Vin în valuri peste ei, în întuneric. Țipetele au umplut galeria. S-au împiedicat unii de alții și au format un morman de trupuri. Romi se uită la copii și încearcă să pară calm. Ține torța sus, în cealaltă mână are pistolul, e încărcat. De s-ar termina cu alergătura! Nu reușește să vadă decât fețe schimonosite de frică, care trec pe lângă ei în fugă.

— Nu mereți de-aici! le strigă copiilor și vede și câinele la picioarele fetei. 

Din față sosesc mereu figuri speriate, le împinge să nu-l doboare, își face cu greu loc, ca printre bolovani care se prăvălesc, îl simte pe fiecare în umeri și în piept, miroase acru a sudoare.

Pe jos sunt oameni călcați în picioare, pe unii îi trage de brațe, să-i ridice. Alții și-au pierdut cunoștința.

Îl vede. E un bărbat, o umbră deșirată, cu un pistol ridicat deasupra capului. E tot mai aproape de el. Nu poartă uniformă, ci o vestă împletită, peste o cămașă. I se văd și ochii aprinși deasupra obrajilor supți, întunecați. Sprijinită de el, stă o femeie cu capul îmbrobodit.

— De ce tragi, române?

Romi îl privește direct, furia îi fierbe în cap, nici nu vede firele care se scurg din tavan, nici traista albă de pânză de la picioarele lui.

— Că nu m-ascultă!

Se apropie de el cu torța în față. Pistolul îl ține lipit de pulpa piciorului. Acolo, între ei, pe lângă perete, e o scară. Probabil au coborât și-au dat de valul de oameni, de care n-au mai putut trece.

— De ce nu meri ca tot omul fără să pricinuiești năcaz? spune Romi, încercând să pară calm.

— Am încercat să le zic că tunelul e închis. Am ajuns până în capăt și-am dat de-o fundătură… Nu se poate trece! Ne-am grăbit s-o apucăm dinapoia, nevastă-mea stă să nască, zice celălalt moale și își coboară arma. Am auzit că e un cioban, Baciu-i zice, și dacă ajungem la beserica din tunel, așteaptă lumea acolo, să-i treacă munții și-ncolo merem și noi. Da’ am dat de grămădeală aici… I-am rugat să ne lase să trecem, m-am împins, că veneau peste noi, da’ nimeni… E în dureri! Nu poate să nască în tunel!

Se pregătește să-i zică să iasă în pădure, dar soția bărbatului începe să geamă mai tare și alunecă la picioarele lui. Bărbatul culcă torța lângă sacul alb. Dă să-și apuce nevasta, ca s-o întindă. 

Romi vede că deasupra lor țărâna curge ușor, ca printr-o sită, și-și dă seama că împușcătura a rupt tavanul boltit. Se uită la picioarele femeii: săculețul a luat foc. Prin gura lui vede cartușul negru și strigă, abia apucă să se întoarcă cu spatele. 

Detunătura îl asurzește și se stinge într-un țiuit puternic. Explozia încă îi răsună în minte, iar în întuneric vede schije orbitoare. Galeria scuipă așchii și bulgări și tună din toate încheieturile, rupându-se între ei. Ceva îi cade în moalele capului și aude ca prin vată cum cineva țipă și imediat se îneacă și se zbate foarte aproape de el, dar nu are putere să facă ceva. Alte voci se înalță, se amestecă, se sting. Lumea de la suprafață e foarte departe, ireală. Ieșirea, își zice, ieșirea e acolo. 

Și-apoi nu mai știe nimic, mușchii îi alunecă istoviți spre centrul pământului, ca și cum de fiecare ar atârna câte un sac cu nisip ud. Visează că sub el sunt ramuri ale rețelei, paralele, mușuroaie care coboară și urcă, se încurcă între ele, dar niciuna nu are ieșire la pădure, ba chiar toate se duc tot mai în adânc, păcălindu-i pe oameni… Și el îi caută pe copii și-i strigă și toată lumea îl ceartă că țipă și trezește morții, în loc să-și vadă de treaba lui. Dar sunt copiii mei, le spune, și fără ei nu mă pot duce la Domnica! O să mă certe că i-am rătăcit în adâncuri, i-am lăsat să moară. Se-ntoarce pe călcâie, o ia pe unde a venit și rătăcește iar în labirintul luminat de torțe portocalii, pe care mișună viermi grași și lui i-e silă când i se plimbă pe pumn și printre degete, dar nu are voie să miște torța, să nu se stingă.

Gustul de noroi i-a umplut gura, se îneacă și tușește cu disperare. Întoarce capul spre aer, e un fir de oxigen și se agață de el în același întuneric de care e sătul.

— Ioana, spune încet și reușește să-și ridice capul.

Nu-și poate mișca picioarele, sunt prinse și ele. Umerii îl dor de greutatea pe care o țin. Se opintește, își ține capul cât mai sus, dar ceafa îl arde. Reușește să se ridice. Alunecă în genunchi, dar se îndârjește să mai facă un efort. E liniște. Au fugit cu toții? De unde venea? Își amintește că s-a întors cu spatele la nebunul acela, înainte să-i îngroape galeria. Pipăie în jurul lui, se târăște lateral, caută peretele, scuipă noroi și respiră doar pe gură. Își ridică genunchiul drept, durerea îl țintuiește. Poate și l-a sucit în cădere. În dreapta lui e un morman, îl trage cu brațele, are senzația că se îngroapă iar. Nu contenește să-și miște mâinile în direcția în care crede că e peretele, numai să nu meargă greșit, că puterile i s-au împuținat. Cade, mormanul se duce la vale și-l ia cu el. Prins pe spate, reușește să-și țină capul sus și să se proptească în coate. Picioarele i se lovesc de ceva tare, e unul dintre pereți. Întinde palmele, își scoate picioarele, e greu să-și recapete echilibrul în beznă. Are noroc: dibuie o bucată de lemn, se agață de ea, caută mai mult, găsește o altă treaptă. Își adună forța, merge în genunchi pe movila care-a blocat tunelul. Se lipește de scara pe care începe să o urce. 

Acoperitoarea de lemn se dă ușor la o parte. Răsărit sau apus? Lumina roșiatică îl orbește, aerul care miroase a pin îi arde gura. Îl dor capul și spatele între umeri, unde a fost lovit. Rotește privirea, ieșirea e printre tufișuri, dar pădurea nu se vede, doar dealuri învelite în ceață și munții albaștri în spatele lor. Afară e liniște. Lasă intrarea pe jumătate descoperită și coboară în tunel. Așa reușește să vadă că e totul blocat sub scară, sapă cu palmele, să vadă dacă are șanse să croiască o potecă pe sub ruptura din tavan. 

Mâna lui încă tremură când apucă un picior. Pantoful are o curelușă prinsă pe gleznă. Piciorul e rupt din șold. Îl aruncă îngrozit. Mai încolo e restul trupului. Din pulpă curge un lichid cleios. Încearcă să o elibereze rapid, dar capul ei e îngropat. O trage de umeri, reușește să descopere gura și trece cu degetele peste fața împietrită. Nu respiră. Palma lui atinge burta rotundă, ceva înăuntrul ei zvâcnește, vrea să-și facă loc. Inima i-o ia razna și începe să strige, trage de hainele femeii, dar ele i se rup între degete. O apucă de un braț și-o trage la el, atârnă fără putere de la cot în jos. 

— Muiere! strigă și dă la o parte resturile care-i acoperă fața. 

E rece ca pământul, numai burta îi e caldă. Se uită îngrozit la ea și-o atinge din nou. Acolo, chiar sub palma lui, un picior sau o mână împinge, cere scăpare. Dar asta e o grozăvie la care el nu se pricepe!  

— Nu mă lăsa, Doamne! strigă Romi, fără puterea să își ia palma de pe burta caldă.

Stă nemișcat și ascultă, viața îi cere ajutor. Un frison îi traversează spatele, iar palma îi e grea ca piatra. De-ar fi mamă-sa aici! Ea a moșit toate femeile din sat, ea știe ce trebuie făcut.

I s-a părut că cineva i-a strigat numele. 

Cu corpul îngropat până la brâu, își face loc cu greu, să-l caute pe bărbatul care trăsese cu pistolul. Palmele sapă, scormonesc să apuce orice, poate-l mai găsește viu, dar nu e pe nicăieri. Îi e frig și-și dă seama că nu mai are rost. Încă o mai vede, cum a tras-o deasupra, stă întinsă pe o parte, cu picioarele desfăcute, cu șiroaiele de sânge care se scurg în movila de țărână de sub ea. Are o rochie de in și un ilic deschis pe burta țuguiată. Fața îi e înnegrită, doar ochii albi îi lucesc, imaginea asta n-o să și-o mai poată scoate din minte. Una dintre mâinile ei e mai departe, smulsă de explozie. 

Se uită în sus, la semiluna de cer din dreptul intrării. Nodul din gât îi coboară în piept și-l lasă fără puteri. Dacă se ridica mai grabnic... Spatele i se scutură și icnește fără să aibă puterea de a se opri. Și-o amintește pe femeie, cum stătea sprijinită de bărbatul ei, săculețul era acolo, unde-au pus torța. Aveau explozibil cu ei? Dar nu e vreme să se mai judece ce-a fost. Trebuie să se urnească, nu poate lăsa mult timp intrarea deschisă. Trage adânc aer în piept și se întoarce. Numai de-ar fi copiii teferi!

O ia pe drumul pe care i-a lăsat. Se târăște pe movilă, își trage genunchii și încearcă să zărească în bezna din fața lui orice semn de viață. N-are cum să fie mare porțiunea asta și, dacă nu ajunge mai repede la Ioana și Petruț, tunelul se poarte surpa și mai mult și rămân blocați. Când se uită în urmă, vede raza străvezie care cade oblic în galerie. Îi vine să strige, dar zgomotele pot rupe și mai tare tunelul. Ce noroc a avut cu scara, că n-a fost și ea îngropată de tot… Acum merge pe dâmburi tot mai mici, nu mai poate atinge tavanul cu palmele și o vreme poate chiar alerga, cu mâinile în față, că nu vede nimic. Aude un lătrat și se grăbește.

— Ioană!

Se împiedică, sunt picioarele cuiva, un cap, un alt trup, se lovește de un zid. În fața lui i-a lăsat, lipiți de perete. Aude iar lătratul, e mai aproape.

— Pătru, Ioană!

Îi aude scâncind. Au stat cuminți mititeii și l-au așteptat.

— Romi? o aude pe fetiță. Romi, unde ești?

— Aicea, face pași mici spre vocea plânsă, aicea-s, copii!

Degete subțiri și reci îl prind de cămașă, brațele mici îi înconjoară mijlocul. La picioare simte coada câinelui, se agită fericită.

— Știam eu c-ai să vii! zice Petruț. Mi-o fost tare frică!

— Sunt aici, îi sărută pe creștete, au țărână în păr, îi mângâie și zice: Hai acasă!

Îi urcă pe rând peste movilele tot mai înalte, le zice să încerce să se rostogolească spre ieșire, iar ei o iau ca pe o joacă și râd.

— Să nu țipați, șoptește și arată către tavan. 

A rămas ca o gură știrbă și neagră, dar mult n-o să mai dureze până se surpă de tot. Ce om prost, să pună torța lângă explozibil. Și uite acum!

Îi ajută să urce scara, evită să se mai uite la cadavru, dar a văzut-o pe Ioana gata să țipe și i-a întors capul.

Se așază pe iarbă, stau pitiți între tufișurile dese. De aproape se aude o apă, trebuie să treacă printre dealuri. Copiii strâng din ochi, nu suportă lumina.

— Ce s-a întâmplat după ce-am plecat? îi întreabă Romi și vrea să le șteargă fețele negre, dar și palmele lui sunt la fel.

Își scutură încălțările și scuipă salivă tulbure.

— A venit popa, zice Ioana, iar Romi îi face semn să vorbească în șoaptă. I-a certat că s-au lovit unii de alții și a tras de oameni să desfacă grămada aia, că se împiedicaseră.

— Nu v-au lovit?

— Ba, am stat la perete, unde-ai zis.

— Mi-i fome, zice Petruț. Vreau lapce.

Romi se uită de jur împrejur, cu pumnul apăsând pe piept. Acolo crește o arsură care îl împiedică să respire. Soarele a ridicat ceața, valea e neagră, pârjolită de foc. Mestecenii sunt desfrunziți, ramurile li se leagănă ușor, fără viață.  

— Ce-o fost aici? spune Romi și-și trece palma peste obraz. Cine-o dat foc?

— Ce foc? întreabă Ioana și cercetează încruntată în zare. 

— Unde-i iarba? Unde-s frunzele? Totu-i cenușă!

Îl privește mirată, se ridică și se așază în fața lui. Rochița îi e cernită și boțită. Deasupra capului ei, cerul e de un gri întunecat. Romi întinde palma, să prindă fulgii mari de funingine.

— Ți-i rău? zice fata și-și așază mâna mică pe fruntea lui.

— Ba, se ridică și amețește dintr-odată. 

O clipă mai devreme mirosea a cărbuni și-a carne arsă.

Se lasă încet pe-o parte, închide ochii și trage aer. Nu mai aude râul, ci un țiuit nesfârșit. O țară străină, murmură și se uită disperat de jur împrejur. Nu mai e culoare în nimic.

— Mi-i fome!

De-ar ști pe unde o ia Subtărâmul… Trebuie să găsească o altă intrare și crede că e în păduricea care se vede la capătul văii. Dacă mă uit numa’ în zare, n-o să mai amețesc, își spune și își lasă privirea să se odihnească pe lanul de porumb din depărtare. În fața lui, o pată roșie de maci, ce se unduiesc în bătaia vântului cald. Se văd și munții albaștri, peste care a coborât un nor subțire.

— Hai ‘nainte, că nu mai e mult, se ridică și pornește cu ochii la picioare. 

N-au nici copaci, nici tufe după care să se ascundă. Se uită mereu în toate părțile. Petruț iar plânge și-l ia imediat sus, deși i se înmoaie genunchii. Dar așa pot merge mai repede. Ioana rezistă mai bine ca el și nu se plânge, se vede însă că o chinuie și pe ea foamea și oboseala. Trupul lui Romi e încordat, trage înainte ca o săgeată, împotrivindu-se oricărei alte opriri în valea de culoarea cenușei.

Pe jos vede conuri de brad făcute scrum și pietre arse. În față, soarele de o albeață ștearsă îi urmărește nepăsător și continuă să se rostogolească deasupra coamelor negre ale dealurilor.

Are un singur braț liber, verifică trunchiurile arborilor mai groși, semnele din coaja lor, cu picioarele ridică crengile și încearcă să simtă în tălpi unde pământul e mai puțin bătucit.

Găsește în sfârșit locul, pentru că e descoperit. Oamenii au uitat să își ascundă urmele. Îi îndeamnă pe copii să coboare. Se strecoară și el și trage acoperitoarea de lemn. 

În tunel e întuneric, aude voci și-și recapătă nădejdea. Trasează în minte direcția și își zice că pe la suprafață au ajuns mai ușor în locul ăsta deși, dacă nu s-ar fi întâmplat cu surparea galeriei… Senzația îi e încă vie în palmă, viața împingând să iasă, prinsă sub coaste. I se face brusc rău, pereții tunelului se înroșesc, țiuitul revine în urechea dreaptă și-l lasă fără suflare. Se dă într-o parte și varsă în timp ce stă chircit, sprijinit cu o mână de peretele galeriei.

— Romi!

Le face semn că e bine, dar varsă iar și cade în genunchi. În frunte simte zidul rece, dar nu suportă mirosul mațelor deșertate și se ridică. Încearcă să nu se mai gândească decât la drum.

Se țin în spatele oamenilor. Miroase a gaz. Cineva a îmbibat prea mult câlții făcliei pe care o văd în fața lor. Tunelul e mai larg, se deschide treptat și în fața lor drumul e denivelat și coboară în pantă. Capetele mulțimii sunt ca niște flori care se unduiesc și caută soarele. Vocile se amestecă animate, râsul unui copil umple galeria. Sclipirile torțelor și ale candelelor fac un brâu de pâlpâiri galbene, ce șiroiește pe sub zidul umed și coborât. Aerul e acru și greu, se lasă ca un pumn de țărână pe piept.