GARA 

Un tren de pasageri cam avariat își scuipă singurul vizitator în miez de noapte la marginea orașului, o femeie măruntă înfășurată într-o haină neagră impermeabilă. Silueta sa întunecată contrastează cu albul dureros al zăpezii care acoperă împrejurimile. Îl salută pe controlor cu un semn din cap abia perceptibil și își târăște trupul firav și obosit spre clădirea gării. Deși nu a mai văzut-o de mai bine de șapte ani, gara îi vorbea cu familiaritatea unui prieten vechi. Ca și cum ar fi fost întâmpinată de propria reflexie în oglindă după un somn lung. Cunoaște fiecare crăpătură din pereți, fiecare pavea lipsă și fiecare inscripție gravată pe băncile vechi de lemn ale friguroasei săli de așteptare. Orologiul vechi, ce întârzie cu câteva secunde la fiecare minut, răsună puternic în spațiul gol. În cupola din tavan, niște muncitori palizi dansează triumfător. Ca și cum nimic nu s-a schimbat. Își coboară umil capul spre gresia alb-maronie și inspiră adânc același aer umed cu gust înțepător de cafea, mirosind a țigări și detergent de proastă calitate. Din cârciuma fără nume de la colțul sălii de așteptare, hit-urile rock răsună în surdină, înăbușite de certuri inutile și râsete feminine zgomotoase, la limita unor bocete disperate. Toate acele emoții zilnice reprimate, care se revarsă din oamenii beți ca spuma din halbă, trezesc în femeie amintiri adânc îngropate. Pășește în cârciuma inundată de fum năucitor și, cu voce tremurândă, comandă o vodcă și o cafea tare. 
Chiar la această masă de pe colț cu un picior șubred, sprijinit pe de trei suporturi de halbă, stătea cu Roman înainte ca ea să plece definitiv. Au fugit spre gară direct de la ceremonia de absolvire a liceului, îmbrăcați în haine de oameni deja maturi, cu care contrasta trollerul ei, animat și portocaliu. Sub razele dogoritoare ale soarelui, broboane amare de sudoare li se scurgeau pe tâmple. Au reușit să ajungă la timp în bezna veșnică a barului din gară pentru a bea rapid o bere și pentru a fuma o țigară. Roman a comandat un suc de zmeură în locul alcoolului obișnuit, agitând cu mâna suportul de halbă, ascultând trăncăneala fetei despre locul ei de muncă din Australia și despre planurile de a călători treptat prin toată Asia de sud-est. Era prima vară pe care nu o petreceau împreună. În curând, fata avea să se urce în tren și să dispară din viața lui Roman. Sigur, vor continua să-și scrie. Își vor trimite poze, dar nimic nu va mai fi ca înainte. Viețile lor se vor schimba cu totul. 
În timp ce pentru fată această transformare aducea cu sine promisiunea de a face surfing pe plaje nisipoase, de a descoperi specii nemaivăzute și de a gusta mâncăruri exotice, Roman își imagina o cameră rece de cămin într-un oraș străin și aglomerat, nopți lungi nedormite petrecute răsfoind un dicționar voluminos de anatomie, muncă la jumătate de normă, împrumuturi și nostalgia după o viață fără griji, viață care nu se va mai întoarce niciodată, atunci când va ajunge la vârsta adultă. Obligații și responsabilități, asta îi răsuna în cap. Sorbea abătut din băutura cu zmeură, apoi a luat o țigară de la fată, care altă dată ar fi strâmbat din nas, ca la un cui bătut inutil în coșciug. Simțea nevoia să vomite și să moară din cauza acelei țigări, în timp ce inhala fumul amar în plămâni și încerca să memoreze fiecare detaliu de pe chipul fetei. Era încântat de sclipirea din ochii ei de pisică, la fel ca atunci când îl convinsese, pe când aveau vreo șase ani, să se cațăre împreună în pinul înalt de cinci metri din fața casei, sau când îi povestise, pe la treisprezece ani, despre concertul punk la care voia să meargă pe furiș vineri, în ciuda interdicției părinților ei. Părul ei des și roșcat se ridica sălbatic de pe frunte, ca și cum nu ar fi rezistat nici un minut în cocul serios pe care și-l făcuse în mod excepțional în dimineața aceea. Când era privit în lumină, părea ca o aură. Nasul ei pistruiat era puțin umflat și roșu, ca întotdeauna. Roman nu știa dacă soarele, frigul sau emoția l-au făcut să arate așa, dar își amintea de nasul fetei așa cum fusese dintotdeauna. Nu i se părea nici urât, nici frumos. Pur și simplu strălucea roșiatic în locul său obișnuit. Probabil chiar cerea atenție cu nerușinare, la fel ca întreaga ființă a fetei. Respira viață prin fiecare por, cu o veselie obraznică. În valiza grea cu roți ducea promisiunea unui viitor palpitant. 
Vorbea cu admirație despre trenuri și păsări, ca și cum ar fi avut vreo legătură una cu cealaltă; despre acei călători invincibili ce parcurgeau distanțe supraomenești, despre acei exploratori firavi care se bucurau din plin de viață. Ea vorbea despre trenuri, păsări și Australia, în timp ce Roman își bea sucul fără a scoate un sunet. Ea fuma prea mult și transforma lichidul auriu în ea însăși, incapabilă să aprecieze pe deplin prezența singurului ei prieten de-o viață. Desigur, îi va lipsi, îi va lipsi al naibii de mult, însă încerca să se gândească la asta cât mai puțin.
Fuma mult, bea bere cu găleata, vorbea despre trenuri, păsări și Australia. Era mai bine așa decât să fie emoționată inutil de o despărțire. Oricum își vor scrie. Poate că va veni să o vadă vara viitoare. Gata cu emoțiile inutile. L-a sărutat ușor pe obrazul palid, a turnat în ea restul de bere și l-a salutat pe băiat printr-un zâmbet nonșalant. 
Când urca scările abrupte ale trenului rapid spre Praga cu valiza ei portocalie și strălucitoare, se simțea ca un star de cinema. O femeie tânără, emancipată, pe drum către visul ei. „Canguri australieni, păianjeni și șerpi, cutremurați-vă!” și-ar fi dorit să strige și, cu inima bătând puternic, își concentra toată atenția asupra descrierilor palpitante ale ținutului îndepărtat și întors cu susul în jos, care urma să devină noul ei refugiu în câteva zile, în timp ce singurul Oraș și singurii oameni care contau cu adevărat dispăreau pe fereastră. 
Roman rămase la masa șubredă din colț și băuse restul de suc de zmeură cu mișcări lente și nesigure. Avea senzația că bea asfalt, nu un suc dulce. Fețele de masă de un verde încurajator și-au schimbat culoarea într-un gri de pene de porumbel. O negură impenetrabilă învăluise cerul senin. Deși sudoarea picura din clienții obișnuiți ai barului de la mesele din jur, pe băiat l-a cuprins o răceală spitzbergiană. (1) Melodiile pop de la radio s-au transformat într-un recviem. A fost ca și cum, în momentul în care a pierdut din vedere valiza portocalie strălucitoare, toate culorile vesele au părăsit lumea. Ca și cum lumea s-ar fi transformat într-un film alb-negru respingător. 
A rămas în localul din gară până la ora închiderii. A sorbit încet din asfalt încercând să-și umple mintea cât mai mult cu fragmentele de conversații ce veneau de la mesele alăturate, pentru a reduce la tăcere, măcar pentru o clipă, strigătele care se dezlănțuiau în adâncurile subconștientului său. Apoi, a căutat-o pe una dintre cele mai bete fete și s-a oferit timid să o conducă acasă. Ea s-a uitat la fața lui palidă și rasă, dominată de pupilele întunecate ale unor ochi miopi scufundați sub cratere de cearcăne violet și la buzele nejustificat de mari, pe care, în emoția sa, le țuguia adesea, asemenea unui crap. Chipul băiatului de obicei nu trezea rapid sentimente amoroase în femei, dar avea ceva spontan și amabil care, chiar de la prima întâlnire, crea sentimente de empatie și de încredere. Probabil tocmai de aceea dama beată și confuză a dat din cap aprobator la oferta neobișnuită a tânărului necunoscut și i-a permis să o conducă până în cartierul de locuințe din cealaltă parte a orașului, la peste o oră de mers pe jos. Între ei nu s-a întâmplat nimic mai mult, i-a scris Roman prietenei sale săptămâna următoare în primul său mesaj. 
A ținut tot timpul în mână palma fierbinte și transpirată a firavei doamne intoxicate, sperând că ea nu-i va observa lacrimile din marginile ochilor, ivite acolo de câteva minute. Totul îl făcea al naibii de trist. Îi era silă de Orașul mizerabil și lipsit de culoare pe care toți cei cu adevărat vii îl părăsiseră cu prima ocazie, fiindcă seca viața oricui îndrăznea să mai stea acolo o clipă. Îi părea rău pentru doamna beată și credulă, care se lăsase cu recunoștință condusă până acasă, în așteptarea a cine știe ce. 
Se gândea la valiza portocalie care zbura cu o viteză inimaginabilă la douăsprezece mii de metri deasupra solului peste Europa, Orientul Mijlociu și Asia de sud-est până la Sydney, iar vocea i se oprise în gât, asemenea unui os ascuțit de pește. „Dacă un potop s-ar năpusti peste cartier, ne-ar face un bine”, i-ar fi spus el doamnei, dar, copleșit de durere, nu făcea decât să înghită în sec. „Mi-aș dori ca apa să ne inunde și să rămânem blocați în blocuri pentru totdeauna, ca peștii într-un acvariu”, se gândea el, în timp ce lua țigara oferită de doamnă și încerca zadarnic să se ferească de sărutările ei stângace. 
O săptămână mai târziu, a încercat să-și mărturisească fetei sentimentele pe un ton ușor și glumeț, așa cum se cuvine când scrii o scrisoare către țări îndepărtate, însă nu era nimic amuzant în asta. A rătăcit prin oraș până dimineața cu lacrimi în ochi, adulmecând la întâmplare țigările trecătorilor din jur, lovind cu piciorul coșurile de gunoi, vitrinele și cabinele telefonice, fără să se gândească multă vreme unde se duce și de ce. Un singur gând îi răsuna în minte, acela despre oamenii care se îmbulzeau în blocuri ca peștii într-un acvariu, iar acest gând îl liniștea ca un anestezic. 
Încă de mic, îi plăcea să înoate în apă ca o știucă, să dispară sub suprafața apei și pentru o clipă să nu mai simtă zgomotul care domina bazinul ca un clinchet puternic din vreo reclamă. Îi plăcea să vadă razele soarelui refractate sub suprafața apei, imaginându-și că erau portaluri către Orașe paralele, unde oamenii trăiesc vieți mai pașnice și mai echilibrate, unde nimeni nu simte nevoia compulsivă de a bea în disperare până dimineața, într-o gară plină de fum, și unde cartierele cenușii prind viață printre copaci înalți și parfumați care înfloresc sub cântecul nestingherit al păsărilor. Alteori, își concentra atenția asupra costumelor de baie multicolore ale fetelor, care se bombau sub presiunea apei, și era cuprins de vinovăție ori de câte ori i se ivea ocazia să vadă mai mult decât era destinat ochilor săi. A ieșit reticent din apă pentru a se alătura celei mai bune prietene, care reușea să se distreze toată după-amiaza turnând apă cu gheață peste colegii de aceeași vârstă care se relaxau, pe jumătate adormiți, pe suprafața de gresie a piscinei, apoi fugea zglobie să se ferească ori de câte ori enerva pe cineva suficient de tare, încât se hotăra să se ridice, să alerge în direcția ei și să-i blesteme existența cu un amestec piperat de înjurături. Din când în când, ca pedeapsă, cineva o arunca în bazin, îi vărsa punga cu cartea împrumutată de la bibliotecă sau, în fața tuturor oamenilor din bazin, îi dădea jos slipii, dezvăluind astfel o priveliște asupra părților sale intime acoperite de un smoc întunecat și bogat de păr. Asta însă nu părea să aibă asupra fetei nici măcar cel mai mic efect educativ. A doua zi era din nou pregătită să se întâlnească cu ceilalți, cu o găleată de apă rece, deoarece cu cât comportamentul ei trezea mai multe emoții, cu atât mai mult nu s-ar fi dat înapoi de la acesta. 
S-a oprit pe la cincisprezece ani, când i s-a dezvoltat un interes puternic pentru grădina berăriei de alături, unde își petrecea majoritatea vacanțelor de vară în compania băieților mai mari. În timp ce Roman își imagina că se transformă în pește când se afla în apă, studiind cu timiditate formele corpurilor feminine adolescentine, fata învăța să facă diferența între tipurile de bere după gust, să pufăie țigări și să-și exprime într-un mod sofisticat părerea despre tot ceea ce devenise subiect de discuție. Roman încă prefera să se scufunde sub apă. Când se alătura fetei, care stătea cu un grup de vizitatori aleatori ai piscinei, de obicei nu spunea mai mult de câteva fraze la nevoie pe timpul după-amiezii și sorbea, cu o privire absentă, dintr-o kofola (2) care se tot încălzea. Deși la școală învăța mai bine decât alții, iar mintea lui dădea pe dinafară de cunoștințe bogate și idei neconvenționale, nu putea participa activ la discuțiile din grădina berăriei. Gândurile lui, atunci când erau rostite, se disipau într-o oarecare formă neclară, la fel de eluzivă și volatilă ca fumul de la o țigară stinsă, respingător pentru ceilalți. Cel puțin asta era impresia lui Roman. Așa că a preferat să stea liniștit, să-și țuguie buzele ca un crap și să asculte fascinat cascada de cuvinte a fetei. Nu înțelegea că ei nu-i era rușine să iasă cu unul ca el, având cincisprezece ani. În ochii celorlalți, el era doar un tocilar ridicol și urât, protejatul medicului-șef, un băiat timid și ciudat care putea vorbi cu entuziasm doar despre pești și scufundări, însă în ochii fetei el însemna toate amintirile importante ale copilăriei, pe care încă o petreceau împreună. 




1.
Insula Spitzbergen alcătuiește, alături de insula Kvitøya și Insula Urșilor (Bjørnøya), teritoriul norvegian Svalbard, din Oceanul Arctic, situat la 600 de km de coastele Norvegiei.

2.
Băutură răcoritoare carbogazoasă, produsă în Cehia și Slovacia, asemănătoare la gust cu Pepsi sau Coca-Cola.