O femeie stă pe scaun și așteaptă. Stă pe scaun, cu mâinile împreunate în poală, și așteaptă. La fel ca toți cei de aici, ceva complet normal. Un element suspect? Absolut deloc. Imaginea rămâne focalizată însă tot pe ea. Poate din cauza modului în care și-a priponit picioarele în podea, de parcă are de gând să se ancoreze pentru totdeauna de acest aeroport. 
Pixelii alb-negru ai ecranului meu schițează un chip. Prin zgomotul de fundal se conturează: două sprâncene drepte și o față ascuțită, ca de pasăre. Mă aplec tot mai aproape de ecran până ce ajung să stau pe marginea scaunului de birou. Lentila înregistrează doi ochi limpezi ca de cristal. Se închid și se deschid poticnindu-se, la fel cam ca ușa glisantă de la terminalul 224. Să raportez totuși un comportament bizar? Nu s-a mai mișcat de multă vreme. Dacă dau ceva mai mult zoom, buzele par să i se miște lent: ceva se rostogolește de la omușorul ei către limbă, ajungând la dinți, și sfârșește într-un pufăit printre buze. Aproape ai putea crede că pronunță foarte tărăgănat, foarte încet cuvântul „trepte”. 

Terminal 226 

Mă întreb dacă treptele uită pașii. În ce măsură ghicesc mărimea pantofilor, greutatea, destinația celor care le urcă sau le coboară. Și dacă apoi le rețin pentru o dată viitoare. Ca să analizez asta, stau aici de o bună bucată de vreme, de 572 de trecători, mai exact. Însemnez minuțios numărul trecătorilor în carnețel ca să țin evidența a tot ce trece pe aici. Cât timp va fi nevoie, o să notez ce trece. Rămân aici priponită și înghit despărțirea, în sfârșit și pentru totdeauna. Întorc capul spre stânga și mă uit printre pasageri, printre lămpile fluorescente și imaginile distorsionate din oglindă, la luna în formă de seceră, care curând, când cerul se va întuneca precum o sugativă, va lumina vârfurile înzăpezite ale munților din depărtare. Vulcani cândva activi, mocnind astăzi liniștit, până când o placă tectonică se va deplasa din nou. Între timp, Istanbulul bolborosește ca magma. 
Lucrurile se mișcă încet într-un aeroport, poate pentru că totul se repetă la nesfârșit într-o buclă: oamenii aflați în mișcare, benzile de bagaje, scara asta rulantă, luând-o de fiecare dată din nou de la capăt. Cu 572 de pasageri în urmă m-am așezat perpendicular față de scara rulantă, pentru că mă liniștește cadența ei. Mecanismul înghite treptele, le scuipă din nou afară și crește iar în viteză după un clic surd. Aș vrea să pot face și eu asta, să cresc din nou. 
A început cu mult timp în urmă: mi-am pierdut cuvintele. Sau mai degrabă: le înghițeam pur și simplu, iar și iar. Ceva din mine refuza să le rostească. Apoi mi s-au adunat în stomac și au ajuns până la laringe. Acolo s-au împotmolit și-au continuat să atârne moale de cerul gurii, până când n-am mai putut emite nimic mai mult decât aer. Uneori încercau atât de multe cuvinte să iasă la suprafață, încât se încâlceau într-un nod dur, punându-mi la încercare limitele faringelui. Ca atunci când încerci să înghiți o bucată prea mare de pâine veche. Atunci îmi doream să pot să vărs terciul grețos de cuvinte, să mă pot pur și simplu elibera de el. Pe vremea când eram încă studentă, nu ieșea în evidență așa tare. Mă ascundeam printre termenii științifici în latină și taxonomia animală, un altfel de limbaj cu care îi puteam convinge pe profesori, în special în scris. Doar atunci când eram singură cu animalele în laborator puteam vorbi fluent și liber. Puteam chițăi cu șoarecii, orăcăi cu broaștele, mârâi cu câinii. 
Astăzi reușesc din când în când să duc un cuvânt până la vârful limbii în prezența oamenilor. Mă furnică deseori atât de tare, încât cuvântul, plin de nerăbdare, iese prea repede, rezultând o bâlbâială. Cândva am citit că e imposibil să-ți înghiți limba. Asta mă liniștește. 
Ce ironic că înainte eram o adevărată moară stricată, recitam o poezie în fața clasei cu un zel de neegalat, inventam fără jenă propriile versuri de melodii, năvăleam în gura mare spre locul de joacă, mi se zicea că am un adevărat talent pentru limbi străine. Până ce am depășit stadiul de copil și limba mea paternă și cea maternă au decis să nu se mai suprapună. Pe cât de ușor era să mă milogesc în caravanseraiul tatălui meu să primesc o înghețată când eram mică, pe atât de greu a devenit să comand ca femeie adultă un çai la taverna locală. Cele două limbi pur și simplu nu se mai potriveau una cu alta. Pentru că alfabetul turcesc are 29 de litere. Cel neerlandez, 26. Asta înseamnă trei în plus sau trei în minus. Trei litere. De mai mult nu era nevoie pentru a fi redusă la tăcere. 
 

Partea din stânga sus a ecranului oferă o imagine mai clară a posturii și expresiei faciale. Camera de supraveghere se găsește într-un colț mai bine iluminat al aeroportului. Panourile publicitare care promovează clasa business a Qatar Airways îi luminează fața. „Fly with a smile”. Un model cu dinți perfecți și un cocktail în mână îi zâmbește radios. Dau zoom. Femeia de pe ecran s-a oprit din bolborosit și își mușcă concentrată buza de jos, de parcă ar cumpăni cuvintele din gură. Are gâtul lung. E îmbrăcată mult prea subțire pentru anotimpul ăsta: pantaloni și o bluză de culoare închisă, fără geacă. Își ridică geanta de jos și o cuprinde cu brațele în poală. Nodurile proeminente ale degetelor ei devin pe ecran albe ca zăpada. Mă întreb ce are în geantă, unde-i e restul bagajului și de ce strânge atât de suspicios de tare geanta. Un băiețel cu o cărare îngrijită într-o parte, de vreo șase ani, coboară singur pe scara rulantă. Nu e un element suspect, dar nici nu are vreun adult prin preajmă. Un copil care hoinărește singur prin aeroport nu e niciodată un semn bun. Poate ar trebui să-l trimit pe Hasan să investigheze, pentru orice eventualitate? Se pare că băiețelul e obișnuit cu frica de a cădea, atât de crispat încearcă să cuprindă balustrada scării cu mânuța lui. Continuă să meargă timid spre femeia cu geantă. Pumnișorii lui sunt încleștați. Femeia își abate privirea de la el, chiar dacă acum stă drept în fața ei. Ea dă aproape insesizabil din cap în semn că nu, cu mici smucituri. Își încleștează buzele. Spatele băiatului se crispează și mai tare. E prea tânără femeia pentru a fi mamă? 

Terminal 226

Cine a inventat scaunele astea așa-zise ergonomice ar trebui să-și reconsidere traseul profesional. Încerc să-mi îndrept spatele, vertebră cu vertebră. Răceala scaunului de metal mi se infiltrează până în creștetul capului. Între timp încerc să mă încălzesc cu geanta. Dacă ții strâns pielea îndeajuns de mult, devine maleabilă și călduță, ca un corp care doarme sub o plapumă de iarnă. 
Nu-mi amintesc ultima dată când am dormit neîntrerupt o noapte întreagă aici, darămite să-mi amintesc de când anume mă aflu aici. Oricât de importantă ar părea fiecare secundă într-un aeroport, orele parcă se evaporă ca eterul în aer. Aici e tot timpul și zi și noapte. Aici luminile ard la nesfârșit, afară însă se lasă amurgul. Asta știu sigur. 
Un băiețel apare de nicăieri lângă mine. Se apropie prea mult, are părul bine aranjat și ochii mari ca niște castane rumenite. 
- Mère…? 
Diafragma mi se contractă, involuntar. Laringele, corzile vocale și plămânii se obturează. Mi se întâmplă tot timpul acum… sughițul ăsta blestemat. Urăsc când pierd controlul asupra propriului corp. Cu voce gâtuită încerc să gonesc băiețelul, să mă izolez, să dau de înțeles că nu sunt ceea ce are el nevoie. Dar cum îi explici unui copil ce sunt granițele? Și că de-a lungul vieții se va izbi constant de ele? Între țări, între corpuri, în mări, chiar și în spațiul aerian. Odată am citit că fiecare țară stabilește înălțimea propriilor granițe aeriene. Cum știe atunci un om cât de sus trebuie să sară? 
- Mère…? întreabă el încă o dată. 
Franceză? Îmi mușc buzele până la sânge. 
- Merhaba. 
Panică. Niciunul dintre noi nu poate face asta. În timp ce eu mă uit scrutător în jur, băiețelul încearcă să-și țină sub control tremurul buzei de jos. Se așteptase la altceva din partea mea. Să-l fi luat la mine în poală, să-l fi consolat legănându-l ușor, poate. Sau să-i fi luat hotărâtă mâna umedă într-a mea, ca să mergem să căutăm persoana care trebuia să-și facă griji pentru el în locul meu. O mamă, o soră mai mare, un bunic. Sau un tată? Colcăie aici de bărbați care ar putea să fie tați.
Un bărbat tuns periuță se repede spre băiețel și îi cuprinde mâna dintr-o mișcare puternică. Înfuriat de câte griji își făcuse, de parcă l-ar fi pierdut pentru totdeauna pe copilul care plânge. Mă săgetează cu privirea. Bărbatul și băiatul se îndepărtează de mine cât mai repede posibil. Pare că patinează pe podeaua netedă din gresie. Colcăie aici de tați. 

Strânsoarea mamei mele. Încă mai simt gustul orei de sosire, în toiul nopții, în fiecare vară la fel, când mama, sora mea și cu mine ajungem la minusculul aeroport Nevșehir Kapadokya. Miroase a plastic, a kerosen și a noapte nesfârșită. Asemenea unei trinități, cu mama în mijloc, ținând de mână câte o fiică, așteptăm cu nerăbdare momentul revederii. Ne-o fi uitat oare, citesc eu în palma ei umedă. 
În fiecare vară la fel. Să avem răbdare, să așteptăm până ce valiza noastră bleu alunecă pe bandă până în dreptul nostru, pentru ca apoi să urmăm coada spre controlul vizelor ca niște șerpi leneși. În fiecare vară la fel. Teama că nu mai semăn cu poza din pașaport, că părul mi-a crescut mult prea mult, că obrajii îmi sunt mai puțin bucălați și copilărești. Și că din cauza asta vom fi trimise cu primul zbor înapoi spre Belgia. În fiecare vară la fel. Suspinul de ușurare înăbușit atunci când ștampila atinge viza. După toate formalitățile ne apucăm să-l căutăm. Afară aeroportul e împrejmuit de un zid de bărbați: șoferi de taxi plictisiți, bărbați serioși, bărbați nervoși, bărbați somnoroși. Cu toții așteptând la fel de nemișcați. Ascult cu atenție și aud liniștea tatei, fumul țigării formând un voal de nori care se i destramă deasupra capului. 
Mama îmi dă drumul la mână și, amețite de somn, îl întâmpinăm, știind însă prea bine că și în această sosire se adăpostește un rămas-bun. Dar deocamdată: îmbrățișarea, mirosul, întotdeauna mirosul, urechea mea lipită de basul din pieptul lui, mâinile mele în jurul gâtului său. Apoi în mașină: mirosul familiar al tapițeriei din rabla lui Volvo, șușotelile adulților pe bancheta din față, hipnotizantul ochi turcesc de la oglinda retrovizoare, albastru nocturn. Certitudinea că și asta va trece.