Mă enervează tot. Mă enervează faptul că nu înțeleg lumea. Mă enervează cuvântul Nu. Mă enervează faptul că lumea nu mă înțelege. Mă enervează faptul că sunt antisocial, că nu ies afară, că nu pot ieși, că nu pot intra, că am nevoie de alții...că nu știu să dau altora ceea ce au nevoie. Mă enervează reclamele. Mă enervează că mă enervează reclamele. Trebuie să mă tot uit la niște afișe tâmpite, poze, imagini care nu mă interesează. Mă enervează faptul că nici măcar nu mă vor interesa, așa că sunt mereu între două lumi. Mă enervează faptul că, după atâția ani, încă sunt supărat. Cui îi pasă? Nimănui, și ce dacă… dar tot mă enervează. Mă enervează că nu pot urmări originea lucrurilor. Mă enervează faptul că atunci când mă duc să cumpăr un tricou, aflu că a fost cusut de cineva din Thailanda. Mă enervează faptul că niște femei și niște copii cos mesaje de genul Ajută-mă, mă enervează faptul că asta îi enervează pe toți și totuși nimic nu se schimbă. Mă enervează cât de ușor este să te desparți de cineva. Mă enervează cât de imposibil este să te desparți de cineva. Mă enervează tot. La naiba. Iar ea a coborât scările două câte două când a fugit de acasă, atât de ușor, de parcă nu ar fi fugit chiar în toiul nopții.
Chiar dacă nimic nu ar mai fi posibil, încă ar mai exista un loc unde să te ascunzi. Mai există un loc, în spatele ochilor. Un loc deschis și spațios când, lăsându-ne toată greutatea pe gâtul calului și ascunzându-ne fața în coama lui, putem simți calul respirând încet, cât de mătăsos este. Un loc care se ondulează atunci când ne plimbăm câinele prin toate spațiile și timpurile, când mă ajută să prind mormoloci într-un borcan, când mergem să înotăm într-un lac secret din mijlocul unui câmp. Un loc liniștit care freamătă când admirăm Calea Lactee din spatele casei noastre și totul este vizibil în acel întuneric complet. Acel loc care este încântător și îndrăzneț atunci când mergem la galop către un obstacol și știm că vom câștiga. Locul care este speriat și timid atunci când adresăm cerului o întrebare și ca răspuns primim o stea căzătoare, locul care ne răspunde și ne iubește atunci când ne gândim la problemele majore cu fruntea încruntată. Și chiar dacă nimic nu ar mai fi posibil, mai rămăsese un loc în care să ne ascundem de loviturile de ciomege, când trupul nostru simte nevoia să se întindă pe pământ sub loviturile biciului crud, atunci când trebuie să stăm și să ascultăm, iar atunci când ar fi cel mai rău, s-ar transforma într-o cameră cu o ușă magică, din beton armat, în spatele căreia se întindeau fâșii în culori pastelate și calde, în care se putea intra pentru o vreme fără a simți, fără a respira, fără a mai gândi sau a fi. Pur și simplu a nu fi.
Bun venit acasă…
Iar apoi s-a întâmplat.
(***)
Părul este deschis la culoare. Ochii sunt relativ mari și albaștri. Fața este perfect simetrică. Nasul este mai degrabă mic, drept, cu o adâncitură subtilă spre vârf. Pomeții nu sunt încă proeminenți, dar, odată cu trecerea timpului, așa vor fi. O mică gropiță se formează pe ambii obraji atunci când zâmbesc, mai mare în dreapta și mai mică în stânga. Pistruii sunt peste tot, inclusiv pe lobul urechii, gât sau stern. Părul își schimbă culoarea după soare. Oglinda este o suprafață suficient de netedă pentru a reflecta lumina. În filosofia idealistă germană, Fichte a venit cu o teză: Eu sunt eu. Dar cine afirmă unitatea între unul și celălalt nu a spus tot. Poate a sperat doar că el singur este suficient.
Oglinda este folosită și împotriva furtunilor sau a vijeliilor. Uneori, ea poate proteja împotriva anumitor lucruri (o așchie, o bucată de umbră sau o pată colorată trecătoare). În unele zone rurale, copiii încă mai au mici oglinzi protectoare puse în leagăne, aceste oglinzi fiind folosite mai târziu pentru preziceri. Persoana din oglindă este de obicei considerată o dublură sau o ființă care reflectă lumea din spatele oglinzii. După moartea cuiva, se obișnuiește să se acopere toate oglinzile din casă pentru a împiedica sufletul defunctului sau o parte a acestuia să intre în ele. Suprafața unui lichid este, de asemenea, suficient de netedă. Spun cu voce tare: În ceea ce mă privește, nu e nimic interesant.
(***)
Știți, de dimineață, în timp ce-mi turnam lapte în ceaiul negru, mi-am dat seama că laptele care pătrunde în ceai îmi amintește de mișcarea norului unei ciuperci atomice în curs de formare. Și apoi, desigur, chestiunea conștiinței celui care declanșează această bombă. Cum pot trăi acei oameni cu așa ceva pe conștiință? Știți, bunica mea obișnuia să pună astfel de întrebări. Cum au putut trăi acei oameni cu așa ceva pe suflet? spunea ea. I-am înregistrat vocea pe un reportofon. În timpul acelei vizite, am vorbit despre bombele atomice. Când am dat drumul la reportofon, i-am acoperit clicăitul tușind tare, așa sunt eu. Vorbeam despre cum au invadat americanii Coreea în cincizeci și șase.
”Ei bine, eram în clasa a opta...ce an era?...cincizeci...cincizeci și șase. Atunci au invadat, ce masacru...”
Își amintește după situația ei raportată la eveniment, nu după dată.
„Fetița aia fugea în timp ce era arsă de vie de napalm, peste tot erau imaginile alea, pe atunci...acum trebuie să fie bătrână. Multă vreme au arătat imaginile, pielea îi flutura și ea fugea…
Asta e. Niște amărâți cu ochii oblici, vai de ei, și se duc să-i bombardeze. Nici nu mai știu cine era președinte atunci, cine a ordonat asta. Nu-mi mai amintesc atât de precis, însă vorba aia pe care am inventat-o mi-o amintesc, se potrivea la fix. Apoi mă așteptam ca cineva să vină să-mi dea una peste bot, vreunul, care avea rude prin America, să vină să mă pocnească.”
V-au pus la școală să scrieți vreun slogan? Am întrebat-o asta ca să aflu dacă a fost manipulată de bolșevici.
„Nu, toată lumea trebuia să-și spună părerea în chestiunea asta. Ni s-a dat ca temă o compunere, să comentăm războiul, că au invadat Coreea și că acolo copiii au trăit așa ceva… că sunt arși… așa m-am gândit, ei… E groaznic. E cumplit că dezastrele naturale ucid oameni, darămite în mod voit. Așa stă treaba! Când au aruncat bomba atomică… Au omorât oameni, a mai rămas din ei doar cenușă… Încă nu înțeleg cum au putut trăi cu asta pe conștiință. Cel care a dat ordinul să-i bombardeze. A trebuit să o facă? Nu știu. S-ar fi putut gândi că o să moară toți, tot orașul. Nici nu-mi aduc aminte cum se numeau orașele alea.”
Nici eu.
Și de ce nu vrei să crești găini? Schimb subiectul când mi se face rău.
„Nu, n-aș avea unde să le țin aici. Când mai trăia bunicul, aici era împrejmuit. Pe locul unde ne aflăm acum era un coteț de porci. Avea și un coteț de iepuri, găinile alergau și ele pe aici, dar apoi s-a lăsat. Ieșeam să culegem urzici, el le toca mărunt, aveam și pui de găină, asta era prin anii nouăzeci, cred, atunci ne-am mutat aici. Nouăzeci și trei. Eu mergeam să culeg și iarbă. Și am avut și pui, mai întâi acasă, sub lampă, apoi aici, în țarc...Aveam și câteva rânduri de cartofi.
Și ce făceați cu urzicile tocate?
„Păi, pentru pui. Mărunțești urzici, mai pui un ou, niște urluială. Asta e hrana pentru pui, așa au crescut. Puii mănâncă ouă. Bunicul le cumpăra, cam la două zile. Îi țineam în casă și puneam lampa să ardă pe ei cam două săptămâni… îi vedeai cum cresc… făceau piu-piu… cu ou fiert și urluială… dar apoi, când au crescut și i-a tăiat, și-a dat seama că nu erau pui de găină, ci de vultur. Erau atât de mari încât nici nu încăpeau într-o tavă. Erau frumoși, o mâncare bună.”
NU AVEȚI CE FACE? MERGEȚI LA MUNCĂ.
NU MAI BOMBARDAȚI ÎNCONTINUU COREEA.
(***)
În spatele cortegiului funerar mergea un bărbat tânăr cu un aer timid. Mergea hotărât, ca și cum și-ar fi escortat propriul trup, ca și cum el ar fi fost cel ce se retrage să se odihnească. Din când în când, fredona pentru sine un cântec funerar sau, timp de câteva minute, își folosea mâinile pentru a arăta cum cântă la un trombon imaginar. De la distanță putea părea ciudat, dar adevărații participanți la înmormântare nu păreau deranjați de el, erau deja obișnuiți cu ciudatul ăsta care, în acest mic sat din Regiunea Sudetă, însoțește fiecare cortegiu funerar până sus pe deal, la cimitir, unde se oprește în fața porții de fier, apoi coboară înapoi în vale cu pași hotărâți. Nu a vrut niciodată să se îmbrace în altceva decât în negru. Când era copil, tânăra lui mamă îl plimba într-un cărucior, iar un cortegiu funerar trecea adesea pe acolo. Micuțul se îndrepta în cărucior, iar pumnișorii lui grași începeau să dirijeze muzicanții, de parcă ar fi știut piesa. De atunci, funeraliile nu l-au mai părăsit.
A crescut. S-a mutat. A mers la internat, unde a studiat gastronomia. A devenit celebru pentru faimoasa lui „tocană a diavolului”, care îi făcea pe clienți să conducă și douăzeci de kilometri până la restaurantul de pe autostradă, acolo unde lucra. După o lungă perioadă de timp, a avut un weekend liber, așa că s-a dus să-și viziteze bătrâna mătușă în apartamentul de la poalele dealului, unde stătuse când era copil. Satul nu se schimbase. Chiar și acum, în august, satul era înghesuit ca și cum căsuțele s-ar fi temut să facă un pas deoparte, iar lanurile aurii de secară se întindeau în jurul lui asemeni unor cercuri formate după ce arunci o piatră în lac.
Tânărul bucătar stătea cu spatele la fereastră în micul său apartament rozaliu, când a auzit o melodie cunoscută. S-a întors brusc și a făcut un pas înainte, apoi foarte încet și-a ridicat brațul drept și, cu două degete, a dat ușor la o parte perdeaua de dantelă, ca și cum ar fi fost o pânză de păianjen. Ochii lui întunecați, aproape negri, priveau nemișcați cum cortegiul funerar trece de curba drumului neasfaltat de sub casă și se îndreaptă în sus pe deal. A ezitat doar câteva clipe. Fără a scoate un cuvânt, a ieșit din apartament, a coborât treptele într-un ritm regulat și s-a alăturat atent cortegiului, la câțiva zeci de metri în urmă.
Astăzi, însă, va face o excepție. Azi va trece de poarta cimitirului, va asculta ceremonia, iar când se va termina, va urca dealul ce străjuia cimitirul și se va așeza la marginea pădurii.
Soarele apune. Își ridică ochii spre cer.
Nimeni din familie nu a înțeles când, pe atunci, unchiul a venit acasă și a spus că merge la Praga să studieze teologia. La început, tatăl lui, adică bunicul meu, l-a bătut crunt de mai multe ori, iar când asta nu a ajutat, pentru că unchiul meu era convins că îl văzuse pe Cel de Sus și că El îi dăduse instrucțiuni clare, bunicul a scos o carte de economii, i-a dat mai toate economiile lui, spunându-i:
„Atunci du-te”.
(***)
Așa că unchiul a studiat teologia, devenind cel care merge în fruntea cortegiilor funerare.
