Fericirea e atunci când are un spațiu doar al ei. Când corpul și mintea îi sunt împreună în același loc, strâns lipite, fără fisuri. 

Fericirea e atunci când se plimbă singură pe stradă. 

Când poate să analizeze în voie case, blocuri, străzi, ziduri, ganguri cu pereți murdari, dar mai ales fețele oamenilor care nu se știu observați: femeia furioasă, privind undeva în gol atunci când șterge nasul fetiței care plânge lângă ea. Fata și băiatul care se sărută din mers, iar câinii lor, în stânga și-n dreapta, pășesc țanțoș.

Orice poate să devină fotografie, spunea taică-su. Stăteau în piața mare a orașului, așteptând să se întâmple ceva, tăceau și observau mișcarea din jur. El fuma o țigară și își pregătea aparatul ca să prindă cel mai frumos fulg de zăpadă. Ea își imagina tot felul de călătorii în care să plece doar cu el sau chiar singură. Era o liniște-culcuș, imposibilă acasă, posibilă abia aici, printre zeci de străini. Alteori mergeau pe câmp, și atunci descoperea cu uimire că un spațiu atât de mare, monoton și acoperit în alb poate fi cadrul perfect pentru căderea în picaj a corbilor, pentru salturile jucăușe ale unor câini sau pentru niște manechine de plastic apărute acolo de niciunde. 

Realitatea e o serie de imagini pe care poți să le pui tu în ce ordine vrei, îi spunea el. Realitatea e cum vreau eu, a înțeles ea.

Fericirea e într-un Fiat Panda roșu, când Tudor conduce rapid și discută despre traseul de mâine, despre cel de duminică, despre cel de luni. Se anunță căderi masive de zăpadă și își poate imagina foarte ușor munții albi, reci, și corpurile lor calde, strecurându-se printre stânci. 

Fericirea e că vor avea trei zile doar pentru ei. Fericirea e să pleci și să te întorci când vrei, cu cine vrei; și gândurile îi sunt întrerupte de atingerea bruscă a bărbatului, răspunde, îți vibrează telefonul, și ea se dezmeticește greu, Ioana, doișpe apeluri nepreluate, citește clar. Când o fi sunat și de ce, se îngrijorează în timp ce așteaptă să o audă pe fiică-sa. Imediat, de partea cealaltă, vocea turuie: vino acasă, mamă, Nana s-a dus la spital! 

Ce facem?, mormăie Tudor, nici nu sună a întrebare care vrea un răspuns, pentru că știe deja ce e de făcut, și ea la fel. Înjură încet, se întâmplă și așa uneori, ziua care părea că se termină pașnic devine brusc tunelul strâmt în care nu are aer și orice mișcare e aproape blocată. Ce dracu’ a apucat-o să cheme Salvarea? Parcă nu îi repetase de mii de ori că dacă merge la spital e moarte sigură, mai bine acasă, nu sunt atâția microbi, te duci cu ceva și ieși cu cine știe ce infecție. Stai calmă, nu mor eu așa ușor, o să vezi, a râs ea, și acum noi ce facem?, se ceartă în capul ei cu bătrâna, n-ai pic de minte, mamă, i-ar mai spune, în schimb se uită la Tudor și oftează, lasă-mă la Spitalul Județean, te rog, bine că nu am apucat să ieșim din oraș. 

Ar putea alcătui un catalog întreg cu replici și imagini care i-au stricat niște zile, luni sau chiar ani, nu s-a obișnuit, de fiecare dată e la fel de surprinsă că lucrurile se pot schimba atât de rapid și că nu are niciun fel de control. 

Ești însărcinată, îl păstrezi?, și buzele subțiri, colorate ciclam ale doctoriței.

Ieși de aici, îi faci rău, și privirea maică-sii când a văzut-o plângând lângă bebelușul roșu de la atâta urlat.

Să plecăm împreună, noi trei, să plecăm, și relaxarea din vocea lui Adi vorbind despre lucruri imposibile pentru ea.

 Acum, spatele lui Tudor îndepărtându-se lent. 

Lasă lucrurile să curgă, Leia, lasă-le să vină, Leia, nu ești tu Dumnezeu, îi zicea taică-su, dar nici nu voia asta,  nici nu vreau, se enervează și citește cu voce șoptită: Interzis aparținătorilor. 

Unde ești mamă? Unde ești tu în clădirea asta urâtă, care mă ține la distanță, în afară, iar pe unii îi devorează înăuntru?

Vede ușa albă, dincolo de care presimte foșgăială și miros de clor, aude sirenele și zgomotul lor nu e aducător de speranță cum s-a mințit când era mică. E sunetul fricii, e un fapt dovedit, dacă rămâne acolo, nu iese decât moartă, îi trece prin cap, dar cum să o scot când nici nu am voie să intru?

Ce faci acum, prințesă Leia? ar întreba-o taică-su, dacă ar mai trăi, așa îi spunea, prințesă Leia, și ei îi plăcea, la fel cum îi plăceau codițele rotite ca niște melci în jurul urechilor, rochițele de vară , mâinile lui împletindu-i părul. Ce faci?

Trebuie să intru, îi zice portarului, și pășește înăuntru, aș vrea să aflu informații despre o pacientă, a fost internată azi, este mama mea. Sună ciudat cuvântul ăsta blând, mama, așezat peste fața îmbătrânită și rigidă a femeii pe care o numește așa. Chiar ciudat, MA-MA, noroc că privirea goală îi taie orice gând: nume, prenume, vârstă, da, o să vă caute cineva când știm mai multe. Vă rog.

Aștept, îi spune Ioanei, încercând să se obișnuiască cu sunetele, cu râsetele asistentelor care mărșăluiesc pe holuri, în halatele lor strâmte și transparente, atâția pereți albi și totuși e întuneric.

Aștept, îi spune Ioanei și ea o ceartă, mai bine cere un număr de telefon și vino acasă, suni mai târziu, și ar face asta, dar n-are cu cine vorbi. 

E cod roșu, apoi galben, iar roșu, toată lumea fuge de colo- colo, întrezărește câte ceva prin ușa care se închide-deschide, abia într-un târziu se hotărăște să iasă în curte, cineva o va găsi, dacă va fi nevoie.

UNITATE DE PRIMIRE URGENȚE scrie cu litere luminoase și silabisește și ea, în gând, de câteva ori, ca o incantație, dar nimic nu alungă teama care i se furișează pe rând în corp: îi furnică degetele, îi hârâie-n gât, îi răsucește stomacul. 

Mai spune-mi o dată ce s-a întâmplat, de ce a plecat la spital și de ce ai lăsat-o?, o roagă pe Ioana. Vocea ei e slabă și nu pricepe, doar ceva legat de piciorul umflat. Dar e așa de o lună, am fost la doctorul de familie, e o inflamație, se va retrage- așa a zis atunci. A zis, dar ea azi s-a supărat și a chemat Salvarea, ce voiai să fac?, te-am sunat de ’nșpe mii de ori, n-ai răspuns, a plecat și gata. În concluzie, vina era a ei. Nimeni nu zice asta, termină, se enervează fiică-sa, înainte să-i închidă telefonul, vino acasă, și-așa nu te bagă nimeni în seamă! 

Nu e prima dată când simte că nu e văzută, că se evaporă în ochii celorlalți, se destramă, de parcă trupul ei s-ar teme să ocupe vreun loc clar. Nici Ioana nu o vede uneori și se ciocnește de ea prin casă, nici oamenii din librărie, de-asta tresar speriați când li se adresează politicos: aș putea să vă ajut?. Poate dacă ar striga, dacă și-ar agita mâinile și picioarele, ca un naufragiat, poate dacă ar urla, dacă.

O să treacă și asta, își spune brusc, e semi-întuneric în curtea mare și plină cu ambulanțe, voci și alarme i se amestecă în cap, ferestrele cu neoane albastre o sperie, dincolo de ele e așteptare și moarte, dar ea va veghea de aici. 

Ce nu poți tu să-i ierți mamei tale?, a întrebat-o odată Adi, după ce plecase deja din țară și nu mai ținea minte din el decât o oarecare blândețe, fără să o mai asocieze cu trăsături concrete. De parcă nu omul ăla ar fi fost centrul universului ei, tatăl copilului ei, soțul ei odată,  demult. S-a blocat, ăăă, nu știu, nu cred că… Deși acum ar putea face o listă cu ce-ar avea de reproșat, poate iertat, în ordine alfabetică: 

Autoritatea, 

Aroganța,

Bănuielile, 

Criticile, 

Disprețul, 

Egoismul.

Dar nu-i momentul, își spune și caută cu privirea ceva de care să se agațe; nu vede decât clădirea-malaxor, mama e acolo, iar eu trebuie să am grijă de ea. 

„… de jur-împrejur o liniște destul de largă respiră cu propria ei gură“ sunt cuvintele scrise pe un zid, în curte, le citește și se bucură. Cineva a stat și a așteptat, așa cum face și ea, apoi a scris versul ăsta sau ce o fi el.

Fiecare se descurcă cum poate. Și ea visează cu ochii deschiși. Multă vreme, după ce a murit taică-su, și l-a închipuit lângă ea, discutând amândoi, e un mecanism de apărare, i-a explicat o doctoriță maică-sii.

Visa așa de când era mică. Stătea în camera ei și își imagina chestii. Cel mai des era o fetiță cu părul prins în două codițe împletite, cu dinți curați și albi, prima la desen, prima la matematică, prima la orice. Profesorii o lăudau în fața clasei și mama ei o îmbrățișa și spunea, da, ea e fiica mea, Elena. 

Sau era acasă și mama îi citea o poveste, o mângâia ușor, se juca cu părul ei, îi învelea picioarele și mijlocul cu grijă. Sau mergeau în parc și o dădea în leagăn. Sau făceau împreună teatru de păpuși. 

Nu spui nimic, ei nu trebuie să știe, îi zicea răspicat în fiecare dimineață, înainte de a pleca la grădiniță, și ea plângea și mai tare. Elena, copiii ar crede că te favorizez, dacă ar ști că ești fiica mea. Nici măcar nu înțelegea ce e aia favorizez, dar până la urmă reușeau să iasă pe ușă, nervoase și triste. 

Și când plângea, altă educatoare venea lângă ea, și când nu putea să adoarmă după-amiaza, altă educatoare stătea lângă patul ei, și când termina prima activitățile, altcineva o lăuda. Mama ei era ocupată mereu cu ceilalți copii. Mama ei, pe burta căreia dormea noapte de noapte, o burtă mare și pufoasă ca un pluș, nu era mamă acolo. Și apoi, într-o zi, un băiat a râs, ce grăsană e educatoarea noastră, grăsana, grăsana, zicea și toți chicoteau, până s-a dus la el și l-a lovit direct peste gură cu o bucată mare de lego. 

Să-ți fie rușine, Elena, la colț să stai toată ziua! Doamna mamă-educatoare nu a băgat-o în seamă nici măcar seara, când au ajuns acasă și nu mai trebuia nimeni să se prefacă. De ce ești așa rea? i-a venit să o întrebe, dar a tăcut, pentru că maică-sa n-avea vreme de răspunsuri. Așa că și-a inventat imagini bune și și-a construit povești. 

A făcut la fel când s-a îndrăgostit de un coleg de clasă. Era mai simplu în viața visată decât în cea reală. Îi ajungea un gest de la care să pornească un film întreg. Îl rula în cap și asta o făcea fericită. 

Sunt praf, i-a zis maică-sii la un moment dat. Era deja la liceu când și-a dat seama că nu poate să mai iasă din realitatea ei secretă. Îi plăcea un coleg și se bloca, se bâlbâia, se înroșea, orice gest și orice cuvânt se complicau într-un amestec haotic când era în preajma lui. Sunt praf, i-a zis iar, plângând. Erau la masă și mama a început să plângă și ea. Atunci a urât-o prima dată. Dar abia de curând înțelege lacrimile alea, neputința, când se uită la Ioana. Ioana și tăcerea ei, uneori disprețul. Unde se ascunde fetița de mai demult? 

O să fie bine, trebuie să fie bine, își zice, ești bine? și o mână se așază pe umărul ei, ca o mângâiere. Poate tocmai de-asta are și ea nevoie, de atingerea cuiva care îi e drag. Dar Tudor nu e aici, Ioana nu e aici, e doar tipul cel tânăr, de la etajul nouă, care s-a mutat anul trecut în blocul lor și care salută politicos, de parcă o cunoaște și i-ar putea fi prieten.

Suntem vecini, adaugă și ea dă din cap, Răzvan, spune și întinde mâna ferm. Elena, răspunde și ea moale, nu-i place cum sună propriul nume, numai maică-sa îi spune așa. În rest, Leia, Leia, și se pomenește explicându-i, deși nu și-a propus asta, dar cuvintele se leagă fără efort. Fiecare povestește despre bolnavul lui, fără presiune și fără frică, cu străinii îi e mai ușor. 

Și totuși, cum poate să fie bine când viața mamei a devenit viața ei, când viața ei e gazdă pentru viața mamei?, se întreabă în timp ce vorbesc despre Alzheimer și cancer. 

Și-ntâi simte o furie mocnită, pe care o sufocă rapid. Nu-și permite să gândească așa, nu se cade, „cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele“, a tot auzit de la maică-sa, de parcă s-a temut că nu va face asta, de parcă nu s-a convins că nu a plecat de lângă ea, că e acolo, că face ce e nevoie. 

Și eu am avut grijă de tine când erai mică, i-a mai spus, și furia, și vina, și frica, toate ghem, ar vrea să iasă, dar deocamdată rod din stomac, rod din inimă, rod. Nu se vede nimic, pe dinafară lucrurile sunt aproape normale.