1. Ieșirea 

Bahmut, 31 decembrie 2022. Asemănându-se cu personajele secundare din tablourile pline cu oameni, care se întipăresc mai bine în minte decât personajele principale, doamna Olexandra, care se afla în curtea de lângă centrul orașului pe jumătate ars, îmi arată pașaportul și medalia primită pentru voluntariat. Ieșind afară sub ploaia de împușcături, femeia de 86 de ani își ia, obligatoriu, aceste două obiecte. 
În urmă cu nouă ani, se dădeau pentru Bahmut luptele cu separatiștii, care au reușit să arboreze drapelul dușman, au încercat să pună mâna pe unitatea militară ucraineană cu ajutorul unui tanc rusesc și au sabotat alegerile prezidențiale. Doamna Olexandra ieșea zilnic în centrul orașului să protesteze de una singură preț de câteva ore. 
O dată, s-a apropiat de ea o femeie și a scuipat-o. Era o învățătoare de la una dintre școlile din Bahmut. Unii localnici o speriau pe doamna Olexandra, ba chiar o băteau, dar ea continua să iasă. 
Doamna Olexandra a cusut portretul lui Dmytro Cerniavskyi, care era de loc din Hromovyi (suburbia Bahmutului). În data de 13 martie 2014, când EuroMaidanul (1) s-a transformat în războiul ruso-ucrainean, la mitingul pentru unitatea Ucrainei din Donețk, băiatul a fost înjunghiat de către luptătorii pro-ruși. Practic, el a fost prima victimă a acestui război. 
Pro-ucrainenii o susțineau pe doamna Olexandra, pregăteau pentru ea pancarte, dar nu îndrăzneau să stea alături de ea. Iar când femeia a fost bătută în așa hal, încât a necesitat evaluarea plăgilor, i-au asigurat protecția unui polițist. 
De Anul Nou, eram în Bahmut cu fotograful Danylo Pavlov. O cititoare care locuiește în Canada a văzut-o pe mama sa, pe doamna Olexandra, într-una din imaginile de pe materialul nostru de Anul Nou, postat pe site-ul Reporters. Aceasta a scris la redacție și, ulterior, m-a rugat ca, dacă voi mai merge o dată în Bahmut, să încerc să-i scot mama de acolo. În Kiev locuiește și fiul doamnei Olexandra, care avea și mai puține speranțe în ceea ce privește dorința femeii de a pleca. El s-a autoevacuat, dar mama lui refuza categoric să părăsească casa. Ea se simțea a fi sufletul ucrainean al acestui oraș care, de altfel, era primul din regiunea Donețk în care, în anul 1917, după Revoluția din Februarie, a fost arborat drapelul Ucrainei. 
Ajung în apartamentul din Kiev unde locuiește fiul doamnei Olexandra, iar acesta îmi arată fotografii cu alte lucruri cusute de mama lui: ștergare, portrete. Bărbatul părea slăbit — aflasem ulterior că era în ultimul stadiu de cancer. Ieșise singur din oraș, cu motocicleta, încă în iunie 2022. A căzut lângă orașul Pavlohrad, și-a rupt câteva coaste și, totuși, a ajuns în capitală. El îmi interzice folosirea bolii lui ca argument pentru a o convinge pe mama sa să plece din oraș. Se teme să nu-i cedeze inima din cauza lui. Bărbatul îi trimite mamei sale o sacoșă cu medicamente, mă roagă să am puțină răbdare, se așază la masă, ia un pix și o foaie de hârtie și scrie o scrisoare. 
… Când numele orașului cuprins de război nu contenește să apară în titlurile presei din întreaga lume, e foarte mare probabilitatea ca orașul să rămână în istorie, așa cum au rămas, de exemplu, Stalingrad, Dresda, Guernica... E o listă pestriță de nume, percepută întrucâtva ca o asociere forțată, acum, când lipsește perspectiva temporală. Conform diferitelor surse, numărul celor decedați și răniți, de la începutul luptelor, în Bahmut, se ridică la zeci, ba chiar sute de mii. 
Iar acum, sperând că experții vor greși din nou, citesc, înainte de a ajunge în acest oraș, o știre cu următorul titlu: „Vor lua chiar azi trupele rusești Bahmutul?”. 
Înainte de această știre, mai citesc câteva: o relatare despre un artilerist, care doar ce a doborât un avion militar rusesc; un tată și fiul lui luptă umăr la umăr; un membru al trupelor Wagner, admirator al lui Nabokov. Aceasta e o călătorie în locuri unde câinii mănâncă oameni, unde rămâi mut văzând gradul de înfricoșare, pustiirea, dar și vitejia, invincibilitatea și chiar iubirea. Le vezi cu un incredibil sentiment de claritate, de parcă ți-ai fi pus lentile noi. Iar ca urmare a distanței extrem de mici, această claritate dă naștere următoarei întrebări: sunt posibile acum semitonurile? Mai exact, întrebarea ar suna astfel: nu cumva căutarea semitonurilor este un privilegiu al celor care se luptă pentru viața lor, aici și acum? De asemenea, oare căutarea semitonurilor nu este obligația celor care vor supraviețui? 
Iată, totul se desfășoară înaintea ochilor noștri, precum în poemele epice despre zi și noapte, precum în povestea despre dreptate și nedreptate, precum acel contrast cromatic din epigraful despre Vasyl Stus, precum în baletul despre lebăda albă și cea neagră, despre care mi se va aminti în această relatare, pe drumul către locul unde se află obuzierul autopropulsat „Gvozdika”. 
De aceea, aleg ca metodă de fixare „fotografierea” prin intermediul textului. Dar cuvântul „fixare” va fi folosit aici și cu alte sensuri. 

[...] 

Plecăm din Kiev. Pe drum avem un accident, trecem de orașele Kameanske, Dnipro, Pavlohrad... Iar aproape de zona „roșie” primesc o notificare de la fiica doamnei Olexandra, din Canada: „Mama e rănită, acum e dusă la spitalul din Kosteantynivka. Răni cauzate de cioburi, îi e afectat spatele”. 
Momentan, nu am nici numărul spitalului, nici alte detalii, ci doar speranța că scrisoarea scrisă de mâna tremurândă a fiului ei nu va trebui returnată. 

2. Animalele 

Pe drum sunt peste tot animale moarte. Nu doar cele domestice, care nici până acum nu s-au obișnuit cu faptul că pe aceste drumuri nu mai există limită de viteză. Un fazan cu aripa rășchirată pare a fi icoana Maicii Domnului „cu șapte săgeți”. Lângă un bolțar de beton, e o vulpe lovită pe care o ciugulește, săltând, o cioară. Coada îi e lipicioasă de la praf și noroi, iar coastele-i sunt roșii. 
Croindu-mi drum prin tufișurile goale, găurite de proiectile, calc printre cartușele de muniție detonate și mă îndrept către soldații care lansează grenade în apropierea autostrăzii Bahmut – Kosteantynivka. Soldații, care nu se îndepărtează de buncăr mai mult de câteva zeci de metri, spun deja de o lună că în ultimele zile sau în zilele finale, cum le numesc ei, focurile de armă sunt foarte puternice aici. În ultimele două nopți, a fost un schimb de focuri de armă cu puști și mitraliere aproape neîncetat, dușmanul e aproape, foarte aproape. Ofițerul strigă: „Popândău!”. Privesc îndelung printre crengi, dar nu văd nimic. Unul dintre soldați, care mânuiește lansatorul de grenade împotriva tancurilor, e medic veterinar în viața de zi cu zi: 
— Aici șoarecii sunt atât de sănătoși! Nu fug. La noi, în zona Ternopilului, nu sunt din ăștia. E interesant un lucru: toată noaptea se trage aici, iar când se oprește, fazanii țipă, rațele țipă, bufnițele țipă. Curios lucru, eu credeam că vor fugi cu toții... Și iazurile sunt mari aici, uite, la 50 de metri de noi. 
— Sunt pești? 
— Nu m-am apropiat încă de iaz. În zona asta se împușcă mult.
Întreb de alte animale. 
— A umblat un iepure câteva zile pe lângă noi. Aici, la marginea câmpului, încă nu e strânsă floarea-soarelui, o fi adunat semințe. Nu am mai văzut iepurele în ultimele zile, ori l-o fi împușcat cineva, ori a plecat în altă parte. Iar șoarecii urcă în tavan, se pare că le vine căldura din cameră. 
Lângă buncăr e o cratiță cu borș. Văzând că mi-a atras atenția, unul dintre soldați îmi arată cu degetul: 
— Vin dimineața, iar lângă cratiță e un popândău. Îl împing cu un băț, dar el nu se dă dus. — Lasă, răspunde un altul, o să apară șerpii și pleacă el. 
… Grăbim pasul, căci se trage asupra drumului. În tufișuri, în șanțuri e plin de mașini arse, de parcă ar fi niște bizoni uciși. Iată un hambar, iar lângă el un crater, probabil de la C-300. Pe banda de urgență stă un fazan și nu reacționează în niciun fel la mașină. Trecem de el, mă uit înapoi: nu, nu a fugit nicăieri, stă în continuare și se uită la hambar, de parcă ar fi suferit o contuzie. 
— Pe aici aleargă iepuri, căprioare, își amintește soldatul, uimit că nu e întrebat de armament și de dușman. Am văzut mistreți. În timp ce eram pe poziție, un iepure mi-a venit singur sub pușcă și mi-a spus: „salut!”. Nu se tem, s-au obișnuit. În zonă sunt deja și pisici rănite, care nu aud nimic. Poți merge în spatele lor, poți striga, dar nici măcar n-o să se întoarcă. Uite, în casa de peste drum se află o astfel de pisică rănită. 
Dar noi mergem la altă casă, unde vom înnopta cu soldații. Într-o cutie, stă un motan roșcat. — Mai bine nu vă uitați la el, spune un soldat. 
Prea târziu. Motanul slab și năpârlit, rămas fără ochi, tremură. 
Într-o altă cutie, sunt un pui și o pisică de rasă scoțiană. 
— A mai avut doi pui, dar au pierit și i-am ars în sobă. 
Îmi aștern sacul de dormit și ascult trosnetul focului. Înainte să adorm, arunc câteva lemne în sobă și ies afară. După prag, zace mort roșcatul. 
Dimineața ne trezim sub țipetele turturelelor. Soarele abia răsare, iar ele stau pe cablurile încă întregi, prin care curentul electric nu mai trece de câteva luni și strigă una la alta. În depărtare, e o haită de vreo zece câini, o parte din ei de rasă. Îmi amintesc cum, în Bahmut, de Anul Nou, în timp ce discutam cu doamna Olexandra, iar în apropierea noastră voluntarii descărcau mâncare, au apărut niște câini și-au început să se alinte. Erau câini obișnuiți, îi puteai mângâia.
La punctul de prim ajutor, situat la câțiva kilometri de câmpul de luptă, medicii vor dezbate o întâmplare recentă despre soldatul mușcat de câini și ajuns la ei. În timpul discuției, se descoperă că astfel de cazuri sunt foarte dese acum. Medicii vor arăta (de-acum) fotografii cu răni teribile. Câinii fără adăpost și cei abandonați se adună în haite și, într-adevăr, sunt o amenințare la adresa oamenilor. Un soldat prezintă un videoclip viral în care o pisică mănâncă un cadavru. Un altul, o fotografie în care o vulpe roade un trup de om. 
Iată-ne pe un drum de țară, între Kosteantynivka și Ceasiv Iar. De ambele părți sunt lacuri. Jurnalista CNN de lângă mine a exclamat: „Swan!”. (Lebădă!) 
— Un adevărat „Lac al lebedelor”! spune ea în engleză. 
— În curând, acest „Lac al lebedelor” va fi la Moscova (2). 
Dând dovadă de politețe, jurnalista nu întreabă ce am vrut să spun. 

16. Copiii 

Ce fac ei aici? Această întrebare și-o pun soldații, medicii, capelanii, când îi întreb ce îi impresionează cel mai mult în Bahmut. 
Copiii merg prin Bahmut, ținându-și mamele de mână, se ascund în ungherele subsolurilor, spunând că părinții sunt „undeva acolo”, lovesc o băncuță cu bățul, se uită în direcția fumului, desfac un baton de ciocolată, se ascund de priviri străine. 
Cu câteva zile în urmă, a ieșit o lege pentru evacuarea obligatorie a copiilor din zonele de război. Deocamdată, nu se știe cum arată procedura. Se zice că va fi dificil. O femeie trece cu un cărucior prin Kosteantynivka și spune cu voce tare: „Probabil ar trebui, dar nu știu de ce, nu-mi vine să plec”. Peste câteva zile, tocmai în acest loc în care vorbise ea, va ateriza ceva. Pompierii vorbesc între ei: Ceasiv Iar e acum ca Bahmutul iarna, iar Kosteantynivka e ca Bahmutul vara. Bombardarea necontenită distruge tot mai irecuperabil infrastructura și aduce Bahmutul într-o stare postapocaliptică. 
...Peste tot sunt puncte de control. Unele te cutremură tare, de altele treci repede. Sunt unele care ieri te cutremurau, dar azi nu mai e nimeni. 
Iată niște parapeți de beton pe care stau doi băieți și o mulțime de arici. Alături, într-o groapă, e un „Jiguli”. (3) 
Ne oprim, ce s-a întâmplat? 
Un „Jiguli” alb, care, de parcă ar fi o jucărie, a fost pus de cineva pe butuci. Nu mai are roți, portbagajul e deschis, un bărbat cu șapcă, după ce și-a parcat bicicleta mai sus, scoate ceva din mașină. 
Băieții de doisprezece ani, Illya și Bohdan, urmăresc curioși de sus. 
— Ce e pe caroserie? îi întreb pe băieți. 
— Un pachet de fursecuri. Niște IT-iști s-au oprit și ni l-au dat. 
Unul dintre ei are pantaloni kaki, iar celălalt, un rucsac cu inscripția „Forțele armate ale Ucrainei”. Se laudă că recent s-au oprit niște soldați și le-au dat două sute de grivne. Illya și Bohdan locuiesc în apropiere. Ne arată undeva departe: 
— Acolo, unde e al doilea stâlp, am găsit un vârf de proiectil. Așa de mare! arată că ar fi de jumătate de metru. 
— Nu vă temeți că vor pătrunde rușii? 
— Nu vor pătrunde. 

18. Diavolul 

Doamnei Olexandra îi e greață, iar Danylo ne lasă la benzinăria din Pavlograd și pleacă în centru după tablete. 
În dimineața zilei de 31 decembrie, am venit tot aici și am mâncat tot syrnyky (4) cu gem de căpșuni. Atunci oamenii se fotografiau lângă stația de alimentare cu „cel mai puternic om al planetei”, Vasyl Virastyuk. Despre întâlnirea cu el ne-au povestit apoi localnicii în Bahmut. 
Doamna Olexandra nu vrea nimic, stă nemișcată la masă. La ce se gândește? În fața mea, la casa de marcat, sunt doi soldați. 
— Ce fel de hot-dog doriți? 
— De orice fel. De o lună nu i-am mai văzut. 
Amândoi se numesc Andrii. Unul e din Bucovina, celălalt, din Harkiv. Unul vorbește graiul huțul, celălalt, cu multe rusisme. Ambii sunt răniți. Primul e rănit la ambele coapse, al doilea, la mână. Recent au ieșit din Bahmut. 
La întrebarea ce mai e nou în Bahmut, Andrii din Harkiv răspunde, construind sintagme din cuvintele „belea” și „diavol”. Nu cumva există o expresie uzuală cu aceste cuvinte, pe care eu nu o știu? El repetă de două ori, dar tot o nu pot descifra. Bărbaților le tremură mâinile, glasul, laringele. Când se întrerup unul pe altul, se liniștesc sincronizându-se și tac vreme îndelungată. De fapt, se poate citi pe chip, chiar dacă omul nu vorbește, e evident faptul că cei doi au fost la război, l-au văzut cu proprii lor ochi pe stăpânul lui, căci una ca asta se vede cu ochiul liber. 
— În acest moment, orașul e probabil înconjurat. L-au încercuit douăsprezece mii de oameni. 
În Bahmut, Andrii din Bucovina a fost repartizat în zona industrială, iar celălalt Andrii, în zona cabanelor. 
Imaginează-ți că mergeți câte șase. Împotriva ta vin treizeci, cincizeci de pederaști. Ce pot face șase în fața a treizeci? Plus că ei au transportor blindat pentru trupe. Apoi tac timp îndelungat, de parcă s-ar fi înțeles. După care, inhalează aerul ca și cum ar gâfâi: 
— Putem să povestim despre tovarășul nostru? Despre Viking, un băiat foarte bun, foarte... 
Vorbesc în același timp. 
A murit. Cu o săptămână în urmă. Vrem ca familia lui să știe că nu uităm de el, că ne e foarte drag. Vikingul era un comandant bun. Băieții nu se supărau pe el. Ne-a scos pe toți cum a putut. Vrem ca familia lui să știe că nu a murit degeaba. 
Amândoi Andrii tremură și mai tare, roșesc. Brusc, înțepenesc și se încordează ca un garou prea strâns, care fie va sfărâma osul, fie se va rupe. 
Dar mai apar doi prieteni de-ai lor, îi cheamă să vină în mașină. Bărbații se liniștesc puțin. Băieții mă întreabă când voi publica materialul. Le răspund că cel mai probabil în mai. Înainte să plece către mașină alături de ceilalți soldați, unul dintre Andrii îmi spune, luându-și rămas bun: 
— Nu cred că voi mai fi viu în mai. 
Celălalt Andrii tace. 

19. Fixarea 

[…] Bahmut a devenit un cuvânt prea zgomotos. Aici, sângele nu doar că e pe fiecare dală de trotuar, iar cioburile, pe fiecare perete, acest sânge și aceste cioburi devin în fața ochilor noștri petrolul istoriei. Bahmutul devine chiar acel punct la care persoane individuale sau și mulțimi întregi se vor întoarce, vor zăbovi și vor înmărmuri. Iar acest lucru nu poate fi influențat, decât dacă s-ar opri răul cât mai repede posibil, prevenind noi torturi, răpiri de copii, violuri, catastrofe ireparabile. 
Vreau să închei acest text cu o scurtă conversație dintr-un buncăr situat în apropierea Bahmutului. Un soldat de 19 ani, care așteaptă ordinul de a ieși pe poziție, este întrebat: — La ce te gândești în acest moment? 
El răspunde: 
— La faptul că nu vreau să mă aflu în acest moment. 




1.
Protestele proeuropene din Ucraina. (n.t.)

2.
În URSS, de fiecare dată când apăreau probleme de stat sau proteste politice, televiziunea difuza „Lacul lebedelor” pentru a nu stârni neliniștea poporului. (n.t.)

3.
Marcă de mașini fabricată în Rusia și în Uniunea Sovietică. (n.t.) 

4.
Fel de clătite tradiționale ucrainene. (n.t.)