bunicii Ada, 
care m-a învățat să mestec 

Y el que no quiera creer 
ni me quiera parar bolas 
Que se acerque para acá 
que yo le muestro la cola. 
(Octavio Mesa, „La Pelea con el Diablo“)(1) 

La fel ca anumitor fiare, și nouă ni se întâmplă să urmăm mirosul sângelui, ca să regăsim drumul spre casă. Uneori, însă, acea răscruce pe care o căutăm, acea răspântie fatală din care pornesc limbile de pământ pe care umblăm se află undeva departe în timp și sub pașii altcuiva, pași de-un ritm și de-o cadență diferite de-ale noastre, dar ale căror traiectorii imprevizibile se împletesc, se succedă, se suprapun și ni se întind până la picioare, acolo unde ne-am oprit în echilibru, așteptând să descoperim care este calea. 
Eu n-am dat niciodată prea multă atenție trecutului și cu atât mai puțin m-a interesat trecutul sângelui nostru. Am crescut într-un loc pe care nu l-am simțit niciodată ca fiind al meu, pe care l-am considerat mereu mort și, prin urmare, bun doar pentru morți. Iar asta pentru că poveștile pe care le-am auzit vorbeau despre fapte pierdute în negura timpului, despre locuri ce astăzi sunt diferite de cum erau odinioară și despre persoane care acum nu mai sunt în viață, așa ca tine. Din aceste povești rămâne, de fapt, doar sângele. Sângele care se transmite mai departe, care curge prin generații și care le unește în cea mai sufocantă legătură pe care o cunosc: cea a familiei. Iar când asupra familiei se abate moartea, aceste povești devin singurul mod de-a ține cârma, de-a păstra laolaltă fragmentele care, altfel, s-ar destrăma, s-ar risipi și din care n-ar mai rămâne nimic altceva decât cenușă. Dar și tu ai supraviețuit cumva timpului care ți-a fost dat printre cei vii. Mai mult decât sângele, mai mult decât cenușa, amintirea ta dăinuie printre oamenii care te-au văzut privindu-ți lumea deopotrivă din cel mai înalt punct și din cel mai de jos, ea îmbibă locurile unde-ai trăit, firele de iarbă pe care le-ai călcat și glasurile tremurânde ale celor ce-ți rostesc numele, amintindu-și cine erai. Pentru tine m-am întors la Marano. N-am cum să te-ntâlnesc, dar poate există totuși un mod de-a te-nfrunta. Nu știu dacă infernul există cu adevărat, dar mereu mi l-am imaginat ca pe vara din acest sat. Și-atunci, mă-ntreb, dacă îmi mișc pașii prin acest infern de provincie, dacă cobor în meandrele poveștii noastre, voi reuși să te-ntâlnesc? 
Primul lucru pe care trebuie să-l fac e să-ți rostesc numele. Știu asta căci familia ta, familia noastră, m-a învățat cât de importante sunt numele și puterea evocatoare pe care pot s-o capete. Numele ne face să fim ceea ce suntem, ne leagă de alte persoane, ne permite să ne cioplim prezența în piatră și să dăinuim. Ție ți-a fost mereu clar acest lucru, Tanino ‘e Bastimento, cel dintâi și ultimul rege al orașului Marano, adus pe lume cu numele de Carlo Gaetano Orlando. Le-a fost mereu clar și tatălui tău, și soției tale, Ada, și celor șapte copii ai tăi, și mi-e tot mai clar și mie, care nu te-am cunoscut niciodată și am plecat din Marano când am împlinit optsprezece ani, iar până acum, am avut prea puțin de-a face cu această poveste. Știu că sunt laș pentru că eu sunt în viață, iar tu nu, dar este singura modalitate pe care o am. Ș-apoi, vocea ta încă răsună, mai puternică decât a mea, mai puternică decât toate cele pe care le-am auzit vreodată. Unul care a făcut de toate împotriva unuia care n-a făcut încă nimic, un viu împotriva unui mort, mie unuia mi se pare echitabil. 
Revenind la fapte, lucrurile pe care le-am aflat și care mi-au fost povestite n-au nicio pretenție de adevăr absolut, pentru că datele oficiale sunt prea puține și n-ar fi exclus, ca în anumite cazuri, să fi fost manipulate. Adesea, versiunile pe care le-am auzit despre același eveniment nu coincid, pentru că fiecare întâmplare este rodul amintirilor și al impresiilor estompate ale familiei Orlando, precum și ale persoanelor care au acceptat să-mi vorbească despre asta. Unele date nu se potrivesc deloc, în unele amintiri, e vorba doar de nume și încă ceva, iar în alte cazuri, de minciuni sfruntate. Perimetrul pe care am încercat să-l trasez în jurul acestei povești e bine conturat, la fel cum sunt și efectele pe care le-a avut asupra prezentului. Ce este însă înăuntrul lui rămâne incert și, cu cât am mers mai înapoi în timp, cu atât mi-a fost mai greu să adun informațiile de care aveam nevoie. Trebuie spus și că majoritatea persoanelor ale căror nume vor apărea de aici înainte, așa cum am mai zis, au murit, iar adevărul lor a murit odată cu ele. Deci amin: adevăru’ adevărat nu există. 

În prima noapte de vară, pe douăzeci și unu iunie 1930, tânărul militant comunist Angelo Orlando i-a dat brațul logodnicei sale, Elena, și a ajutat-o cu grijă să urce în mașina tatălui său. În prima noapte de vară, rugându-se la Dumnezeu să nu-i vadă nimeni, s-au îndepărtat de Marano. Când au ajuns la spitalul Real Casa Santa dell’Annunziata, aflat pe-atunci în cartierul Pendino, nu departe de Cippo di Forcella, Angelo a ajutat-o din nou pe Elena să coboare, apoi a fugit înăuntru să aducă un scaun cu rotile și l-a lăsat lângă mașină, pentru ca Elena să nu se obosească prea tare. Complexul dell’Annunziata era format dintr-un spital și un orfelinat adiacent, iar copiii care creșteau acolo erau numiți „figli d’ ‘a Madonna”, copiii Fecioarei. 
Nașterea a decurs fără prea multe greutăți, surorile și infirmierele au fost amabile, iar „o criatùro” (2) a țipat imediat din plămânii încă nepuși la treabă. Angelo a rămas la fereastră și a fumat țigară după țigară, ținând bine cu mâna de pălărie, de parcă ar fi putut să-i zboare de pe cap dintr-un moment într-altul. După ce a născut, Elena a găsit puterea de a-și duce personal copilul la Ruota degli Esposti (3), aflată la câteva coridoare distanță. A așezat un prosop alb în compartimentul de lemn și a pus bebelușul pe prosop. L-a atins cu degetele ușor pe frunte și a răsucit roata. Copilul a fost numit Carlo Fraccari, după directorul spitalului, și acesta avea să-i fie numele timp de trei ani. 
Perechea s-a întors la Marano când soarele era deja sus pe cer și vara începea oficial. În sat erau în mare parte doar grădini și oameni care trăiau din agricultură, iar economia doar pe asta se baza. Familia Orlando avea o fabrică de cherestea și producea papornițe și coșuri pentru fructe, și din acest motiv li se spunea Mastroni, adică mari meșteșugari. Angelo simțea însă că se născuse pentru a face politică și să transforme Marano într-un oraș adevărat, iar pentru asta, a fost adesea nevoit să plece departe. Își petrecea zilele pe la adunări de partid între Napoli și Roma. Când era nevoie, se deplasa la Florența și Bologna, iar apoi se întorcea acasă. Când el și tatăl său au căzut de-acord că sosise vremea, Angelo s-a căsătorit cu Elena și împreună s-au întors să ia copilul, așa cum promiseseră. „O criatùro” răspundea deja la numele de Carlo, așa că Angelo s-a hotărât să-l păstreze și să i-l adauge și pe cel al tatălui său. În sfârșit, după trei ani de incertitudini, copilul a fost adus la Marano și Carlo Gaetano Orlando se născu a doua oară, doar pentru ca stelele și legea firii să-și dea la rândul lor seama de unicitatea acelui copil.
De la Angelo avea să moștenească spiritul de inițiativă și ambiția de a ajunge la cârma comunei Marano. De la mamă, în schimb, Carlo Gaetano va izbuti să păstreze doar prenumele pe care-l va da primei sale fiice. 

Numele de Bastimento l-am auzit pentru prima dată când eram copil. L-a pronunțat bunica mea, care era cam de-o vârstă cu Tanino și care nu crescuse la Marano, dar trăise acolo toată viața după ce se căsătorise. Gaetano, în schimb, era numele lui pe care-l foloseau doar în situații formale. Era vorba de un cuvânt nou pentru mine și, așa cum se întâmplă adesea, din acel moment, ori de câte ori îl auzeam, eram atent la modul în care era pronunțat. Ani mai târziu, Bruno mi-a explicat de unde venea acea poreclă. Bruno este al doilea fiu al lui Tanino și a doua persoană care l-a iubit cel mai mult pe lume. El mi-a povestit că, atunci când era mic, Tanino făcea o groază de boroboațe prin Marano și că la opt ani îl cunoșteau deja toți, asta și fiindcă avea sânge de Mastrone, iar de la el se așteptau fie la lucruri mărețe, fie să-i fută rău la icre. Nu se juca cu ceilalți copii, cel mult îi aduna și-i convingea să alerge pe străzi făcând gălăgie sau să fure țigări și mărunțiș de la părinții lor. Se pare mai apoi că, într-o duminică dimineața, un cioban care-l cunoștea bine l-ar fi văzut rătăcind singur pe câmp, în timp ce toți ceilalți copii și familia lui erau în fața bisericii San Castrese și stăteau de vorbă după slujbă. Ciobanul i-ar fi zis: „Tani, tu semeni leit cu Bastimento” și a arătat spre una dintre căprițele lui mai tinere. I-a spus că Bastimento era destul de vioaie și îi dădea întruna de furcă, că nu mânca împreună cu celelalte capre și se cățăra singură pe cele mai abrupte coline, mergând să pască iarbă unde avea ea chef. De atunci, numele ăsta i-a rămas întipărit pe piele. Asta nu mi-a spus-o Bruno, dar cred că Tanino abia aștepta să-și găsească un nume doar al lui, care să-l identifice doar pe el și pe nimeni altcineva înaintea lui. Din acel moment, Tanino n-a mai fost Mastrone și nici copiii lui n-aveau să mai fie. 
Cine a crescut prin părțile astea știe că o poreclă nu e doar un simplu nume: este felul prin care un om și întreaga lui familie sunt identificați în sat. Ți se spune așa o dată, în glumă, și, fără să-ți dai măcar seama, s-a și lipit numele de tine. Cu cât porecla este mai puternică, cu atât ea dăinuie mai mult în timp și se transmite generațiilor. Mi s-a părut de-a dreptul curios, odată ce-am înțeles mecanismul, că un copil de opt ani, ca Tanino, a reușit într-o clipă să scape de o poreclă așa de însemnată precum cea a lui taică-său. 

Lui Bruno îi venea să râdă când mi-a spus că, după părerea lui, singura mare pasiune pe care Tanino a avut-o în viață a fost păsărica. Spunea că se hotărâse să devină golan doar pentru femei. ─ Mie-mi place să mi-o trag, mi-a spus, dar Bastimento era ceva de speriat. Când lui Bruno au început să-i răsară primele fire de păr pe bărbie, pe la mijlocul anilor ’80, Tanino s-a apucat să-lia cu el când avea vreun eveniment sau vreo întâlnire importantă. Preferatele lui Bastimento erau concursurile de frumusețe: Miss Campania, Miss Italia, Miss Venere, Ragazza Nuova Immagine și altele asemenea. Nu rata niciunul. La Napoli și în împrejurimi știau asta, așa că, uneori, îl invitau ca jurat sau, cel mai adesea, ca președinte al juriului. De obicei, Bruno se așeza lângă el, se uita cum defilează fetele în costume de baie și la taică-său, care aplauda cu entuziasm de fiecare dată. Apoi, după ce decreta câștigătoarea și-i dădea personal un buchet de flori pe scenă, printre blițuri și strângeri de mână, îi făcea un semn lui Bruno și o urma pe fată în cabină. Când fiul său s-a făcut destul de mare, după festivitatea de premiere, Tanino a început să i le prezinte pe cele care ocupau locul al doilea al podiumului. 
─ Acu’ ești bărbat, îi spunea, apoi cerea confirmarea de la concurente, „nu-i așa că-i bărbat”? 
Mai târziu, Bruno mi-a arătat niște fotografii pe care le adusese. Într-una e Tanino, la vreo șaizeci de ani, în mijlocul a cinci finaliste Miss Campania. Poartă un costum negru cu cămașă albă și o cravată în dungi oblice aurii și roșii, are părul rar, dat pe spate, bine pieptănat și al naibii de închis la culoare. Ochii lui Tanino, ca în toate fotografiile care îl înfățișează de la o anumită vreme încolo, nu se văd, ci stau ascunși în spatele unei perechi de ochelari Carrera fumurii. Zâmbetul lui mulțumit e însă foarte vizibil. Cu brațele, ține de mijloc două fete, una blondă, cealaltă roșcată, mâinile lui strâng carnea tânără și pare că asta e tot ceea ce-i trebuia atunci. Ce m-a impresionat imediat privind fotografia este că, printre ei, Tanino e cel mai scund și, totuși, sunt sigur că nimeni nu și-a dat seama de asta când s-au pozat. 

În fotografiile de la premiere nu apare niciodată, dar în nopțile acelea, alături de Tanino și de Bruno era mereu și un alt bărbat. Se numea Antonio Russo și era confidentul și șoferul personal al lui Bastimento. Aveau cam aceeași vârstă, însă Russo era un om mult mai sobru, dintre cei care nu se fac observați. Avea mustața deasă, punea puține întrebări și era o persoană de încredere. Uneori, rămânea acasă cu Ada și copiii când Tanino avea treburi de rezolvat pentru Marano și cu timpul îi învățase pe Bruno și pe frații lui să conducă. Faptul că avea șofer nu era pentru Bastimento un moft și nici nu era vorba că n-ar fi știut să conducă. Pur și simplu se alesese cu el din cauza articolului 1. Era vorba de o procedură disciplinară veche și, din câte am înțeles, era o ștampilă aplicată de forțele de ordine unor foști criminali sau personaje de ținut sub control. Practic, cu articolul 1, pierdeai, printre altele, posibilitatea pe viață de a mai lua permisul de conducere. Tanino primise această ștampilă în ’74, dar se pare că n-ar fi obținut-o ca urmare a unui eveniment anume. Anii ’70, de altfel, îi petrecuse, în primul rând, ca să se ocupe de familie, să facă copii și să se obișnuiască din nou cu lumina soarelui, care încă îl deranja foarte mult la ochi. Apoi, odată cu vârsta și cu înțelepciunea pe care simțea că o căpătase, se convinsese că, dacă ar fi avut ocazia, ar fi avut mult succes în politică. Până la urmă, o avea în sânge, chiar dacă ideile lui erau diferite de-ale lui taică-său. Din păcate, posibilitatea unei cariere în parlament fusese deja compromisă iremediabil cu ani înainte și, dincolo de asta, un alt lucru care se pierdea odată cu articolul 1 era dreptul de vot. Ce să-i faci? Bruno avea să devină deputat. Un Orlando la Roma este esențial, spunea el, iar cel de-al doilea fiu al său era cel ales. Lui Tanino îi rămânea oricum plăcerea de a vota cele mai frumoase femei din Napoli și din împrejurimi.

1.
Și cel care nu vrea să creadă / și nici să mă bage în seamă, / Să vină încoace, / că-i arăt eu coada. (Octavio Mesa, Cearta cu Diavolul)

2.
,,făptură” (dialect napolitan)

3.
Dispozitiv din lemn, asemănător unui tambur rotativ, montat în peretele unei biserici sau al unui orfelinat, prevăzut cu o deschidere prin care puteau fi lăsați copiii nou-născuți nedoriți. Prin rotirea tamburului, copilul era transferat în siguranță în interiorul instituției, permițând părinților să rămână anonimi.