proteja de aerul rece de februarie. Străbătând aleea, poate că deja se gândea la temele pe care le-avea de făcut la greacă, la ce se dădea la TV înainte de cină. Între timp, în spatele lui, mașina neagră deja se îndepărtase. 

1. 
„Vă prind din urmă imediat”, așa le spune mereu colegilor, dar n-o face aproape niciodată. Adevărul este că, la prânz, lui Lucio îi place să stea de unul singur în birou. 
Când vine ora mesei, se apropie de fereastra care dă spre traficul de pe strada Capruzzi și fumează încet o țigară, adesea chiar mai mult de una.
 Fum după fum, ochii lui studiază atent zidul căii ferate. În fața lui, navetiștii stau aliniați și așteaptă să vină autobuzele de după-amiază. Priviți de sus, au toți aerul unor martiri, lipsiți de-o bancă pe care să se așeze ori de un acoperiș care să-i apere de soare. În spatele lor, zidul e tapetat de afișe care înfățișează chipul mare și zâmbitor al Moirei Orfei, reprodus la nesfârșit într-un râs sarcastic prelung. Un marfar trece huruind, iar o femeie tresare speriată. 
Printre navetiști este și un tânăr. Călătorește pe ruta Bari-Scappagrano de cel puțin patru ori pe săptămână, iar Lucio îl observă ori de câte ori poate printr-un văl de fum albăstrui. De îndată ce-l vede sosind, scoate țigara pe care o ține mereu pregătită în buzunarul cămășii. Îi știe deja programul pe de rost și viciul lui e setat după acest ritm. 
Prima dată l-a impresionat culoarea gecii pe care o avea. O geacă impermeabilă de-un fucsia strident. De la fereastra biroului, Lucio l-a văzut purtând-o toată luna mai. Apoi, când s-a făcut dintr-odată cald și tânărul a încetat să o mai poarte, a trebuit să găsească alte detalii ca să-l recunoască printre oamenii care așteptau: reflexele aurii ale părului, mersul grăbit, de parcă ar fi fost mereu în întârziere. De fapt, tânărul ajunge întotdeauna mai devreme. Așteaptă mereu în același loc, puțin retras de ceilalți navetiști, sub un panou publicitar al unei firme de amanet. 
Într-o dimineață, dând ture în căutarea unui loc de parcare, Lucio l-a surprins când tocmai sosise, coborând din stație. Geaca fucsia impermeabilă îi strălucea într-un mod aproape alarmant. Pentru o clipă a avut impresia că și tânărul l-a privit de dincolo de fereastra mașinii. 
Lucio l-a văzut îndepărtându-se în oglinda retrovizoare, însoțit de toate zâmbetele identice ale Moirei Orfei. Apoi, a continuat să-l urmărească până când silueta lui s-a prefăcut într-o pată fucsia și pasajul subteran l-a înghițit. 

Îl vedea mereu numai de la distanță. Doar o singură dată i-a ieșit în cale pe trecerea de pietoni, iar atunci coatele li s-au atins ușor. Avea privirea încruntată. Poate din cauza luminii care-i intra în ochi sau poate că era încruntat de felul lui. Lucio a remarcat atunci că tânărul avea un mic coș rozaliu deasupra buzei. 

2. 
Nu departe de birou, tot pe strada Capruzzi, se află un bar care acceptă bonuri de masă. Zile la rând, băiatul părea să fi dispărut fără urmă, nu mai apăruse în stația de autobuz, însă fix acolo, chiar în acel bar, Lucio îl întâlnește într-o dimineață de iunie. 
Abia când îl recunoaște, numai atunci, își dă seama cât de important devenise pentru el să-l vadă. Și cât de dezamăgit fusese, în toate acele zile, să nu-l găsească așteptând în stație.
Băiatul stă singur la una dintre măsuțele de aluminiu așezate sub portic. Citește o carte cu coperțile dezlipite, care se leagănă ușor în bătaia vântului. E dimineață devreme. Un coleg a insistat să-i facă cinste lui Lucio cu micul-dejun, dar lui nu i-a luat prea mult să înțeleagă că fusese numai un pretext ca să-l bombardeze cu plângeri despre șeful de birou. Face cumva să aleagă o masă cât mai aproape de tânăr. Când se așază, acesta ridică puțin ochii, apoi se întoarce la citit, iar din acel moment, le acordă celor doi aceeași atenție pe care le-o dă și porumbeilor ce se învârt în jurul meselor, căutând firimituri. Privirea lui e întunecată, concentrată, iar pleoapele tremurânde. Picioarele lui subțiri se răsucesc în jurul picioarelor scaunului. 
Are o gaură în blugi. 
Lucio n-are cum să n-o observe. Un mic petic de piele goală la doar câțiva centimetri sub turul pantalonilor. Nu reușește să-și dezlipească ochii de la ea decât atunci când are impresia că surprinde un gest de jenă al băiatului pe sub masă. 
Între timp, colegul lui a tăcut brusc și pare că așteaptă un răspuns. 
─ Scuze, îi spune Lucio, sunt încă pe jumătate adormit, și-și pune zahăr în cafea. Fruntea i s-a umezit de transpirație. 
Intră apoi în bar ca să plătească, se contrazic puțin cine ar trebui să facă cinste, iar când ies, tânărul nu mai e acolo. Măsuța de aluminiu la care stătuse lucește-n soare. Deasupra ei, un porumbel își umflă pieptul. 
Mai rămân afară câteva minute, timp suficient pentru o ultimă țigară. Lucio nu e deloc interesat de ce spune colegul său. Cuvintele se transformă într-un amestec lipsit de sens, la fel ca graffitiurile mâzgălite pe porticuri. 
Adevărul este că, în mintea lui, reapăruse imaginea acelei găuri mici.