În această ultimă noapte îmi dau seama că m-am făcut prea mare pentru patul meu de copil: membrele îmi atârnă peste marginea patului, frecându-se la fiecare mișcare de mobila căptușită în plastic și de sacii transparenți umpluți cu plapume de rezervă; ai mei mi-au transformat dormitorul în debara. Nu pot să dorm – după toți acești ani, tata tot nu vrea să dea drumul la căldură, nicicând, indiferent de anotimp. Firișoare de frig îmi sugrumă mai întâi degetele mici de la picioare, iar apoi pe cele mari. Mă dau jos din pat și merg pe hol înspre dormitorul alor mei, șchiopătând de pe un picior pe altul. 
- N-ai vrea să mai stăm și noi de vorbă, fa? mă întreabă mama când mă vede, jumătate în neerlandeză, jumătate în wenzhou, dialectul chinezesc vorbit de noi. Mă așez la capul patului. Luăm câteva albume foto mai vechi, așa cum facem adesea, ne uităm la pozele de pe vremuri și râdem de coafurile gigantice ale mamei, de pantalonii mei prea scurți, de fața îngustă a tatălui meu încă uscățiv, de haina lungă din piele roșu-maronie pe care o purta în Middelburg, orașul meu natal, și pe care zilele trecute mama voia să mi-o dea mie („Pune-o pe tine și arată-i tatei, o să fie tare mândru!”), dar care ar putea părea un pic prea de proxenet pentru standardele occidentale, și de o fotografie neclară cu mama tresărind la ceva din afara imaginii. Ne uităm până când amândoi ne săturăm să ne gândim la trecut. 
Dimineața următoare mă furișez prin casă ca și când aș fi vreun intrus rătăcit, căutând ceva de mâncare înainte să mă întorc în Amsterdam. La șapte și jumătate eram deja în picioare. Tata asociază trezirea devreme cu munca asiduă, motiv pentru care n-am avut niciodată perdele în camera mea de copil. Acum, nici el nu se trezește mai devreme de ora unsprezece. 
Hainele îmi miros a prăjeală stătută. Ieri le-am dat iar o mână de ajutor în snack-barul tipic neerlandez deasupra căruia locuim, aici în Tilburg, și am preparat cartofi prăjiți, kipcorn, niște gustări din pui, și frikandel, un tip de chifteluțe. Părinții mei sunt proprietari încă din 1994. În curând însă asta se va schimba: vor scoate la vânzare snack-barul De Vriendschap (Prietenia) și se vor muta din Tilburg în Rotterdam. Șaptezeci de ore de muncă pe săptămână încep să devină prea mult, iar Rotterdamul, cu magazinele sale chinezești, nu le-a sunat rău. 
Când mi-au dat vestea de curând, am răsuflat ușurat în secret. Snack-barul părinților mei este locul în care n-am nicio tragere de inimă să fac nimic, locul pe care, doar pentru că-l asociez cu anii copilăriei, îl simt ca pe o închisoare, un coșmar plin de măști cu două fețe, ani de trezit prea devreme, de supraviețuit, de mers pe vârfuri pe podele reci, până când am profitat în sfârșit de șansa de a pleca. 
Aici sunt casa și snack-barul unde n-am putut fi niciodată eu însumi, locul unde a trebuit să-mi ascund orientarea sexuală. Holul dintre bucătărie și snack-bar unde am învățat de la tatăl meu că homosexualii sunt „murdari”. Ăsta e locul unde alți neerlandezi ne vedeau ca pe „chinezoii de la birtul cu cartofi prăjiți”. Aici am fost întotdeauna ceea ce nu-mi doream să fiu: murdar și non-neerlandez. Așa că aici am învățat să-mi fie rușine de tot ceea ce însemna chinez și gay, să fac orice doar să fiu un pic mai ca restul lumii. Abia aștept ca ai mei să renunțe la locul ăsta, să ridice ancora și să navigheze mai departe. 
Mama apare în pragul ușii de la bucătărie în pijama și-mi pune la încălzit o bucată mare de plăcintă făcută în casă, cu ceapă verde și untură de porc – o specialitate din orașul în care s-a născut, Wenzhou –, deși eu prefer un mic dejun mai ușor de obicei. „Zuo loe! Chi!” îmi spune. Stai jos. Mănâncă. 
Aceste scene pot părea pline de iubire. În ultimii patru ani, însă, abia dacă am vorbit cu adevărat cu părinții mei. Ca niște vârfuri de copaci care nu se întâlnesc, vorbim fără să ne auzim. Relația cu ei e ca relația pe care o am cu dentistul meu: de fiecare dată când mă duc acolo, mă simt vinovat, prins în flagrant, vreau să demonstrez că pot avea grijă de mine. În schimb, de fiecare dată reușește să-mi găsească resturi de mâncare în spatele molarilor. Speram că poate după coming out-ul meu de acum patru ani își vor face în sfârșit timp să mă cunoască mai bine. Însă acea conversație ne-a arătat mai presus de toate cât de mare este de fapt distanța dintre noi. 
Părinții mi-au plătit ani de zile căminul, toate studiile și manualele, doar ca să-și păstreze dreptul de a decide încotro se îndreaptă viața mea, conform regulilor și așteptărilor lor. De exemplu: să am succes și să duc o viață heteronormativă. Poate că după coming out părinții mei știu un pic mai bine cine sunt, dar nu știu mai multe despre mine. Lăsăm lucruri nespuse să atârne între noi, privindu-le fix. În prezent, nu mă mai întreabă dacă am vreo iubită – dar nu mă întreabă nici dacă există vreun iubit în viața mea. 
Îmi mănânc micul dejun fără să spun nimic, o sărut pe mama fără să spun nimic și mă duc la gară fără să spun nimic. 
La gara centrală din Tilburg un bărbat chinez cam de șaizeci de ani se apropie de mine. Umerii îi sunt aplecați, iar ridurile i se strâng în jurul buzelor uscate. Face pași mărunți, încălțat într-o pereche de adidași vechi acoperiți de tivul unor pantaloni de trening Adidas, pe care cu siguranță nu i-a probat la magazin. Din instinct, dau să-mi feresc privirea, dar el mi-o ia înainte: își aruncă privirea timorată în jos înainte să treacă pe lângă mine, lăsându-mă să-i văd chelia din creștetul capului, un ou ochi cu gălbenușul spart într-o frumoasă baltă de galben.
Îmi vine în minte instantaneu ce mi-a zis Andre Alexander, un britanic de culoare, căruia i-am luat cândva interviu. Trăise în Chengdu, un oraș din centrul Chinei, unde la vremea aceea se stabiliseră foarte puțini expați. În Chengdu saluta orice altă persoană de culoare pe care o vedea pe stradă dând din cap: te văd, te recunosc. Dar eu însumi – puterea obișnuinței – tind întotdeauna să ignor alți chinezi-neerlandezi, poate din teamă că oamenii vor crede că stăm doar între noi. Poate îmi e teamă că chinezitatea lor se ia dacă stăm umăr la umăr. 
În copilărie, nu am cunoscut cu adevărat alți chinezi-neerlandezi ca mine, crescuți în Țările de Jos de părinți chinezi. Cu toate astea, la începutul anului 2019, în Țările de Jos trăiau aproximativ 100.000 de chinezi de prima sau a doua generație, potrivit Biroului Central de Statistică, ceea ce înseamnă că este pe locul cinci dintre grupurile de migranți din afara Occidentului. Printre ei se numără chinezi din China (aproximativ 75 la sută), din Hong Kong și Macao (19 la sută) și din Taiwan (4 la sută). Pe lângă acești 96.600 mai sunt și imigranți chinezi (și copiii lor) din Indonezia, Surinam, Singapore, Malaysia, Vietnam, Myanmar și Laos. E un număr peste care nu putem trece cu vederea. 
De asemenea, ei se află aici de mult mai mult timp decât credeam. Comercianții chinezi din Zhejiang (provincia natală a părinților mei) au venit în Europa încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, trecând prin Siberia. Chinezii au ajutat la construirea tranșeelor în nordul Franței în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar Moscova, Paris, Marsilia, Liverpool și Londra sunt câteva dintre locurile importante în care aceștia s-au stabilit. În 1911, au venit în Rotterdam muncitori chinezi, în mare parte din Hong Kong și împrejurimi, pentru a prelua pe bani puțini munca marinarilor neerlandezi aflați în grevă. Cei mai mulți au rămas șomeri în Țările de Jos în urma crahului din 1929; numai câteva sute de chinezi au supraviețuit aici după Al Doilea Război Mondial, iar asta datorită creșterii în popularitate a restaurantelor cu specific combinat chinez-indonezian. Succesul acestei formule a atras și mai mulți chinezi, iar numărul localurilor deținute de chinezi a explodat. 
Părinții mei au venit odată cu marile valuri de migrație din anii șaptezeci și optzeci. Asta a avut loc după sfârșitul regimului comunist și izolaționist al lui Mao Zedong, în urma căruia China s-a deschis tot mai mult lumii exterioare, comerțului și migrației. Acești muncitori imigranți și-au adus la scurt timp și familiile cu ei, fiindcă pe atunci era încă foarte eficient să invoci „reîntregirea familiei” ca motiv pentru migrație. 
Cei mai mulți chinezi-neerlandezi trăiesc acum în orașe mari precum Rotterdam, Amsterdam sau Haga, însă mai sunt remarcabil de mulți dispersați în întreaga țară. Eu însumi am copilărit în Middelburg, apoi m-am mutat în Hoogerheide, iar apoi în Tilburg. Când eram mic, cu excepția familiei mele, n-am vorbit niciodată mai mult de cinci minute cu un chinez-neerlandez. 
În mintea mea, bărbații chinezi erau bărbățoi de afacere grași, ochelariști, îmbrăcați în costume în dungi prea strâmte. Mi-i imaginam mergând pe stradă cu un calculator de buzunar într-o mână și un teanc de bancnote în cealaltă, strigând puternic sume de bani în telefoanele mobile – în chineza mandarină, nu în neerlandeză. Femeile erau genul de gheișe care dau din cap în semn de „da” la orice li s-ar zice, iar apoi fac o plecăciune pentru a-și arăta supunerea, în timp ce servesc o porție de orez cu câine. Sau, dimpotrivă, erau tiger moms: mame asiatice stricte, cu papucul în mână, gata să le tragă copiilor una peste urechi, în timp ce ei învață pe dinafară regulile gramaticale ale uneia din limbile zulu, cântă la pian și dau șah-mat tuturor; de preferat, toate trei în același timp. 
Și cel mai rău lucru: atunci când, asemenea mie, te afli într-un grup de oameni și ești singurul de un anume fel (în cazul meu, uneori „chinez”, alteori „gay”, alteori „cârcotaș laconic”), devii automat purtătorul de cuvânt al acelui „ceva”. Oamenii se uită mereu la mine atunci când vine vorba, de exemplu, de restaurante sau mâncăruri chinezești sau de călătorii în China, pentru că cei din jurul meu au o anumită imagine despre mine. Așa cum mi-a spus mama odată, pe jumătate zeflemitoare, pe jumătate mândră: oricât de occidental te simți pe interior, la exterior tot chinez rămâi. Mereu „galben” pe dinafară și „alb” pe dinăuntru. Cu alte cuvinte: o banană. 
Știu că astfel de stereotipuri (internalizate) pot face rău. Dau naștere la discriminare, mă fac să-mi fie rușine de acea parte din mine și, în consecință, să mă feresc de a fi în preajma altor chinezi. Astfel, nu doar în casa părintească mă simt un intrus rătăcit, ci și în întreaga comunitate de chinezi-neerlandezi. 
De ce să fiu nevoit să trăiesc cu această rușine? Toată viața mea am trăit o viață dublă: una în care încercam să fiu cât mai „neerlandez” posibil cu colegii de clasă, ascultând muzică pop occidentală și mergând la petreceri cu ei, și una în casa părinților, unde mâncam mâncăruri „ciudate”, cu varză sau castraveți de mare, și munceam cu orele, ajutându-i să prepare sosul satay și pachețelele de primăvară; o viață despre care nimeni din exterior n-avea habar. 
În vara anului 2016 am scris, la cererea cotidianului Volkskrant, o poveste despre cum eu și mama am călătorit împreună în China. La acel moment îmi dezvăluisem orientarea sexuală de jumătate de an deja, dar ea tot a încercat să mă cupleze cu o chinezoaică din Shanghai. 
Când articolul a fost publicat, am primit multe mesaje și reacții de la alți tineri chinezi-neerlandezi, cu sau fără educație superioară, heterosexuali sau homosexuali, care mi-au transmis că s-au simțit înțeleși, că au putut recunoaște așteptările absurde ale părinților mei și că au reușit în sfârșit să le explice părinților lor cum se simțeau în postura de copii de migranți chinezi. Facem parte dintr-o generație care s-a născut și a crescut aici, care trebuie să navigheze între două lumi, două vieți: una în care am crescut și una pe care am moștenit-o de la părinți. 
Aceste reacții m-au făcut să realizez cât de multe împărtășeam de fapt cu alții, că ne înțelegem reciproc fără prea multe explicații. „De-aș fi citit povestea ta mai devreme, când eram tânăr”, mi-a scris cineva. „Atunci aș fi știut că nu sunt singurul”.
Da, și eu mi-aș fi dorit același lucru – să fi existat mai multe articole și cărți despre experiențe în care m-aș fi putut regăsi, din care aș fi învățat să nu-mi fie rușine de acea parte chineză din mine. Și acum că aceste gânduri au răsărit înăuntrul meu, nici că mai pot fi oprite. Ca și cum aș fi despachetat niște cutii, iar lucrurile din ele nu mai încap când vreau să le bag la loc. 
E timpul pentru următorul pas, mă gândesc în timp ce-mi întorc o ultimă dată privirea către chinezul încălțat în adidași vechi. Odată cu mutarea iminentă a părinților mei din casa în care am crescut în rușine, îmi dau seama că a devenit urgent să dezvăț acea rușine. A sosit timpul să explorez de unde vine acea rușine, în speranța că alții (copilul care am fost odată) se vor regăsi, vor simți că nu sunt singuri. 
În calitate de copil al „generației-banană”, de copil de migranți, de om, dar și de jurnalist, observ din ce în ce mai mult cât de mare e impactul pe care migrația și copilăria în cadrul culturii dominant neerlandeze îl au asupra unei persoane. În același timp, văd și cât de puțină atenție li se acordă în media și în politica națională chinezilor-neerlandezi de a doua generație – atât de puțină, încât până și eu mi-am format o imagine-clișeu despre alți neerlandezi de origine chineză. Acest lucru trebuie să se schimbe. Nu-mi cunosc părinții foarte bine și-mi dau seama cum afectează acest lucru viziunea mea despre alți chinezi: o face să fie unidimensională. Iar acum că mama și tata îmbătrânesc (acum când și eu îmbătrânesc), mă gândesc tot mai des, probabil ca orice alt copil: trebuie să păstrez tot ce pot păstra, să rețin tot ce pot reține, să trăiesc, să mă agăț, să mă afund, acum cât ei și cu mine încă mai împărtășim aceeași viață.