Să faci liste îți oferă o siguranță de tip periculos, o siguranță falsă. Când aveam în jur de șaptișpe ani, am ajuns în spital din cauza unui surplus de liste, de numărat, de control. Dintr-odată, corpul meu căpăta forme feminine, iar greutatea mea o luase la galop, probabil în ideea ca mai apoi să se distribuie uniform de-a lungul întregii mele înălțimi, dar eu nu știam asta pe atunci, așa că am intrat în panică. Schimbarea s-a instalat prea brusc și de mii de ori prea rapid. La mine în familie auzisem deja de multe ori că, aia e, noi suntem doar puțin mai dolofani, însă eu nu aveam de gând să las asta să se întâmple. Eu aveam să fiu persoana care va lua frâiele în propriile mâini, care nu va accepta cuvintele „doar” și „puțin mai” și care va înceta să mănânce. Aveam să fiu o persoană conștientă de sine și plină de voință. 
Am ajuns în schimb la spital cu cinci fete slabe. Pe ele le puteam numi slabe, dar pe mine nu. Când mă uitam în oglindă vedeam o fată corpolentă, în formă de balenă, chiar și atunci când cântarul afișa sub patruzeci de kilograme. Numărul afișat și mai ales fața lividă a mamei m-au făcut să înțeleg că trebuie să fiu slabă. Când îmi puneam mâna pe fese sau pe burtă mă simțeam cu totul altfel – fleșcăită, diformă, umflată. 
„Un fel de psihoză”, o numise psihiatrul Broeckx. 
Cele cinci fete slabe și cu mine formam un grup și locuiam împreună în spital. Mai erau și alte grupuri de băieți sau de fete de alte dimensiuni, dar abia dacă interacționam cu ele. Eram într-un program în care părinții noștri veneau cât de des posibil cu noi la terapie, pentru a nu face trecerea prea bruscă atunci când urma să ne reluăm viețile de acasă, sau cel puțin așa ne ziceau ei. Ca și cum în spital ne-am fi dat pentru un moment viața jos, ca pe o geacă, și am fi putut mai apoi să o punem la loc. Ca și cum viețile noastre nu ar mai fi existat pentru un timp foarte scurt. A fost o perioadă când doctorii ne recomandau să nu ieșim la cumpărături, să nu ne facem poze sau videoclipuri, pentru că în acele momente nu reprezentam o versiune bună a noastră. Noi, șase fete defecte, nu mergeam la școală, nu ne ocupam de hobby-urile noastre, nu ne vedeam cu prietenii. Eram în pauză, într-o zonă de tranziție. 
În spital am făcut un exercițiu în care cele cinci fete slabe și cu mine trebuia să folosim o sfoară ca să facem un cerc atât de mare pe cât credeam că este circumferința burții noastre și să-l așezăm pe podea. Apoi, puteam să pășim în cerc ca să verificăm dacă percepția noastră era corectă. Cu maximă concentrare, stăteam pe podea, uitându-ne de la burtă la sfoară și înapoi. Boala ne stimula să facem totul corect și cu foarte multă precizie, deci și acest exercițiu l-am dus la capăt cu deplin devotament. Părinții noștri stăteau în tot acest timp pe margine și ne priveau. 
Mia a încercat să strângă sfoara în jurul taliei și s-o lase jos în aceeași formă. Avea o familie bogată, tatăl ei era avocat și, cu fiecare sesiune în familie, devenea tot mai nerăbdător, spunând mereu că procesul de recuperare putea fi mai eficient de atât. Mama ei, directoare a nu știu cărei instituții financiare, îi făcuse cadou un cal la începutul internării, pe care, firește, Mia nu-l văzuse niciodată și care păștea singuratic pe pajiștea din spatele vilei lor. Din când în când, Mia primea câte o poză cu animalul, care părea să o privească din ce în ce mai trist. „Beauty întreabă când te întorci acasă” era de obicei mesajul care însoțea fotografia. 
Kim stătea întinsă pe podea, atentă. Pe margine erau tatăl ei, un om înalt și slăbănog, și mama ei, o femeie palidă, mereu îmbrăcați de parcă urmau să plece într-o plimbare pe munte. Erau genul de părinți destul de retrași în timpul sesiunilor în familie și care își cereau scuze cu fiecare ocazie. Odată, discutam despre weekendul în care lui Kim i se dăduse voie să „se adapteze” acasă. Kim a exclamat morocănoasă că tot weekendul tatăl ei n-a făcut altceva decât să mănânce biscuiți pe canapea. Cei doi indivizi lipsiți de orice fel de culoare au tresărit, tatăl a mormăit un „scuze”, iar o altă mamă l-a întrebat dacă chiar e adevărat că a mâncat biscuiți tot weekendul. 
- Cam câți, mai exact? Un pachet? Două? 
- Până la final de weekend s-au făcut două pachete, a mormăit mama lui Kim. 
Un alt părinte a declarat că e într-adevăr destul de mult. Mama mea a remarcat că și ea mai mânca fursecuri din când în când, că nu e nimic atât de anormal. Tatăl lui Kim a corectat spusele soției sale, zicând că a exagerat și că a mâncat doar un pachet, chestie care ne-a făcut să petrecem o mare parte din ședința de terapie vorbind despre obiceiurile lui alimentare. 
- Nu-i prea eficient, a remarcat tatăl Miei. 
Mai era și Fiona, care și-a terminat rapid cercul. Părinții ei erau bronzați la solar, tatăl avea țepi blonzi, de parcă ieșise direct dintr-un videoclip din anii nouăzeci, împreună cu mama, care purta extensii brunete lungi până la fund. În ciuda atenției pe care o acordau aspectului lor, oboseala de pe chipuri ieșea cel mai mult în evidență. 
Mama lui Zoë nu se putea abține să n-o ajute: „Ar trebui mai mic cercul, și mai mic” țipa ea de pe margine, ca un antrenor. Ea însăși era psiholog, lucru de care părea să-i fie rușine. În timpul prezentărilor, spusese plângând că meseria ei este să ajute oameni, dar nu reușise să-și ajute propria fiică. Îl ținea în brațe pe fiul său de cinci ani, care se uita amuzat la terapia cu sforile. 
- Michelle, arătă cu degețelul lui bont.
-Da, zise mama lui Zoë pe ton copilăresc. E Michelle. 
Michelle era, dintre toate, de cel mai mult timp în spital. Fusese luni întregi în așa-numita fază de negare, faza în care nu-și putea închipui că ar avea o boală mintală, motiv pentru care ajunsese mai întâi în secția de boli gastrointestinale și, mai apoi, rămăsese în spital pentru o examinare intestinală îndelungată. Fără să-și dea seama, îi păcălise și pe medici; ea însăși era convinsă că problema trebuie să se afle în stomac și nu în minte. De aceea consider că e greșit să fie numită faza de negare; „faza de descoperire” ar fi fost mult mai potrivită. Părinții ei lucrau amândoi în învățământ și notau obsesiv într-un caiet tot ce le ziceau medicii. Mai aveau încă patru copii, cu vârste cuprinse între zece și douăzeci de ani, care veneau și ei ocazional. 
Și mama mea stătea pe margine, ridicând constant degetul mare în aer în semn de OK și plângând în mod regulat. Mă susținea la bine și la rău, așa cum m-a susținut și în timpul unui maraton la care participasem cu câteva săptămâni înainte. M-a surprins să o văd acolo, în mod normal nu venea niciodată la activități sportive, iar în acea zi chiar a alergat ușor pe margine odată cu mine. După aceea, mi-a zis că a făcut-o pentru că eram atât de slabă, încât era convinsă că o să leșin. 
-Te descurci bine! strigă ea și în spital, de pe margine, cu o voce care se îneca în lacrimi și muci. 
Părinții aveau înfățișări diverse, aveau viziuni și standarde de viață diferite, deși toți erau albi și dintr-o clasă socială superioară. Nu e de mirare, era doar un hobby costisitor – să te vindeci de o boală invizibilă. Noi, fetele, care ne agitam cu burta în sfoară, eram mai greu de diferențiat, întrucât eram niște umbre. Umbre cu același scop și aceleași simptome, sensibile la ideile celor din jur și, în consecință, din ce în ce mai asemănătoare una cu cealaltă. Părea chiar că devenim una singură, contopindu-ne într-o minge osoasă din puf, șase inimi care băteau lent și un exces de individualitate. Iar acea minge își dorea să fie una săltăreață, dar, pentru moment, era incapabilă de așa ceva. 
Când am terminat, am fost rugate să pășim în cercurile făcute. Privind în urmă, momentul ar putea fi catalogat drept hilar, însă părinții noștri se uitau de la cercurile gigantice de pe podea la fiicele lor cât niște gămălii înăuntrul lor – încăpeam lejer de la trei până la șase ori în ele.
Când intru în camera bunicului meu, îl găsesc în dreptul ferestrei, cu mâinile în buzunare și cu un bandaj subțire în jurul încheieturii. Privește păsările, statuile, parcul, oamenii micuți care merg în grupuri de câte doi sau trei și care nu deviază de la cărările șerpuite. Oricât de mult te-ai uita la ei, rareori se ciocnesc, la fel cum nici mașinile din parcare nu se ciocnesc. Lumina puternică a soarelui se prelinge asupra lui, asemenea unui reflector de la teatru. Prea mult contre-jour, ar remarca un fotograf. Am citit pe internet că există o legătură între eșuarea balenelor și activitatea solară. Petele și erupțiile solare perturbă câmpul magnetic al Pământului, pe care balenele, la fel ca păsările migratoare, îl folosesc pentru a se orienta. Consecința: balenele devin confuze. 
- Cum te simți, bunicule? îl întreb atingându-l pe braț cu grijă. 
Întotdeauna mi-e teamă să nu-l sperii, deși poate că n-ar fi un lucru rău. Așa l-aș scoate din visul lui îndelung și trist. 
- Singur, răspunde el. 
- Poftim? 
- Sunt singur. 
Când eram mică, aveam la mine în cameră cartea Singur pe lume, pe care mama mi-o lăsase pe raft, pentru că ea o iubise în copilărie. O răsfoiam rar, doar când aveam vreo unsprezece sau doisprezece ani, într-un stadiu incipient al pubertății, când eram furioasă pe tot ce mă înconjura și aveam sentimentul că mă aflu în mijlocul unui haos din care nu-mi găseam scăpare. În acele momente, mă duceam la etaj, mă așezam lângă ursul meu alb înalt de un metru și luam cartea de pe raft. Îmi propuneam s-o citesc de fiecare dată când aveam o criză interioară , întrucât titlul era mai mult decât potrivit. Eram convinsă că nu-mi va simți nimeni lipsa cât stăteam acolo, dar nu treceam niciodată de prima pagină – a cărei cerneală se ștersese între timp, iar cuvintele deveniseră ilizibile –, că mama deja stătea lângă mine, probabil râzând pe dinăuntru de copilul ei care citea ostentativ Singur pe lume, însă consolându-mă pe dinafară, cu brațele în jurul meu. 
- Totu-i un dezastru. 
Vocea mea era înăbușită de urechea ursului și subrațul mamei. 
- Da, mă liniștea ea. 
În vopseaua de pe perete e o crăpătură ce pare să se fi mărit. Nu-i răspund bunicului, nu vreau să exprim neadevăruri, fiindcă așa e: este singur. Aș putea spune semifilozofic că, în esență, toți suntem singuri, dar nici asta nu e adevărat. Toată lumea este singură, dar el chiar este, în camera asta care aduce a hostel, unde încă mai poți vedea persoana cazată înaintea ta și deja o poți mirosi pe următoarea, unde ai o fereastră cu o priveliște care, după apus, nu rămâne decât o reflexie a sinelui. Reflexia unui bărbat de șaptezeci și cinci de ani, un pacient psihiatric, cu mâinile în buzunare și cămașa încheiată prost.
La parter, cu ani în urmă, trebuia să fac săptămânal exercițiul în oglindă. Fiecare fată stătea în câte o cabină, doar în chiloți. Se foloseau multe diminutive, pentru că eram foarte delicate și fragile și nimeni nu voia să facă lucrurile mai mari decât eram noi. Eram încurajate de psiholoaga noastră, care ne vorbea la microfon, să ne privim în oglinda mare de pe perete. Vocea ei ajungea la noi printr-o crăpătură de sub ușă: „Uită-te la picioarele tale, privește-le forma, culoarea, detaliile.” Era o scanare corporală pe care nu o percepeam ca fiind meditativă, ci mai degrabă ca pe o încăierare cu cuțite. „Uită-te la genunchii tăi, menține-ți atenția asupra lor, odihnește-ți ochii asupra lor.” Cu fiecare parte a corpului, un nou junghi. Un dezgust insuportabil. „Trecem la coapse, uită-te la ele, încearcă să le privești în mod neutru.” Nu reușeam să mă uit la mine, corpul începea să-mi tremure, nervii îmi șuierau, așa că ajungeam să închid automat ochii. Dacă totuși mă uitam, vedeam următoarele: pliuri de grăsime și o burtă – palidă și mare. Vedeam o singură parte a corpului. De cele mai multe ori stăteam cu spatele la oglindă, ținând de frig genunchii la piept și brațele înfășurate în jurul lor. Nimeni nu verifica dacă participi la exercițiu, așa că cele mai multe fete făceau la fel. Cu ceafa lipită de oglindă, ascultam aceeași voce blândă a psiholoagei, închideam ochii, dezamăgite că nici de data asta n-am reușit, și așteptam finalul, moment în care ne ridicam repede în picioare ca să lăsăm impresia că am participat la tot exercițiul. 
Bunicul meu stă aici, în camera lui de patru pe șase, lăsând vocile doctorilor, ale celorlalți pacienți, ale familiei să alunece pe lângă el, ținându-și mâinile rănite în buzunare. S-a așezat, sprijinit de oglindă, nu mai participă, nu mai ține pasul. Eu nu participam pentru că așa credeam că e mai bine pentru mine, el pentru că nu i-a mai rămas nimic. El nu mai e nimeni. În timp ce eu nu vedeam decât o burtă în reflexia mea, el poate că nu mai vede absolut nimic în a lui.