Cazul BB

Ca de‑obicei, suspectul numărul unu e soţul. Lui îi vor face prima vizită. 

Decizia nu‑i deloc surprinzătoare, doar la nivel mondial între 40 şi 70% dintre femeile ucise sunt victime ale violenţei în familie. În ţară lucrurile stăteau prost, da’ nu le era clar cât de prost, că femeile nu prea vorbeau despre asta. 

Din păcate, beneficiau de astfel de informaţii pe căi draconice. Numărul de omoruri creştea de la an la an. Anul trecut avuseseră 244 de cazuri, anul ăsta 251 – din alea rezolvate, desigur. Şi, deşi tentativele de omor scăzuseră, măcar pe hârtie, de la 361 la 335, începuseră să ia avânt loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte, de la 44 la 53. Măcar cazurile de viol păreau să scadă, de la 918 la 883 – o iluzie, desigur.

Adevăru‑i că femeile tac. Tac şi când le întrebi nevinovat, cât să încropeşti, acolo, o statistică. Li‑i ruşine. Li‑i frică. Justiţia‑i oarbă, la propriu. Multe se rezolvă din pix, că, de, e simplu să semnezi un ordin de restricţie. 

Lucru sigur: când nu tac, femeile sunt reduse la tăcere. Totul pare bine, în viaţă şi‑n filme. Fiecare îşi vede de‑ale lui până când miroase a scandal mediatic. Femeile cad pe capete, cu sau fără un ordin strâns în pumni. 

Atunci apare ea, Greta, pe motiv că‑i femeie şi că s‑ar pricepe mai bine la cum gândesc muierile. Nimeni nu prea ia în seamă departamentul. Nu‑i eroina nimănui între ai ei. Omuciderea e o treabă murdară. Locul ăla unde pute a slăbiciune şi a moarte. Cui să‑i facă plăcere? Specialitatea‑i furtul, lucru evident dacă arunci un ochi pe „Statistica principalelor activităţi desfăşurate de Poliţia Română“.

Greta a văzut multe la viaţa ei. Da’ în 15 ani de când lucrează în poliţie nu a mai asistat la aşa scenă. Toată camera duhneşte a acetonă şi ulei de cocos – un amestec care‑i întoarce stomacul. Firele de păr atârnă de candelabru. Sunt foarte curat împletite, semn că cine le‑a făcut are dexteritatea necesară. Un stilist? Greta înregistrează fiecare detaliu, deşi i‑i naşpa să se audă dup‑aia. Pare un mesaj. Le‑a pus acolo parcă înadins, cine trebuie să se uite la ele? Care e mesajul pe care îl transmite? Ornamentele astea sunt pentru ochii victimei sau pentru ai investigatorului? După un clic, banda se urneşte din nou. Greta se abţine cu greu:

— Echipament de rahat.

Nu îndrăzneşte să‑i spună decât Carlei ce‑i trece prin cap. De pildă, cum iar băgaseră ăştia juma’ din investiţie în buzunar.

— Poa’ să scrie în inventar trei bucăţi. Unde mai pui că tre’ să le păzeşti ca pe ochii din cap, să nu se strice, să nu dispară et caetera. Îs de toată jena, jur. Cu echipamente de‑astea de trei lei tre’ să lucrăm noi, să dăm rezultate, să nu se zică că suntem plătiţi să futem frontu’.

Da, cu asta trebuie să lucreze ea, să dea randament. Mai scutură o dată reportofonul. Trage aer în piept, închide ochii, vizualizează, continuă: femeia pare să aibă undeva la 40 de ani. Poartă o pereche de cercei scurţi, aurii, pantofi cu toc cui şi barete verzi, o rochie mini roz, dintr‑o bucată, mulată pe corp, cu mâneci trei sferturi. Crimă? Dacă e, nu sunt urme de luptă, semn că victima îşi cunoaşte agresorul. Nu excludem nici sinuciderea.

— Interesantă ţinută, tu ce zici?

— O fi prostituată.

Şi Marc e vechi în branşă, proaspăt tranferat la ei, la omucideri. Probabil o decizie politică. Greta ştie asta, l‑a mirosit de când a intrat în birou. O dată la patru ani se puteau trezi cu alt şef. Făcea ce era de făcut. Făcea pe proasta, să n‑o ia la ochi. Îi cerea părerea, se prefăcea că‑i cântăreşte opiniile. O durea în paişpe de expertiza lui de când l‑a rugat să‑i înmâneze lampa şi ăsta i‑a dat la mână sprayul, cum naiba le‑o fi confundat, încă nu i‑i clar. Părea un om care ştie să se‑nvârtă, aşa că‑i mai cerea uneori să ghicească ocupaţia victimelor. Un fel de loterie. Da’ Marc nu excela nici la asta. Nu părea să aibă vreun talent; era acolo din mărinimia unui unchi angajat şi el în poliţie, la inspectorat, care la rându‑i avea ceva văr primar pe la ministere – cam atât.

Nu o interesează arborele genealogic al familiei Lupescu. Aşa‑i peste tot, înveţi să trăieşti cu asta şi de la o vreme nici nu mai ţii cont. Cât timp o lasă să‑şi facă meseria, nu‑i pasă cine‑i, de‑al cui şi ce vrea – şi ăsta măcar îşi vedea de treaba lui. Acum o interesează un singur lucru: cine‑i victima. Care‑i povestea ei?

— O să ţi se pară ciudat, da’ eu zic c‑a fost îmbrăcată aşa înadins. Uită‑te cât de aranjate stau toate pe ea, de copertă, parcă‑i scoasă din dulap. 

Proaspăt tunsă chilug, femeia are un zâmbet desenat pe faţă, pleoapele în culori neutre, cerceii perfect aliniaţi pe lobul urechii, un picior drept şi celălalt îndoit din genunchi, în poză, între degete ţine strâns o geantă. Unghiile proaspăt vopsite în corai lucesc ca nişte pietricele pe fundul apei.

Greta făcu o ultimă notiţă şi ieşi grăbită din hotel. Abia aştepta să ia o gură de aer. În ziua aia, drumul până acasă i se păru mai lung ca de‑obicei. Şi mai avea de făcut o oprire. Încheie primul an împreună, azi, şi vor sărbători, indiferent cât de mizerabilă fusese ziua asta.

Ar fi făcut o baie zdravănă. O baie cu spumă, da, ăsta era pretextul perfect. După ce‑şi turnă un pahar de vin şi‑i turnă şi iubitei, Greta îşi dezlegă limba.

Nu mai putea ţine în ea. Era prea ridicol.

— Îi zic că pare scoasă din dulap şi ce‑mi zice? Fiică‑mea are o păpuşă aşa şi râde, apucatul.

Greta face spumă agitând braţele, bolborosind peste clipocitul apei.

— Înţelegi tu ce căcănari? După toate cele, o mai umilim şi noi. Auzi nume de dosar: Barbie Belvedere. Că cică BB e uşor de memorat.

Carla scuipă înapoi gura de vin. O pufneşte râsul. Nu se poate abţine. Greta continuă să‑şi agite braţele, bombănind:

— Auzi, tu, până la noi ordine, adică până la identificarea victimei, o vor numi Barbie. N‑au pic de decenţă. Barbie Belvedere! BB. Ce imbecili! 

E viaţa ei

Putea trânti uşa aia, că nu s‑ar fi închis. Ia mopul şi freacă, împinge şi vine înapoi. Îşi ia şosetele în picioare să nu lase urme şi se piteşte pe scaun. Uşa se cască. Renunţă. Ia ultima gură de cafea şi zaţul subţire, catifelat îi rămâne ca o peliculă pe limbă şi‑i zgârie gâtul. Mestecă. S‑ar putea ridica, un braţ şi n‑ar mai avea nimic. Nu vrea. Trebuie să închid laptopul. E prea departe şi ăla. Nu vrea să mai audă despre dreptul femeii de‑a decide asupra propriului ei corp.

— Aşa reducţionist e tot. Corpul, de parcă noi suntem doar corp.

Cască ochii, da’ nu spune nimic. Lasă jos plasa şi din ea cad două portocale, mici şi rotunde, răscoapte.

— Fă‑mi un suc.

Ce tâmpenie şi asta. Dac‑ar putea, ar ieşi în stradă să urle ca Fira, „nebuna satului“, cu ciorapul plecându‑i pe gambe. Să urle beată, sătulă de batjocură, de munca pe gratis, pe‑o bucată de pâine şi‑o bere răsuflată – cum să nu ieşi dup‑aia în colţ, la boltă să bei una rece, de ăia doi lei, să iei şi să bei.

— Să te răsfeţi, fata mea, să te respecţi, fătucă, să nu te laşi.

Singurii oameni care merită ascultaţi sunt ăia pe care nu vrea să‑i mai asculte nimeni. Aşa ştie şi ea acum lucruri: fix degeaba. N‑o mai vede nici dracu’, de parcă‑i în sihăstrie, n‑o mai caută nimeni. Că nu vor să vadă cât îi de nasol sau să‑şi amintească, nici nu contează. Marcel nu mai poate sta să bea până dimineaţă, nici Vlada nu mai poate fuma nestingherită, nici Cornelia nu mai are prietenă de concerte şi vacanţe, le‑ar strica feng shuiul. Niciunii n‑o mai caută acum. Se mai gândesc măcar la ea?

— Nu‑i disponibilă, numa’ ce‑a născut.

Parcă‑i aude.

E plină de vomă şi‑i curge lapte din sâni, sângerează şi‑o ustură şi i‑i frică să adoarmă şi nu doarme şi nu mai bea, nu mai fumează, nu mai poate sta, nu mai poate pleca, nu mai are o viaţă, cum ar zice toţi.

— Şi‑atunci de ce imbecilii ăştia zic de dreptul femeii de‑a dispune de propriul corp? De ce drept asupra corpului când toţi ştiu, da’ nu recunosc, căcăcioşii, că nu‑i vorba numa’ de corp, că de fapt lupta‑i mai mult cu psihicul? Că un copil îţi schimbă viaţa, felul de‑a fi, rutina, obişnuinţele, tot, nu numa’ silueta!

— Şi tu tot de siluetă vorbeşti.

— Că‑s spălată pe creier. În loc să mă gândesc că nu mai pot face nimic, da’ nimic din ce făceam înainte, eu stau să mă uit în oglindă la şunci şi să mă compar cu nu ştiu cine.

Angela scoate zaţul de sub unghie, îl plimbă de pe‑un deget pe altul, se şterge de haină, tuşeşte. Nu poate să‑şi scoată din minte discuţiile astea sterile, inutile, lupta asta futilă pentru corp. Urăşte că sunt reduse la atât. Ştie că, dacă pui problema cu argumente dintr‑astea, lupta femeii e pierdută din start pentru că lupta ei e numa’ c‑o parte, c‑un atribut, c‑o găselniţă.

— Femeile toate ar trebuie să iasă în stradă să strige: viaţa e a mea! A mea şi numai a mea!

Nu vrea luptă pentru corpul meu, nu pentru mintea mea, nu numa’ dreptul la o mână sau un picior, nu, la tot, la întreaga ei fiinţă, la întreaga ei existenţă. Ăla e dreptul pe care l‑ar striga până în pânzele albe. Viaţa e a mea, ar striga, eu decid asupra propriei mele vieţi.

— Ăsta‑i singurul drept care merită, pentru care luptă orice femeie. Nu să se îmbrace cu pantaloni, de dragul de‑a purta şi ea o ţoală, nu pentru rujuri roşii şi unghii tehnice, nu pentru sâni dezgoliţi sau îmbrăcaţi, cui îi mai pasă? Femeile vor să decidă pentru existenţa lor, pentru cine sunt ele în lume, pentru încotro pot ele s‑o apuce – că şi cân’ ai copil n‑o mai apuci tu aşa cum îţi vine. Vor să spună singura chestie pe care o au de spus, atât: eu zic cine‑s io, când vreau, cum vreau, cât vreau, de ce, treaba mea, eu decid pentru viaţa mea. Să iei dreptul femeii la avort înseamnă să‑i iei dreptul de a hotărî cum o să arate viaţa ei de‑atunci înainte. Nu corpul, viaţa! Viaţa‑i a ei!

— A mea, a noastră, a fiecăreia, şi noi decidem cum ne‑o trăim, nu are nimeni dreptul să ne spună cum s‑o facem, o facem cum vrem noi, cu sau fără copii, cu sau fără bărbaţi, cu sau fără orice, să mă lase dracului cu corpul, asta‑i praf în ochi!

Apucă nervos paharul, bea o gură de suc şi‑o ia spre cămară.

— Unde‑i prostia aia de şurubelniţă? Închide tu drăcia aia, că n‑o mai pot auzi!

Se‑apucă de reparat prin casă, să se calmeze.

— Ale dracu’ vechituri!

Tălpile ei mici tasează podeaua.